Administraţia publică pentru a-şi realiza sarcinile ce-i revin înfiinţează o diversitate de servicii, de legiferare, de soluţionare, cu putere de adevăr legal, a conflictelor juridice care apar in societate si de realizare a atribuţiilor puterii executive.

Aceste organisme sunt încadrate cu personal de o anumita pregătire de specialitate iar baza lor materiala este asigurată de către stat, judeţ sau comună.

Pentru ca serviciile publice sa-si realizeze sarcinile pentru care au fost organizate este necesar ca funcţiile publice - ca grupări de atribuţii, competente si responsabilităţi - sa fie ocupate de persoane fizice cu o pregătire de specialitate, care sa realizeze, in practica, sarcinile serviciilor publice cum sunt ele grupate in funcţii publice si cum au fost dotate la înfiinţarea lor. Persoanele fizice care ocupa, in condiţiile legii, funcţiile publice din cadrul serviciilor publice se numesc funcţionari publici.

Funcţionarul public este acea persoană fizică care, prin respectarea condiţiilor cerute de lege, a fost investită prin numire sau alegere, într-o funcţie publica pentru a desfăşura, contra unui salariu, o activitate continuă.

De la aceasta regula fac excepţie persoanele fizice care alcătuiesc organele reprezentative ale statului (cele doua Camere ale Parlamentului), ale judeţului (consiliile judeţene) si ale comunelor (consiliile locale), care nu au calitatea de funcţionari publici pentru ca, in primul rând, ei sunt reprezentanţii tarii, judeţului sau comunei si in al doilea rând, prin activitatea limitata in timp, nepermanentă (de regula 4 ani) pe care o desfăşoară, prin modul de lucru (numai in sesiuni), dar si prin alte caracteristici, ei se deosebesc de funcţionarii publici.

Fata de definiţie şi de excepţia de la ea, sunt funcţionari publici persoanele fizice care au numai cetăţenia româna şi domiciliul în tara şi care deţin, în condiţiile legii, o funcţie publică într-un serviciu public al statului, judeţului sau comunei.

Noţiunea de funcţionar public a fost definită, pentru prima dată în legislaţia româneasca, în Legea pentru Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 - unul dintre primele statute ale funcţionarilor publici din Europa - care prevedea: „Sunt funcţionari publici cetăţenii români, fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil si ecleziastic) la stat, judeţ, comuna sau la instituţiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor judeţene şi comunale “.

  1. Negulescu dând o altă definiţie noţiunii de funcţionar public, arată că: „funcţionarii publici sunt acei cetăţeni care, fiind numiţi de autoritatea competentă şi investiţi legal cu atributele funcţiilor lor, prestează în mod permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a face să funcţioneze un serviciu public în schimbul unui salariu plătit periodic”.

În acelaşi sens A. Teodorescu susţinea că: „ funcţionar public este persoana care, în schimbul unei remuneraţii, îndeplineşte sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, judeţelor sau comunelor ”.

            Înainte de 1989, in literatura de specialitate, A.Iorgovan4 definea noţiunea de funcţionar de stat ca fiind: „persoana fizică care este investită în mod legal, prin actul de voinţă unilateral a unui organ de stat, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii de stat, în vederea realizării competenţei organului din structura căreia face parte funcţia respectivă”.

Fiecare din aceste definiţii are meritele şi neajunsurile ei. Dar, pornind de la constanta că persoana fizica ce ocupă, în condiţiile legii, o funcţie publică, este funcţionar public şi de la prevederile constituţionale se pot desprinde caracteristici definitorii:

  • toate serviciile publice sunt dotate, încă de la înfiinţare cu grupări de sarcini, competenţe şi responsabilităţi stabilite potrivit legii pentru realizarea scopului pentru care au fost create;
  • persoanele care ocupa funcţiile publice trebuie să fie cetăţeni români şi sa aibă domiciliul în ţară. Alte legi mai cer şi alte condiţii, cum ar fi cele cu privire la vârsta, situaţii, ş.a.;
  • pentru a putea fi numit funcţionar public este necesar ca persoana respectiva să aibă vârsta de cel puţin 18 ani împliniţi, dacă legea specială nu cere o altă vârsta;
  • unele acte normative cer ca persoana fizica ce urmează să devină funcţionar public să posede anumite studii: superioare, liceale sau generale, iar altele cer o anumită pregătire de specialitate cum ar fi: de jurist, economist, medic, inginer ş.a.;
  • investirea intr-o funcţie publică se face pe baza de concurs ori ca urmare a alegerii;
  • persoana fizică ce ocupă o funcţie publică trebuie să desfăşoare o activitate continuă şi permanentă, cu respectarea programului de lucru al serviciului respectiv;
  • pentru activitatea depusă, funcţionarul public are dreptul la un salariu, stabilit potrivit legii, pentru a se întreţine pe el şi familia lui;
  • pe durata ocupării funcţiei publice, persoana fizică are anumite drepturi şi obligaţii;
  • cu excepţia funcţionarilor publici care, potrivit legii, sunt inamovibili, toţi se bucură de stabilitate;