“Capacitatea noastră de a cupla și decupla selectiv standardele morale ne ajută să explicăm de ce oamenii pot fi barbar de cruzi într-un moment și plini de compasiune în momentul următor.” Albert Bandura, 2006

Într-o definiție simplă și directă, agresivitatea poate fi considerată o formă de comportament intenţionat de a aduce daune materiale, morale, psihologice sau mixte unor obiecte (e.g. mașină, casă etc.), persoane (e.g. indivizi, grupuri sau colectivități) sau ambelor (Mitrofan, 1996). Opusul agresivității este comportamentul prosocial care presupune forme de colaborare și toleranță. Majoritatea oamenilor, prin socializare, adoptă anumite standarde morale care le marchează educația, iar apoi comportamentul. Aceste standarde ale comportamentului prosocial impuse de părinți, profesori și alte autorități sunt cu timpul interiorizate și deseori frânează impulsurile antisociale și agresive. Totuși, în anumite condiții devine posibil ca oameni care în alte circumstanțe se comportă normal, corect și moral, să realizeze acte de agresivitate, cruzime distructivă sau să se facă vinovați de răul reprezentat de inacțiune. Pentru a ilustra, luați în considerare următoarele exemple: Nicolae Mitrofan (1996: 436) descrie o situație în care soțul rămâne infirm pe viață în urma unui act de agresiune din partea soției. În fața instanței juridice, soțul apare în calitate de victimă, și soția în calitate de infractor. Totuși, cum se întâmplă de cele mai multe ori, lucrurile sunt mai complexe. Agresivitatea femeii a avut loc în urma bătăilor repetate din partea soțului și, mai ales, încercărilor acestuia de a-și viola fetița în fața ei. În această situație victima a provocat conștient infractorul, anterior victimizării ei. Comportamentul agresiv a fost stimulat, declanșat și întreținut de conduita partenerului, ce suportă consecințele agresiunii. În data de 1 iulie 1940 a avut loc “Pogromul de la Dorohoi”, pregătit și executat de ofițeri și soldați români. Oficial s-a stabilit că numărul evreilor uciși a fost  , iar numărul celor răniți s-a ridicat la doar câteva zeci de persoane. Există, însă, și date mai controversate, conform cărora numărul real a fost de până la 200 de morți. Aceste acțiuni antisemite au avut loc înainte ca România să intre în cel de-Al Doilea Război Mondial, înainte să devină aliatul Germaniei și înainte ca armata germană să intre în țară. Pogromul a avut loc în condițiile retragerii fără luptă din teritoriile pierdute ale Bucovinei de Nord, Herței și Basarabiei în favoarea URSS. România, izolată politic și militar, s-a văzut obligată să respecte cererile formulate de sovietici, care au aplicat tactici agresive și au pus trupele românești în situații periculoase. La acestea s-au adăugat dificultățile evacuării desfășurate în absența măsurilor de pregătire, perioada de evacuare foarte scurtă, umilințele îndurate de armata română, puternicul resentiment la adresa regimului lui Carol al II-lea și demoralizarea și neliniștea populației. Pentru a se atenua starea de spirit generală și a se distrage atenția de la adevăratele cauze ale dezastrului național, s-a pus în acțiune o campanie antisemită intensificată în decursul evenimentelor. Confruntați cu o criză națională gravă, care amenința supraviețuirea regimului, autoritățile au transformat evreii în “țapi ispășitori”, canalizând valul nemulțumirilor către această minoritate. Accentuarea prejudecăților antisemite comune, cum ar fi “invazia evreilor” care acaparează pozițiile importante ale comunității, a stimulat persecuțiile față de evrei. Valul de violențe nu a fost ordonat de autoritățile superioare, ci inițiativele au pornit de la grupurile de militari care se retrăgeau într-un haos generalizat. Nemulțumirile față de umilințele îndurate, împreună cu psihoza atisemită inoculată în timpul regimului carlist și sindromul “țapului ispășitor”, au dus la plănuirea răzbunării împotriva evreilor. În 30 iunie 1940, românii au pus icoane în geam, și-au pus steaguri românești la intrare, au desenat cruci pe pereții caselor sau au scris cu litere mari “AICI LOCUIESC ROMÂNI”. S-a răspândit zvonul că armata va da o lecție evreilor localnici și că a primit permisiunea de a acționa timp de 24 de ore împotriva celor prezentați drept principalii vinovați de pierderile teritoriale, de umilința armatei române și de haosul retragerii. Atacurile împotriva evreilor din Dorohoi din 1 iulie1940 au început cu asasinarea unui grup de soldați evrei care participau la funeraliile din cimitirul evreiesc ale unui ostaș român de confesiune mozaică. Aceștia au fost dezbrăcați de uniforme, aliniați la zidul din spatele cimitirului și împușcați. După moarte s-a pus în mâinile sergentului-major evreu o mitralieră, “mărturie” că a tras în soldații români. Apoi alți evrei, printre care femei, copii și bătrâni, au fost obligați să intre într-un șanț de lângă cimitir, unde au fost asasinați. Soldații români au pătrus pe străzile principale ale orașului, unde au devastat locuințele și prăvăliile evreiești, bătând fără milă orice evreu care le ieșea în cale și omorând cu bestialitate oameni lipsiți de apărare. Dintre martorii români, cei mai mulți s-au ascus în case, unii i-au însoțit pe soldați arătându-le unde se ascund evreii, iar cei din administrația locală s-au arătat indiferenți. O minoritate a reacționat eroic, ascunzând evrei în propriile case și înfruntând situații periculoase pentru a salva vieți. Pogromul a fost oprit de autorități, s-au întreprins anchete, dar nici unul dintre cei învinuiți Psihologie socială 199 nu a fost trimis spre judecată la Curtea Marțială. Ofițerii și soldații implicați au primit pedepse administrative.

A.Variabile dispoziționale și contextuale în agresivitate

Revenind la întrebările de mai sus, în general se acceptă faptul că un accident nu face parte din comportamentele agresive. De asemenea, o acțiune care nu este intenționată să rănească pe cineva nu este agresivă. Medicul care administrează un tratament dureros, dar necesar, nu este agresiv. Comportamentele agresive nu trebuie confundate cu cele antisociale sau infracționale; de exemplu, performanța boxerului se corelează cu agresivitatea sa, dar nu și cu orientarea sa antisocială. Opusul este, de asemenea, adevărat: nu orice comportament antisocial este agresiv. Există și infracțiune prin omisiune, precum în cazul asasinării lui Kitty, descris mai sus, iar refuzul de a acționa poate fi agresiv: dacă ştii că şeful tău este într-o dispoziţie sumbră şi nu doreşte să vadă pe nimeni, iar tu decizi să nu spui nimic colegei care tocmai se pregătește să intre în birou să ceară un favor, eşti agresiv. Eforturile intenţionate de a produce durere, indiferent că sunt sau nu duse la îndeplinire cu succes, sunt considerate agresive. Spre exemplu, individul care trage cu pușca spre o altă persoană, chiar dacă nu nimereşte, este agresiv. Comportamentul agresiv poate fi orientat atât în afara subiectului, cât și asupra sinelui: suicidul sau actele comportamentale care pot periclita sănătatea individuală, precum consumul de droguri tari, fac parte din acțiunile autodistructive. De asemenea, agresivitatea poate fi uneori individuală, iar alteori colectivă. Comportamentul agresiv poate lua mai multe forme. În funcție de mijlocul utilizat în vederea finalizării intențiilor agresive putem diferenția între agresivitatea verbală și cea fizică: atât cuplul care se ceartă şi îşi aruncă cuvinte jignitoare, cât și cel în care se manifestă violența fizică, se comportă agresiv. De asemenea, agresivitatea poate fi directă sau indirectă. Astfel, atât asasinul plătit, cât și cel care l-a angajat, sunt agresivi. În funcție de obiective, agresivitatea poate urmări fie rănirea sau distrugerea victimei, fie obținerea de beneficii. Când se urmărește rănirea sau distrugerea victimei, putem vorbi despre agresivitate violentă (e.g. vătămarea Psihologie socială 201 fizică) și nonviolentă (e.g. otrăvirea lentă a unei persoane). Acest tip de agresivitate emoţională apare ca scop în sine: persoana este agresivă de dragul agresivităţii. Agresivitatea emoţională este, de cele mai multe ori, impulsivă şi apare în momentul de criză (e.g. prietenul gelos care ucide la mâ- nie sau grupurile rivale care se năpustesc unele asupra altora). Agresivitatea emoţională poate fi, de asemenea, calmă şi calculată: răzbunarea este de obicei premeditată. Deseori, agresivitatea emoțională apelează la atitudinile agresorului, precum mânia sau ostilitatea. Mânia este un sentiment puternic manifestat ca răspuns la o daună percepută, iar specificul acestor sentimente (i.e. iritaţie, ură sau nervi) depinde de situaţia specifică. Ostilitatea este o atitudine negativă îndreptată împotriva unei persoane sau unui grup, dar oamenii pot fi mânioşi sau îi pot trata pe alții cu ostilitate fără a le produce vreun rău sau vreo nedreptate. Când se urmărește obținerea de beneficii, agresivitatea poate avea loc în lipsa mâniei sau ostilităţii (e.g. un asasin plă- tit, care ucide un străin pentru beneficii financiare). Agresivitatea “armei plătite” este un exemplu de agresivitate instrumentală. Dauna constituie doar mijlocul pentru atingerea scopului urmărit. Dacă scopul ar fi putut fi obţinut altfel, probabil persoana nu ar fi recurs la agresivitate. Una dintre dezbaterile actuale din domeniul psihologiei este dacă comportamentul agresiv individual este dependent de zestrea ereditară sau de factorii de mediu. Astfel, pe de o parte există încercări de a explica comportamentul apelând la particularități dispoziționale (e.g. “Așa e el, agresiv”), iar pe de altă parte la condițiile contextuale (e.g. “În situația aceea, majoritatea oamenilor ar fi reacționat agresiv”). Astfel se desprind două teorii principale privind agresivitatea: (1) agresivitatea înnăscută și (2) agresivitatea învățată. Psihologii sociali sunt interesați în mod special de factorii sociali ai agresivității și se concentrează mai ales asupra teoriilor bazate pe învățarea acestui comportament. Totuși, teoriile biologice nu pot fi ignorate, în mod special fiindcă oamenii s-au dovedit de-a lungul istoriei ființe extrem de agresive. Pornind de la această observație, autori precum Anthony Storr (1970) au conchis că oamenii nu sunt doar agresivi în starea lor naturală, ci agresivitatea distructivă este specifică speciei umane. Autorul observă că, în general, descriem exemplele cele mai respingătoare ale cruzimii umane folosind adjective precum “comportament brutal” sau “se poartă ca o bestie”, consemnând că astfel de acțiuni caracterizează speciile mai puțin evoluate, și nicidecum oamenii. Totuși, Storr (1970) consideră că acțiunile de brutalitate extremă se întâlnesc exclusiv la ființele umane, neavând corespondent în lumea animală: Adevărul sumbru este că noi suntem specia cea mai crudă și nemiloasă care a umblat vreodată pe fața pământului și, în ciuda faptului că reacționăm cu groază   când citim în ziar sau în cărțile de istorie despre atrocitățile săvârșite de om împotriva omului, știm în inima noastră că fiecare dintre noi nutrește în sine aceleași impulsuri sălbatice care duc la crimă, tortură și război.

B.Influența factorilor ereditari în declanșarea agresivității

 Înainte de Storr, Thomas Hobbes (1951) scria în tratatul său Leviatanul că oamenii, în starea lor naturală, sunt egoiști și agresivi. Astfel, doar prin unirea indivizilor într-un grup (commonwealth) se poate produce ordinea și bunăstarea socială. Această filosofie pesimistă cu privire la natura instinctuală a agresivității a fost dezvoltată în secolul XX de Sigmund Freud, pentru care evenimentele din timpul Primului Război Mondial au marcat punctul decisiv în formularea unei noi teorii asupra agresivității. Refuzând versiunea clasică a psihanalizei, Freud (1920) a propus un concept controversat: conduita umană are la bază două instincte fundamentale, anume instinctul vieții, Eros, și instinctul morţii, Thanatos. Freud considera că instinctul morții contrazice existența instinctului de conservare, astfel procesul lent de degradare a organismului uman odată cu trecerea anilor este dirijat de această for- ță psihică îndreptată spre auto-distrugere. Auto-distrugerea era înțeleasă de Freud ca proces de deteriorare treptată a celulelor organismului. De asemenea, autorul considera că agresivitatea îndreptată împotriva celorlalţi constituie o victorie de moment a instinctului de viaţă, fiindcă prin agresivitate forţa instinctului morţii este îndreptată spre exterior, şi nu spre interior (care este, de fapt, ţinta originală). Teoria freudiană a agresivității este unifactorială: agresivitatea apare în mod natural, prin tensiunile fiziologice, și se manifestă pentru ca individul să se detensioneze. La fel ca Freud, Konrad Lorenz (1966) a considerat că agresivitatea este înnăscută şi motivată instinctual. Spre deosebire de Freud, care credea că instinctul vieţii şi al morţii sunt antagoniste, acesta argumenta că voinţa de a trăi şi voinţa de a agresa sunt complet compatibile. Lorenz, câștigător al Premiului Nobel în 1968, este cunoscut îndeosebi pentru lucrarea On agression (1966), în care prezintă o analiză a comportamentului agresiv din perspectiva etologiei. Bazându-şi argumentele pe observaţii asupra animalelor în mediul lor natural, acesta vede că agresivitatea asigură un avantaj în lupta pentru supravieţuire: animalul își apără teritoriul, accesul la hrană și partenerii dezirabili. În mod similar, Lorenz consideră că individul agresiv este avantajat în pofida celui neputincios, iar datorită selecției naturale a celor cu potențial genetic superior, “gena agresivității” este transmisă urmașilor. În ciuda atenţiei pe care aceste teorii le-au primit la vremea formulării lor, astăzi nu mai au influenţă semnificativă asupra cercetărilor ştiinţifice. Un motiv al declinului este argumentarea circulară pe care se bazau: De ce Psihologie socială 203 progresează societatea? Datorită instinctului agresiv. De unde ştim că agresivitatea este instinctuală? Pentru că societatea progresează. Argumentarea circulară nu poate fi susţinută nici din punctul de vedere al logicii și nici al metodei științifice (Brehm, Kassin & Fein: 399). De asemenea, majoritatea rezultatelor provin din observațiile și studiile ai căror subiecți au fost (și sunt) diverse specii de animale, dar nu și ființa umană. În ce-i privește pe cei din urmă, a afirma că agresivitatea apare ca răspuns programat genetic de apărare a teritoriului, hranei și partenerei este, în cel mai fericit caz, o simplificare exagerată a rezultatelor. O altă teorie similară acesteia este teoria sociobiologică a agresivității. Sociobiologia se referă la aplicarea biologiei evoluţioniste pentru înțelegerea dezvoltării comportamentului social, accentuând nu atât supraviețuirea individuală, cât supraviețuirea genetică. De exemplu, conform acestei teorii, evoluţia favorizează inhibiţia agresivităţii faţă de rudele genetice și totodată declanșarea agresivității față de cei percepuți ca punând în pericol siguranța personală sau a rudelor biologice. De asemenea, anumite studii arată că șansele de abuz asupra copiilor adoptați sunt semnificativ mai mari decât asupra celor ce trăiesc cu părinții, și în special cu tații biologici (Dali & Wilson, 1994). Totodată, sociobiologia explică diferențele dintre agresivitatea masculină și feminină. Cercetările recente oferă două rezultate cu privire la diferențele de gen în agresivitate: (1) indiferent de cultură (colectivistă sau individualistă), bărbaţii sunt mai agresivi din punct de vedere fizic decât femeile, în mod special dacă-și simt amenințate puterea, statutul sau relațiile intime (Buss, 1999; Wilson & Dali, 1996); și (2) femeile sunt mai agresive decât bărbații în ce privește agresivitatea indirectă . Aceste diferențe semnalate în copilărie au fost studiate în diferite zone geografice, precum Finlanda, Argentina, Italia, Australia și Statele Unite ale Americii . Care sunt explicațiile acestor rezultate? Studiile oferă trei răspunsuri posibile, toate trei fundamentate pe relația cauzală dintre nivelul de testosteron și agresivitate. În primul rând, nivelul de testosteron ar putea fi un factor cauzator de agresivitate. Chiar dacă hormonul masculin este prezent la ambele sexe, bărbaţii au un nivel mai ridicat de testosteron decât femeile, iar dacă testosteronul se corelează cu comportamentul agresiv, cu siguranță există legătură între agresivitate şi gen (Orengo et al., 1997; Thomson, Dabbs & Frady, 1990). Aceste rezultate prezintă interes, dar din cauza naturii corelaționale nu pot fi interpretate ca dovezi ale unei relații cauzale între hormoni și agresivitate (Brehm, Kassin & Fein, 2002: 401). În al doilea rând, agresivitatea ar putea fi factorul declanșator al creșterii nivelului de testosteron. Această ipoteză nu a primit, însă, suficient suport științific, iar datorită considerațiilor etice, cercetătorii nu se grăbesc să manipuleze echilibrul hormonal al subiecților. Totuși, un studiu asupra adolescenților transexuali care în mod voluntar își manipulau nivelul hormonal arată că poten- țialul agresiv cunoaște creștere în condițiile transformării femeie-bărbat și scădere în condițiile transformării bărbat-femeie (Cohen-Ketteinis & Van Goozen, 1997). În al treilea rând, stresul ar putea duce la creșterea nivelului de testosteron, astfel încât agresivitatea crescută a bărbaţilor cu statut socioeconomic mai scăzut ar putea fi explicată prin nivelul mai ridicat de stres declanșator de agresivitate (Dabbs & Morris, 1990). Toate aceste rezultate ale studiilor din domeniul sociobiologiei sunt însă controversate. Problema fundamentală este că nu se iau în considerare influențele istorice și culturale ale agresivității. De exemplu, Nicolae Mitrofan (1996: 437) notează că, dacă agresivitatea umană ar fi înnăscută, ar fi de aș- teptat să întâlnim foarte multe asemănări între oameni cu privire la modul de adoptare a comportamentului agresiv. Realitatea, însă, demostrează că există diferențe semnificative în manifestarea agresivității (vezi tabelul 5.1.). De asemenea, datorită complexității interacțiunilor sociale, o analiză contextuală este importantă pentru înțelegerea comportamentelor “înnăscute” ce par a fi modificabile și flexibile.

 

 

C.Influența factorilor sociali în declanșarea agresivității

Freud considera că, dacă energia agresivă nu este eliberată, va fi blocată, iar din pricina creșterii presiunii nervoase fie va exploda în acțiuni agresive, fie se va manifesta simptomatologic, anume printr-o boală psihică. Conceptul eliberării energiei acumulate poartă denumirea de catharsis. Convingerea că instinctele agresive trebuie eliberate a fost ilustrată simpatic în filmul Nașul Stresat (titlul original, Analyze That), unde psihiatrului Ben Sobel (jucat de Billy Cristal) îi este impus să-l consilieze pe marele mafiot Paul Vitti (jucat de Robert De Niro), care suferă de hipertensiune cauzată de exces de mânie și anxietate. Într-una dintre sesiunile de terapie, sfatul lui Sobel este ca Vitti să se descarce “lovind” într-o pernă. Vitti, fără să stea prea mult pe gânduri, scoate un pistol și trage de câteva ori într-o pernă. Psihiatrul, îngrijorat, schi- țează un zâmbet și întreabă: “Te simți mai bine?”, “Oh, da!” răspunde mafiotul calmat. Această secvență este desigur simpatică, dar din păcate soluția psihiatrului nu duce la scăderea agresivității. Ipoteza principală a acestei teorii a fost că, dacă agresivitatea este un impuls fiziologic, așa cum lipsa hranei produce foame, tot astfel frustrarea va produce agresivitate. De aceea, dacă foamea este satisfăcută atât de un sandviș, cât şi de o friptură, manifestarea agresivității în mediu controlat va duce la scăderea impulsului agresiv. Pare logic, nu-i așa? Și totuși, teoria propusă de John Dollard și colegii săi (1939) nu dă rezultatele așteptate în practică. De ce? Descărcându-te, dând cu pumnii în perete sau strigând la pisică, te vei simți mai bine—pe moment. Totuși, studiile de psihologie socială demonstrează că manifestarea agresivităţii duce la creșterea agresivității—pe termen lung (Russel, Arms & Bibby, 1995). De exemplu, Brad Bushman (2002) a creat un mediu în care participanții la cercetare au fost insultați verbal de un complice. Urmând această experiență, subiecții au fost împărțiți în funcție de trei condiții experimentale: (1) subiectul a fost lăsat să se descarce lovind cu pumnii într-un   sac de box, în timp ce era încurajat să se gândească la studentul care l-a agasat; (2) subiectului i se cerea să interpreteze activitatea cu sacul de box ca exercițiu fizic; (3) subiectul era rugat să stea nemișcat pentru câteva minute. La finalul experimentului, cine credeți că s-a simțit cel mai mânios? Rezultatele arată că studenții din prima condiție au experimentat nivelul cel mai ridicat de mânie, iar cei din a treia condiție nivelul cel mai scăzut. Într-un experiment ulterior, Bushman le-a dat participanților ocazia să-și exprime agresivitatea împotriva complicelui expunându-l pe acesta la un sunet dureros de puternic și neașteptat. Subiecții care au dat cu pumnii în sacul de box, gândindu-se la cel care i-a jignit, au fost cei mai agresivi. Spre deosebire de aceștia, subiecții care au avut ocazia să se liniștească stând nemișcați, au fost cel mai puțin agresivi. De asemenea, Dolf Zillmann (1979) a condus un studiu în cadrul căruia mai mulţi subiecți (toți de gen masculin) au fost incitaţi de un complice, iar apoi o parte dintre ei au avut ocazia să se angajeze întrun program scurt de exerciţii fizice (3 minute de pedalare intensivă pe o bicicletă de cameră). În faza a doua a experimentului toţi subiecţii au participat la un exerciţiu cu opțiunea de a administra şocuri electice unui complice (altul!) pentru un presupus studiu asupra învățării. Rezultatele arată că subiecţii care au făcut sport în prima fază a experimentului au administrat şocuri de o intensitate mai mare decât cei ce nu au făcut sport. Recompensele dobândite azi prin agresivitate vor cauza creşterea nivelului agresivităţii de mâine. Recompensele pot lua două forme: întărirea pozitivă, anume obținerea consecinţelor dorite, şi întărirea negativă, anume prevenirea consecinţelor nedorite. Copilul care primește o jucărie luptându-se pentru ea va lupta şi data viitoare, iar copilul care reuşeşte cu pumnii să-l oprească pe cel ce-și bate joc de el astăzi, va lovi și mâine . Agresivitatea nu depinde doar de ceea ce simte un individ (i.e. tensiunea nervoasă), ci și de ceea ce crede el. Acțiunea agresivă inițială aduce cu sine nevoia de justificare. De ce? Când o persoană provoacă durere alteia, se activează procesul cognitiv de justificare a comportamentului agresiv, din pricina disonanței cognitive create (vezi secțiunea: Schimbarea atitudinilor prin disonanță cognitivă). Cogniția “I-am produs acestui individ durere” este disonantă cogniției “Eu sunt un om bun, rezonabil, care nu provoacă durere celorlalți.” De aceea trebuie să mă conving că am motive întemeiate pentru ceea ce am făcut. O soluție este să percep individul ca pe cineva care merită să fie agresat. Această justificare reduce disonanța, dar pregătește scena pentru creșterea agresivității îndreptate spre persoana (sau grupul) în cauză. De asemenea, cu cât este mai mare discrepanța dintre acțiunea făptașului și mă- surile de represalii alese, cu atât este mai mare disonanța. În mod ironic, tocmai în situația în care victima este inocentă, agresorul o pictează în culo- Psihologie socială 207 rile cele mai sumbre (Davis & Jones, 1960). Dacă minoritatea romă este marginalizată, iar copiilor le este îngreunat accesul la o educație decentă, populația majoritară va fi cu atât mai convinsă că aceștia “nu pot fi educați” și “nici nu-și doresc să se integreze”, ignorând efectele stereotipurilor, prejudecăților, discriminărilor, profeției împlinite de sine sau erorilor de atribuire.

D.Teoria învățării sociale și agresivitatea

Puterea unui model de a modifica comportamentul este o temă centrală a teoriei învăţării sociale propusă de Albert Bandura (1977). Teoria învăţării sociale susține că oamenii învață prin imitarea comportamentului celorlalți. Astfel, copiii imită acțiunile observate, iar apoi, prin mecanismele recompensei și pedepsei, acestea sunt întărite sau descurajate. În studiul său, Bandura și colegii (1961) au expus o serie de copii la o înregistrare video cu o studentă care se comporta agresiv față de o păpuşă gonflabilă. Păpușa Bobo (Bobo Doll) avea formă de ou, cu o greutate în partea inferioară care o făcea să revină la poziția inițială după ce era lovită. Păpușa era destul de populară la vremea respectivă. Studenta lovea păpușa Bobo cu piciorul sau cu un ciocan mic, stătea pe ea, iar în anumite situații striga diferite fraze agresive. Acest model agresiv a influențat comportamentul ulterior al copiilor, care atunci când au avut ocazia de a se juca cu păpușa, au copiat ce au văzut. De asemenea, cercetătorii au notat și apariția comportamentelor agresive inovatoare, în cadrul cărora copiii au adăugat elemente noi, creative de agresivitate. Acest proces este denumit de psihologi învățarea socială. Însemnătatea acestor rezultate se remarcă îndeosebi datorită rolului massmediei ca agent al învățării sociale. Studiile de specialitate dovedesc că expunerea repetată a copiilor la imagini televizate violente se corelează cu violența atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. De exemplu, copiii care sau uitat frecvent la imagini violente sunt semnificativ mai agresivi în adolescență decât cei care au văzut programe non-violente (Eron et al., 1972; Turner, Heese & Peterson-Lewis, 1986). Desigur, aceste date sunt corelaționale, astfel că se poate argumenta că acești copii aveau tendințe înnăscute spre agresivitate, care s-a manifestat atât prin angajarea în acțiuni violente, cât și prin plăcerea de a privi un material violent. Totuși, studiile arată că frecvența angajării în acțiuni agresive crește în urma vizionării repetate a materialelor violente, tendință care se remarcă și la copiii care nu au avut înclinaţii agresive (Eron et al., 1972; Josephson, 1982; Parke et al., 1977). Impactul expunerii la violență se acumulează în timp, devenind tot mai pregnant. Chiar dacă expunerea izolată la o emisiune violentă nu duce la comportament agresiv (Josephson, 1982), ingerarea repetată și pe termen lung a materialelor violente determină creșterea potențialului agresiv.

E.Câteva soluții pentru reducerea agresivității

Pentru reducerea agresivității și violenței se pot adopta câteva soluții. În primul rând se poate încerca o prezentare rațională a argumentelor în favoarea acțiunilor non-violente și în defavoarea celor violente. Totuși, aceste argumente, indiferent cât de convingătoare, probabil nu vor fi prea eficiente în scăderea nivelului general al agresivității dintr-o societate dată. Chiar dacă oamenii pot fi convinși că agresivitatea este, în general, indezirabilă, vor continua să reacționeze agresiv, până când vor ajunge să considere agresivitatea ca indezirabilă pentru ei înșiși—iar acest grup, de obicei, se află în minoritate. De asemenea, pentru că oamenii învață să-și controleze impulsurile agresive în copilărie (Aronson, 2004: 232), argumentele logice nu au impact semnificativ în acea perioadă. De aceea, psihologii sociali au căutat soluții alternative de reducere a agresivității, soluții testate în special pe participanți aflați la vârsta copilăriei. În al doilea rând, o soluție de reducere a agresivității este pedeapsa. Aceasta poate lua două forme: (1) pedepsirea agresorului și (2) expunerea potențialului agresor la pedepsirea unor modele agresive. În ce privește prima formă, studiile conduse de Berkowitz (1998) arată că pedeapsa este eficientă doar dacă: este aplicată la scurt timp după comportamentul agresiv; este aplicată constant la fiecare abatere violentă și este suficient de severă pentru a-l descuraja pe agresor, dar nu atât de severă încât să declanșeze dorința de răzbunare. De exemplu, copiii ai căror părinţi recurg frecvent la pedepse corporale sunt mai violenți la şcoală decât copiii ai căror părinţi gă- sesc alte metode de modelare a comportamentului (Eron, Huesmann & Zelli, 1991). Pedeapsa severă deseori rezultă într-un răspuns complezent de scurtă durată, dar rareori declanșează mecanismele cognitive necesare interiorizării normei. Pedeapsa blândă, dar care-și îndeplinește scopul de inhibare a unui comportament, este mult mai eficientă, fiindcă produce o justificare insufi- Psihologie socială 227 cientă pentru neangajarea în acțiune, iar individul care experimentează o stare de disonanță cognitivă, își justifică deseori alegerea prin schimbarea atitudinii (vezi secțiunea: Schimbarea atitudinilor prin disonanță cognitivă; subcapitolul: “Experimente clasice și contemporane asupra teoriei disonan- ței cognitive”). Pedepsirea agresorului este ineficientă și în următoarele două situații: când agresorul instrumental nu găsește un alt mijloc pentru a-și atinge scopul și când agresorul emoțional își pierde auto-controlul. În ce privește a doua formă de pedepsire a agresivității (argumentul că modele agresive trebuie pedepsite în mod public pentru a descuraja alți potențiali devianți), aceasta a stat la baza soluțiilor propuse de autoritățile publice în societățile în care agenții răului erau spânzurați, torturați, fierți în ulei sau arși pe rug în locuri publice. Oare funcționează această metodă? Nu, dovedesc datele statistice și experimentale. De exemplu, copiii care privesc o înregistrare în care o persoană agresivă este pedepsită, afișează un comportament mai puțin agresiv decât cei care privesc o persoană agresivă recompensată . Totuși—fapt crucial pentru discuție—nivelul de agresivitate a celor care au văzut pedepsirea modelului de agresivitate nu a scăzut sub nivelul de agresivitate a copiilor care nu au fost deloc expuși modelului agresiv. Cu alte cuvinte, copiii care văd agresivitatea recompensată sunt încurajați să se comporte agresiv, dar cei care nu văd acțiunea agresivă au un nivel de agresivitate similar cu copiii care văd agresiunea și apoi pedepsirea ei. În al treilea rând se poate ignora copilul care se comportă violent (protejându-se, desigur, posibilele ținte ale agresivității acestuia), ca apoi să fie recompensat pentru acțiunile prosociale, neagresive. Această strategie este fundamentată pe ipoteza după care comportamentul agresiv este o metodă de a atrage atenția; copilul preferă pedeapsa în locul lipsei atenției. Paul Brawn și Rogers Elliot (1965) au testat această soluție cerând mai multor educatoare de grădiniță să ignore comportamentele agresive și să recompenseze comportamentul cooperant și empatic al copiilor. Rezultatele studiului arată că această soluție a dus la declinul semnificativ al comportamentelor agresive. Mai mult, alte studii indică faptul că acei copii care sunt învățați cum să se angajeze într-un comportament de cooperare, reușesc să-și inhibe tendințele agresive chiar și în situații de frustrare. Într-un alt experiment, copiii care au luat lecții de cooperare și au fost ulterior frustrați, începând să se uite la niște înregistrări video amuzante și primind dulcuri, activităţi odată brusc întrerupte de cercetător, au știut să-și îndrepte atenția spre alte opțiuni cooperante de joacă. Cei din grupul de control au devenit agresivi ca urmare a situației frustrante (Davitz, 1952). În al patrulea rând, expunerea într-o situație dată la modele non-agresive este o soluție eficientă pentru reducerea sau chiar eliminarea agresivității. De exemplu, prezența altor persoane care în aceleași circumstanțe rămân calme și non-agresive, declanșează un comportament similar din partea observatorului. De ce? Comportamentul agresiv, la fel ca orice alt tip de comportament, poate fi un simplu act de conformism .În ultimul rând, empatia joacă un rol important în reducerea agresivității. Cei mai mulți oameni recurg la anumite proceduri de dezumanizare a victimei înainte de a-i cauza suferință . Acestora le-ar fi greu să se angajeze în comportamente agresive când simt empatie față de persoana în cauză. Cercetările din psihologie socială dovedesc că “activitățile empatice”, în cadrul cărora copiii sunt învățați să recunoască emoțiile experimentate de cei din jur, duc într-adevăr la scăderea potențialului lor agresiv .

F.Variabile dispoziționale și contextuale în comportamentul prosocial

Oamenii, în general, se conformează normelor și valorilor promovate de societatea din care fac parte. Uneori, însă, se abat în sens pozitiv de ele, intervenind, în afara obligațiilor profesionale, în ajutorarea, protejarea și sprijinirea altor persoane, fără a anticipa vreo răsplată (Baum, Fisher & Singer, 1985). Septimiu Chelcea (1996: 446) remarcă faptul că în procesul socializării învățăm că “prietenul la nevoie se cunoaște” și ne comportăm ca atare, considerând că este de datoria noastră să acordăm ajutor celor ce au nevoie și depind de noi. Astfel ne ajutăm părinții, copiii, rudeniile, prietenii, colegii, vecinii, iar uneori ajutăm chiar persoane necunoscute. Totuși, experien- țele din trecut ne îndeamnă să recunoaștem că există situații în care nu acordăm ajutor unui individ în nevoie. Uneori poate am considerat că persoana în cauză nu merită ajutorul nostru, alteori poate nu am știut cum să procedăm, alteori s-ar putea să fi privit în jur așteptând ca altcineva să sară în aju- tor. În continuare vom analiza câteva dintre variabilele dispoziționale și contextuale care influențează atât pozitiv, cât și negativ comportamentul prosocial.

G..Altruismul, egoismul şi comportamentul prosocial Dacă ar fi să ne imaginăm o societate ideală, în care toți oamenii ar colabora, ar fi solidari unii cu alții și ar urmări un scop comun, un individ care ar refuza să-l ajute pe celălalt și să contribuie la efortul general, urmărindu-și propriile interese, ar fi automat considerat egoist. Egoismul, într-o astfel de societate, ar desemna o atitudine deviantă, fiind de asemenea o problemă morală și practică (Moscovici, 1998). Totuși, într-o societate decăzută moral, în care fiecare este înclinat să-și satisfacă dorințele proprii, altruismul devine o poziție deviantă. Într-o astfel de societate, darurile spontane, manifestările de simpatie sunt privite cu suspiciune, oamenii întrebându-se care este scopul ascuns al acestor acțiuni aparent altruiste. Unde egoismul este privit ca normă, acțiunea altruistă este reinterpretată pentru a primi o aparen- ță normală, adică de acțiune prosocială cu motiv ascuns, egoist.

  1. Personalitatea altruistă

 Cercetătorii interesați de diferențele dispoziționale în angajarea în comportamente prosociale au încercat să descopere anumite trăsături stabile de personalitate, care să diferențieze un individ egoist de unul altruist (Hampson, 1984; Rushton, 1981). Încercările însă nu s-au soldat cu rezultate concludente, care să dovedească clar existența unor caracteristici dispoziționale stabile prin care să se poată prezice cu acuratețe angajarea unui individ într-un comportament prosocial, indiferent de caracteristicile situaționale. Din contră, studiile de specialitate arată că variabilele situaționale pot prezice mult mai eficient ce vor face majoritatea indivizilor într-o situație dată. Zimbardo (2009: 675), de exemplu, susține că diferențele individuale trebuie celebrate, dar în fața forțelor situaționale se îngustează și se comprimă. În astfel de si- Psihologie socială 233 tuații, psihologii sociali pot emite predicții despre ceea ce vor face majoritatea oamenilor, fără să știe nimic despre indivizii care vor fi cuprinși în grup, ci cunoscând doar natura contextului lor comportamental.