La fel ca personajele din povestea lui Oscar Wilde, cu toții avem atitudini și opinii față de o multitudine de obiecte, evenimente, idei și persoane. Atitudinile sunt sentimente adânc înrădăcinate, ce iau forma unor reacții pozitive sau negative față de tot ce ne înconjoară. Moscovici (1979: 498) reamintește că această organizare psihică cu orientare pozitivă sau negativă față de un obiect poate apărea fie printr-un comportament global, fie printr-o serie de reacții comune. Cei ce călătoresc frecvent cu trenul probabil au observat că majoritatea oamenilor au atitudini puternice față de evenimentele din sport, politică și sănătate.

A.Formarea, menținerea și măsurarea atitudinilor.

 Atitudinea, înțeleasă ca evaluare pozitivă sau negativă a unei persoane, obiect, eveniment sau idee, exprimată la un anumit nivel de intensitate, cuprinde o serie de trăiri afective descrise de indivizi prin expresii precum: îmi place, iubesc, urăsc, admir, detest, mă sperie sau “îmi dă fiori.” Exemplele de atitudini sunt numeroase. Astfel, stima de sine este o atitudine pozitivă sau negativă cu privire la propria persoană; atracția este o atitudine pozitivă față de o persoană, obiect sau idee, iar prejudecata este o atitudine negativă direcționată împotriva unui individ datorită calității sale de membru într-un anumit grup stereotipizat. Este important să știm că atitudinile  variază în intensitate spre ambele dimensiuni, fie pozitive, fie negative, iar indivizii pot reacţiona la un anumit obiect în mod pozitiv, negativ sau ambivalent (emoţii puternice, dar mixte) (Cacioppo, Gardner & Bernston, 1997). Uneori, oamenii pot avea atât reacţii pozitive, cât şi negative faţă de acelaşi obiect al atitudinii fără a simți un conflict. De exemplu, o persoană care se consideră tolerantă față de anumiți membri care aparțin unui grup minoritar, dar care, în privat, consideră că minoritățile ca grup social reflectă imperfecțiunile sociale, frânează progresul și generează instabilitate și pesimism, dă dovadă de atitudine ambivalentă. Această atitudine nu generează conflict pentru că persoana în cauză valorifică un comportament de toleranță particulară, dar care nu este însoțit de modificarea stereotipului față de minoritate în general. Funcția atitudinii constă atât în a oferi prescripții normative (e.g. “cum trebuie să mă port”), cât și în a regla ansamblul manifestărilor unui subiect (e.g. “cum mă port în diverse situații sociale”). Unii autori sunt de părere că studiul atitudinilor—în ce constă, cum se formează, cum pot fi măsurate, cum se schimbă, cum sunt influențate de comportament și cum influențează ele comportamentul—se află în centrul analizei specifice psihologiei sociale (Bargh, Chen & Burrows, 1996; Maio & Olson, 2000; Wood, 2000).  

   Întrebarea in acest sens este “În ce scop își formează oamenii atitudini?” Ca răspuns, atitudinile îndeplinesc o funcție necesară pentru adaptarea socială, anume abilitatea de evaluare a mediului înconjurător. De exemplu, abilitatea de a distinge între o persoană care îți dorește binele și una care îți dorește răul sau între o situație dăunătoare și una folositoare este esențială pentru supraviețuire (Maio & Olson, 2000). În procesul de formare a atitudinilor cu privire la ce este dăunător sau folositor, bine sau rău, pot apărea contradictii care apoi blochează interpretarea corectă a noilor informații. Aşadar, un individ poate considera că orice persoană de etnie romă este periculoasă, evitând astfel compania acestora. O asemenea atitudine negativă este rezistentă la schimbare, fiind întărită cu ajutorul cadrelor sociale, culturale și epistemice prestabilite în care se află individul. Totuși, trebuie menționat că un comportament nu este urmarea necesară și imediată a unei atitudini, fiindcă uneori oamenii nu știu ce gândesc și nu acționează în funcție de ceea ce cred. În același timp, însă, o atitudine ale cărei aspecte afective, cognitive și motivaționale sunt congruente, este mai rezistentă la schimbare și se corelează mai puternic cu un comportament ulterior (Chaiken & Yates, 1985). De exemplu, într-un anumit studiu (Pérez, Sanchez-Mazas & Mugni, 1993 citați de Neculau, 1996: 76-77), unui lot compus din 271 de studenți li s-a măsurat atitudinea față de propriul grup și atitudinea acestora față de romi. Subiecților li s-a prezentat o listă de 20 de trăsături aranjate aparent aleatoriu, dar care erau organizate în funcție de următoarea distribuție: cinci pozitive specifice propriului grup, cinci negative specifice propriului grup, cinci pozitive specifice romilor și cinci negative specifice romilor. Studenților li s-a cerut să indice întâi trăsăturile pozitive și negative care aparțin doar propriului grup și apoi trăsăturile pozitive și negative care aparțin doar grupului de romi. Cercetătorii au observat că subiecții au atribuit mai multe trăsături propriului grup și au evitat să atribuie trăsături negative romilor (efect denumit discriminarea inversă). Studiul a măsurat atât atitudinile manifeste, cât și cele latente față de romi. Itemii prin care se măsurau atitudinile manifeste erau prezentați sub forma: “sunt necesare mai multe intervenții politice și sociale pentru a ameliora viața romilor”, iar itemii prin care se măsurau atitudinile latente luau forma unor simple descrieri ale unor fapte (și nu valorizări) ale populației minoritare, precum: “romii sunt mai puțin preocupați de viața politică în comparație cu grupul majoritar”. Rezultatele studiului arată că atitudinea manifestă față de romi nu se corelează semnificativ cu atitudinile stereotipizate pozitive sau negative aplicate romilor, dar depinde de nivelul de valorificare a propriului grup: cu cât propriul grup este mai valorificat, cu atât atitudinile față de romi sunt mai defavorabile, efect numit în psihologie socială, favoritismul față de grupul intern (in-group favoritism). În ceea ce privește atitudinile latente, acestea se corelează cu stereotipul negativ față de romi, iar cu cât acest stereotip este mai negativ, cu atât atitudinile latente sunt mai defavorabile. Cercetătorii concluzionează observând că lipsa unei relații între stereotipul negativ și Psihologie socială 91 atitudinile la nivel manifest ține de cadrele sociale și culturale care cenzurează manifestarea rasismului.

B.Schimbarea atitudinilor prin disonanță cognitivă

 Teoria disonanței cognitive este considerată astăzi ca fiind una dintre teoriile de referință ale psihologiei sociale. Deja de prin anii ’80 existau peste 1000 de articole pe această temă, publicate în reviste de specialitate și demonstrând numărul mare de lucrări suscitate de această teorie. Totul a început odată cu publicarea lucrării Când o profeție nu se împlinește (Festinger, Riecken și Schacher, 1956). În această teză se găsesc observațiile unor psihologi sociali care s-au infiltrat într-un grup de credincioși reuniți în jurul unei gospodine-profet pe nume Keech și a unui doctor pe nume Armstrong. Aceștia susțineau că niște extratereștri—numiți Gardienii—i-au revelat doamnei Keech faptul că în dimineața zilei de 21 decembrie, continentul american va fi distrus de un potop. Ea și-a anunțat toate cunoștințele și, în scurt timp, i s-a alăturat și un grup de studenți interesați de misticism și spiritualitate. Cei mai mulți membri ai noului cult și-au abandonat toate bunurile și au renunțat la școală sau la serviciu. Grupul avea dimensiuni reduse, nedepășind 30 de membri. Pe măsură ce se apropia ziua cataclismului anunțat, grupul devenea tot mai secret și, pentru că nu făceau prozelitism, nu prea au atras atenția publicului. În seara de 20 decembrie, o parte a membrilor s-a reunit și tensiunea a început să crească cu primele ore ale zilei de 21 decembrie. Cu toții așteptau să vină niște astronauți care să-i ia în farfurii zburătoare, punându-i la adă- post pe o altă planetă. Credincioșii s-au pregătit pentru această operațiune de salvare, repetând o serie de parole și îndepărtându-și toate obiectele de metal de pe corp sau de pe îmbrăcăminte. Au dat jos toate fermoarele, capsele și alte obiecte asemănătoare. Cercetătorii care au fost de față relatează evenimentele petrecute în acel moment (Festinger, Riecken & Schachter, 1956: 162-170). Ei spun că ultimele zece minute au fost cele mai tensionate: nimeni nu îndrăznea să se miște, toți așteptau în tăcere cu pardesiurile în brațe, iar în această liniște tensionată se auzeau două ceasuri ticăind cu zgomot. În momentul în care unul dintre ceasuri a bătut ora douăsprezece și cinci minute, un credincios a remarcat, iar un cor de voci a sărit să-i explice că ceasul merge cu aproape zece minute înainte. Când pendula celuilalt ceas a sunat douăsprezece, ... fiecare lovitură a sa a rezonat dureros de limpede în liniștea așteptării. Credincioșii stăteau nemișcați. Ne-am fi putut aștepta la o reacție vizibilă. A trecut însă miezul nopții și nu s-a petrecut absolut nimic (...) În reacțiile celor aflați în încăpere nu se putea citi nimic. Nu se vorbea și nu se scotea nici un sunet. Oamenii erau încremeniți, fețele lor lipsite de expresie păreau înghețate (...) nu lă- sau să răzbată nimic la suprafață, cu toate că era limpede că fuseseră afectați foarte mult... Treptat, dureros, peste grup s-a așternut o atmosferă de deznădejde și confuzie (...) La un moment dat, doamna Keech a cedat nervos și a început să plângă cu amărăciune. Știa, a suspinat ea, că există unii care încep să se îndoiască, însă grupul trebuie să stea împreună și să-i lumineaze pe cei care au nevoie. Au început și ceilalți să-și piardă calmul. Cu toții erau vizibil șocați și mulți au început să lăcrimeze. Deși era aproape ora patru și jumătate dimineața, încă nu se găsise o cale de a rezolva inadvertența. În acest context, profețiile doamnei Keech au fost recitite și reinterpretate, iar la un moment dat gospodina-profet a primit un nou mesaj din partea Gardienilor, prin care se anunța că nu va mai avea loc cataclismul, pentru că, prin credincioșia lor, membrii cultului au salvat continentul american de la distrugere. Declarația în sine, însă, citită cu voce tare, nu i-a satisfăcut pe participanți. Unul chiar s-a ridicat, și-a pus pălăria și haina și a părăsit casa. Pentru a readuce credința adepților la nivelul anterior, mai trebuia ceva. La câteva minute distanță de primul mesaj, doamna Keech a primit un alt mesaj. Acesta din urmă o anunța că trebuie să facă publică explicația inițială. Femeia s-a dus la telefon și a început să sune la ziare. Imediat ce ea a terminat de vorbit la telefon, întregul grup a urmat-o, telefonând la ziare, agenții de știri, radiouri și reviste pentru a răspândi rapid explicația eșecului potopului. Brusc, credincioșii au dat publicității informații care, cu doar câ- teva ore înainte, erau considerate secrete. Membrii cultului care nu au fost în casa gospodinei-profet în noaptea de 20 decembrie (studenți, în cea mai mare parte), și-au pierdut credința și au încercat să ascundă că și ei au crezut inițial în revelațiile doamnei Keech. Însă membrii cultului care au petrecut noaptea de dinaintea zilei profețite împreună, nu doar că au continuat să creadă în puterea profetică a gospodinei, ci, contrar comportamentului inițial, acum s-au angajat într-o vastă campanie de explicare a credințelor lor, încercând să obțină noi convertiri. Dacă înainte potențialii recruți care vizitau casa erau ignorați sau respinși cu politețe, în ziua în care profeția a fost infirmată toți solicitanții au fost admiși, s-a răspuns la toate întrebările și s-a început activitatea de mărturisire a credinței pentru fiecare vizitator. Reacțiile față de infirmarea profeției inițiale au fost variate: unii discipoli, în mod special cei singuri, lipsiți de sprijinul grupului, și-au pierdut credin- ța, iar alții au reinterpretat mesajele primite, după care au încercat să facă noi adepți. Care este cauza schimbării de atitudine a credincioșilor? De ce tocmai momentul aparent nepotrivit al eșecului profeției cu potopul a fost Psihologie socială 117 ales pentru propagarea credinței lor? Răspunsul este oferit de teoria disonan- ței cognitive.

C.Teoria disonanței cognitive explică modul în care o credință contrazisă de informațiile ulterioare poate deveni mai puternică, dând naștere la un comportament prin care se caută noi elemente consonante precum, în cazul sus menționat, încercarea de a face noi adepți. Astfel, noua atitudine nu este determinată de sentimentul de certitudine, ci tocmai de sentimentul de nesiguranță ce a urmat eșecului. Datorită faptului că ar fi fost mult prea dureros să admită că au gândit greşit, cei adunați în camera de zi a doamnei Keech au preferat să aleagă o altă metodă de a dovedi validitatea credinței lor, anume validarea publică. Nu uitați că au riscat mult pentru credința lor: și-au cheltuit toți banii, și-au părăsit serviciul, au renunțat la școală, au rupt toate legăturile sau, în cuvintele unui membru, “Am întors spatele lumii. Nu îmi pot permite să am dubii. Trebuie să cred. Nimic altceva nu mai există.” Sarcina credincioșilor era de a-și dovedi, în primul rând, lor înșiși că credința lor nu este fals și, fiindcă realitatea concretă nu putea fi schimbată— potopul nu a venit, au înfruntat riscul de a fi ridiculizați, dorind cu ardoare să schimbe percepția socială asupra celor întâmplate. Atragerea de noi adepți, convingerea scepticilor și punerea la curent a celor neinformați a ră- mas singura lor speranță. În cele din urmă, însă, nereușind să convertească pe nimeni, la mai puțin de trei săptămâni gruparea s-a dezintegrat.