Ca ființe sociale interacționăm zilnic cu ceilalți, iar în cadrul acestui proces suntem mereu preocupați să găsim atribute și caracteristici prin care să diferențiem oamenii între ei. Aprecierea oamenilor din jur se bazează pe cunoș- tințele și deprinderile formate în experiența noastră cotidiană,

înregistrând numeroasele acțiuni ale celor din jur. Andrei Cosmovici (1996: 214-215) notează că fiecare copil observă zilnic sute de situații și acțiuni ale părinților, fraților și cunoscuților, iar el trebuie să interpreteze reacțiile umane pentru a putea, la rândul său, să reacționeze adecvat în diverse contexte. Pe mă- sură ce acesta acumulează experiență, o mare parte a recunoșterii acțiunilor observate se realizează “intuitiv”. Formarea impresiilor, ca subiect de cercetare, face parte din domeniul mai larg al cogniției sociale. Cogniția socială se referă la domeniul de analiză al modului în care subiecții percep și tratează informația socială, iar formarea impresiilor descrie procesul prin care oamenii își organizează mental observațiile sociale pentru a reuși să clasifice reacțiile și comportamentele celor din jur. Acest proces complex se bazează pe observarea a trei indici   indirecți, anume: persoana, contextul și comportamentul. Astfel apar o serie de întrebări precum: “Cum își organizează indivizii informațiile percepute de simțurile lor?” sau “Ca subiecți sociali, sunt oamenii meticuloși, tratează ei informația în mod precis, sau au tendința să comită erori și bias-uri în evaluările celorlalți?” În acest capitol vom analiza două aspecte cu privire la formarea impresiilor: (1) modul în care oamenii clasifică acțiunile sociale observate și (2) explicațiile oferite la cauzele comportamentelor. De asemenea, vom studia erorile și bias-urile care intervin atât în formarea impresiilor, cât și în procesul atribuirilor.

  1. Atribuirea: Un răspuns cu privire la cauzele comportamentului

Oamenii încearcă să explice evenimentele în cadrul cărora ocupă rolurile de actori sau observatori, încercând să înțeleagă motivele pentru care atât ei, cât și ceilalți simt, gândesc sau acționează într-un anumit mod. Pornind de la informațiile la care au acces, ei deduc ceea ce nu cunosc explicând, interpretând și intuind realitatea pentru a o putea prezice și stăpâni. Suntem motivați să explicăm atât comportamentul altora, cât și al nostru, datorită faptului că dorim să ne simțim în control și nu controlați de mediul social. Explicaţiile oferite fac parte din “psihologia simțului comun”, fiind cunoscute sub denumirea de atribuiri, iar teoria care descrie acest proces se numește teoria atribuirii. Deschizătorul de drum al teoriei atribuirii a fost psihologul austriac Fritz Heider (1958), care a explicat că un individ caută cauzele neobservabile ale unui eveniment deducându-le pe baza manifestărilor perceptibile. Oamenii nu încearcă să explice orice, ci întrebarea “de ce?” apare, în mod special, în fața fenomenelor neașteptate sau neobișnuite. Când scenariile sociale lipsesc sau nu corespund așteptărilor noastre, recurgem la activități cognitive mai sofisticate. Când suntem confruntați cu ceva neașteptat sau, cum spune Moscovici (1981), când există un decalaj între ceea ce considerăm că “ar trebui să fie” și ceea “ce este”, recurgem la activitățile de inferență specifice atribuirilor. Interpretând cauzal lumea socială, un individ observă că anumite determinisme pot fi atribuite persoanei în cauză, iar altele mediului în care trăieș- te. Să presupunem că, stând la rând la cinematograf pentru a cumpăra un bilet, observați un individ care intră înainte decis să meargă direct la casă. Pentru a-i explica comportamentul, Heider indică activarea unui proces în trei pași: Psihologie socială 135 1. Ați văzut individul—percepția acțiunii. 2. Considerați că individul a vrut să intre în fața rândului—determinarea intenției. 3. Considerați că individul este obraznic—atribuirea dispozițională. După cum se observă, factorul central al cauzalității personale este intenția. În alte situații, atribuirea este în termeni de cauze impersonale. De exemplu, dacă mergând pe stradă se întâmplă să vă împiedicați de o ramură căzută dintr-un arbore putred, intenția nu este determinată (e.g. ramura nu a fost pusă acolo de cineva cu rea intenție), iar atribuirea este cauzală. Argumentul central al teoriei atribuirii este că evenimentele și conduitele sunt cauzate fie de forțe personale, fie de forțe situaționale, așadar cauzalitatea este internă sau externă.