1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Orice sistem politic este o formaţiune a administraţilor şi subordona ţilor. După cum e ştiut, cei care posedă puterea constituie minoritatea şi anume această minoritate guvernantă îşi realizează voinţa prin intermediul aparatului de funcţionari, legitimării ideologiei, constrîngerii.

Societatea doreşte să fie stabilă sub aspect politic, de aceea elita guver nantă caută diverse forme de a beneficia de consimţămîntul celeilalte părţi a populaţiei.

Pentru a-şi exercita puterea, ea apelează la tradiţii, obiceiuri, deprinderi şi la diverse mijloace de manipulare a conştiinţei oamenilor. Cu orice preţ încearcă să convingă oamenii ca interesele ei, ale minorităţii, co­incid cu interesele societătii.

Desigur, politica de conciliere în societate nu întotdeauna duce la sta­bilitate, au loc şi conflicte sociale, apar nemulţumiri din partea majorită­ţii, dar atunci cînd sînt aplicate politici orientate spre întărirea statalităţii şi asigurării păcii civile, societatea este interesată ca împăciuirea să capete forma legitimă. Dacă soluţionarea problemelor nu poate fi obţinută pe cale amiabilă, statul recurge la violenţă.

Este cazul potrivit să menţionăm aici că evoluţia reprezentărilor despre stat a mers pe două căi: etatistă, cînd este caracteristică atitudinea pozitivă faţă de stat, şi antietatistă, cînd statul este calificat ca un rău social şi mo­ral.

Pînă în sec. XVIII predominau reprezentările etatiste. Bunăstarea so­cietăţii, grija pentru binele supuşilor, triumful dreptăţii şi umanităţii se ba­zau pe necesitatea întăririi puterii de stat. Statul era învestit cu drepturi excepţionale, dar nu avea obligaţii faţă de cetăţeni, nu răspundea în faţa lor. Şi numai în sec. XVIII concepţiile despre drepturile cetăţenilor, libertatea persoanei au căpătat forma revendicărilor care cereau limitarea puterii de stat.

Dreptul administrativ are la bază criteriul „dominaţieiAcest drept este calificat ca o totalitate de prerogative şi privilegii pe care administraţia le foloseşte în mod unilateral. în cele din urmă, ideea dominării determina calea intervenţiei statului în viaţa societăţii: întrucît statul este obligat să asigure ordinea şi disciplina, înseamnă că şi funcţia lui principală este forma cadrul legal în care trebuie să decurgă viaţa societăţii, stabilind re»/ Iile ce urmează a fi respectate de către „personaje" Dar amestecul direct fo activitatea socială devine imposibil, în afară de cazurile în care este vorba de prerogativele excepţionale ale puterii sau în cazurile în care ordinea pu blică se află în pericol.

Ideologia dominaţiei a fost şi este ideologia tuturor statelor care, după cum afirmă Jaques Shevalier, edifică deasupra societăţii un fel de instanţa imaginară - „statul inaccesibil perceperii nemijlocite şi care dispune de o putere absolută, o putere nelimitată, ba chiar sacră asupra membrilor so­cietăţii".

E cazul să menţionăm că în sec. XIX şi la începutul sec. XX, aceas­tă glorificare a puterii de stat a fost pusă pe baza concepţiilor germană şi franceză a dreptului de stat, care în acea perioadă erau deja recunoscute în multe ţări din Europa. Potrivit opiniei unor autori germani, cum ar fi Heber, Laband, Iering şi, în special, Ielinek, statului îi aparţine prerogativa de a domina, cu alte cuvinte, de a stăpîni în mod absolut, de a guverna, con- tînd pe forţa majoră a constrîngerii. Abaterea de la îndeplinirea cerinţelor ei este imposibilă, deoarece ele decurg din instanţa superioară, căreia toţi sînt obligaţi să i se supună.

Dreptul este o expresie a acestei forţe imanente a statului: el n-o precedă şi, prin urmare, nu deţine un rol preponderent. Dacă statul se subordonea­ză dreptului, o face numai din bunăvoinţa sa, din propriul său îndemn, de dragul realizării ideii autolimitării. Aceasta-i realitatea cunoscută de toţi.

Asemenea poziţie specifică a statului faţă de drept explică de ce el nu poate să se supună aceloraşi reguli ca şi persoanele particulare: el se călă­uzeşte de un drept deosebit - dreptul administrativ - care se sprijină întru totul pe ideea autolimitării.

Toate acestea demonstrează cu suficientă claritate cît de mult doctrina germană se află sub influenţa lui Hegel, în opinia căruia tăria statului nu poate avea limite exterioare, pentru că ea întruchipează unitatea, sinteza interesului comun şi aspiraţiilor particulare. Dar, întrucît ea exprimă un anumit principiu al totalităţii, înseamnă că este erodată în permanenţa de negaţie, de oscilaţiile dintre general şi particular şi, prin urmare, datorită acestui dinamism, noţiunea respectivă cuprinde în mod inevitabil princi­piul autolimitării.

Acest mod de abordare a problemei este reprodus, cu unele modificări, in teoria franceză a suveranităţii, exprimată de către Karre de Malber, teorie ce se bazează, în mare măsură, pe aceleaşi postulate ca şi concepţia Her- rshajt: prin persoana fizică a guvernanţilor se întrezăreşte persoana juridi­că absolută - statul - care şi constituie tematica permanentă a puterii; statul dispune de cea mai mare forţă de putere supremă care îl pune mai presus de totalitatea aspiraţiilor unor persoane luate aparte. Dreptul nu precede statul, ci, dimpotrivă, se naşte din puterea statului: în definitiv, numai din voinţa liberă a statului apare principiul limitării puterii sale.

în practica vieţii adeseori apare întrebarea: care este totuşi criteriul tă riei statului? Deoarece administraţia (organele administrării de stat) este o unealtă, un instrument al statului, căruia i s-a dat misiunea de a demonstra în faţa întregii lumi atotputernicia sa, ea dispune de mijloace în exclusi­vitate puternice, inclusiv de dreptul de a ordona şi a forţa; dominaţia se manifestă în toate acţiunile sale. Aşadar, administraţia nu trebuie pusă pe acelaşi cîntar cu persoanele particulare şi nici subordonată prevederilor aceluiaşi drept care se extinde asupra lor, ceea ce înseamnă că instituirea unui drept administrativ special este justificată nu atît prin specificul sco­purilor urmărite de administraţie, cît prin natura mijloacelor folosite de ea. Şi acest drept exprimă superioritatea administraţiei faţă de cetăţeni şi im­posibilitatea aproprierii poziţiilor lor sociale şi a statutului lor juridic. Aici pot apărea unele probleme discutabile, dar nu se vor putea găsi răspunsuri bine determinate de ştiinţă. Se poate spune doar că acest criteriu al atotpu­terniciei statului este apreciat în mod diferit.

Atotputernicia statului predomina în Germania pe timpul Vechiului Regim, cînd se ajungea pînă la a interzice parlamentelor să dirijeze chesti­unile care se refereau la stat, la guvern sau la administraţie.

O atitudine la fel de categorică lua Franţa în epoca revoluţiei burgheze. Acolo Adunarea Naţională a interzis în modul cel mai categoric orice încer­cări ale tribunalelor de a examina activitatea administrativă. Era considerat că puterea de stat se extinde într-o măsură mai mare sau mai mică asupra întregii activităţi administrative care niciodată nu putea fi pusă pe acelaşi cîntar cu activitatea particulară. Administraţia a fost scoasă cu totul din sfera de acţiune a dreptului penal şi din competenţa tribunalelor, cu unele excepţii cînd apăreau cazuri prevăzute de textele speciale. Unele elemente asemănătoare au fost caracteristice şi pentru practica altor state.

Dar, începînd cu epoca Restaurării, criteriul dominaţiei este interpre­tat într-un alt mod, mai subtil. Această schimbare constă în renunţarea la examinarea întregii activităţi administrative ca unitate indisolubilă, ca pro­ces care decurge dincolo de cadrul dreptului penal.

într-un fel sau altul, noţiunea de dominaţie a statului continuă să servească drept temă de discuţie pentru justiţia administrativă, dar aşa şi nu i s-a găsit o formulare riguroasă. De menţionat faptul că anume în această perioadă încep a fi analizate condiţiile şi formele acţiunilor întreprinse de către cei administrați pentru a identifica baza juridică de apreciere a lor şi a găsi instanţa judiciară împuternicită să clarifice toate aspectele legate de problema în cauză.

După cum se vede, referirea la prerogativa dominaţiei statului în pe. noada datâ nu se îndepărtează, ci se schimbă numai sensul ei. Daca vom concretiza acest lucru, vom vedea că hotărîrile organelor puterii de stat cad sub incidenţa unei sau altei jurisdicţii, in funcţie de faptul dacă în hotă- rirea respectivă se face observată mai mult sau mai puţin evident prezenţa puterii de stat. In virful piramidei puterii sînt situate hotărîrile, la a căror abordare atotputernicia statului se manifestă cu cea mai mare forţă şi care nu pot fi atacate in nici o instanţă de arbitraj; in partea de mijloc a pirami­dei sint masurile la a căror promovare administraţia, folosind prerogativele puterii sale, afectează drepturile sau interesele care pot fi apărate pe cale juridică in cadrul dreptului administrativ; şi, în sfîrşit, in partea cea mai de jos a piramidei sint plasate problemele legate de hotărîrile administrative care nu pun la îndoială puterea statului şi care nu afectează dreptul privat, urmează a (i deferite justiţiei.

Desigur, in perioada de care e vorba. în sfera activităţii administrative nu este prea clară linia democraţiei. Dar se simte deja extinderea conside­rabilă a competenţei organelor judecătoreşti, în primul rînd, în domeniul relaţiilor contractuale şi patrimoniale, al atentatelor la proprietatea privată şi arbitrajului in problemele organelor teritoriale locale. Aceasta se con­sideri ca o etapa a progresului democraţiei fi un început real de divizare a puterilor.

Insă pe la sfîrşitul sec. XIX (1872), în Franţa, precum şi în alte ţâri, teo­ria şi practica judiciară caută să contureze tot mai mult şi mai bine limitele dreptului administrativ. Teoreticienii ştiinţelor juridice propun o formula­re teoretică a criteriului puterii de stat. E o activitate ce îşi găseşte expresia In practica judiciară.

O risptndire mai largă capătă teoria potrivit căreia statul poate sâ ac­tiveze In două moduri diferite: in calitate de persoană civilă sau de propri­etar el se supune aceloraşi norme ca şi persoanele particulare şi face parte din sfera competenţei judiciare; în calitate de subiect al dreptului public el nu ţine de jurisdicţia dreptului privat, ci de cea a dreptului administrativ, cu excepţia cazurilor stipulate de lege.

Teoria delimitârii acţiunilor autoritare şi administrative a formulat-o fonte bine teoreticianul francez E. Laferriere. Investigaţiile sale ştiinţifice ajung la necesitatea de a deosebi in activitatea administrativă două tipuri de situaţii care necesită folosirea diferitelor mijloace. In unele cazuri ad- mlnlitraţU (organele administrării de stat) este „un fel de purtător al unei plrţi a supiemaţlei puterii care constituie unul dintre atributele puterii exe­cutive" ateste acţiuni autoritare întreprinse de ea sint o expresie a suvera- niUţil si ţiu de competenţa administrativă. In celelalte cazuri administraţia apare iu „calitate de şet al direcţiei administrative care dirijează treburile obşteşti: acţiunile administrative ale structurilor puterii sint identice cu aceleaşi acţiuni ale persoanelor particulare şi, prin urmare, trebuie să cadă tub incidenţa aceluiaşi regim juridic

Această teorie, care schimbă structura noţiunii de drept administrativ pe baza criteriului unic al „dominaţiei", nu reflectă în suficientă măsură as­pectele juridice ale situaţiei, inclusiv aspectul responsabilităţii, dar cel mai important este că ea ne apropie de ideea dublei esenţe a persoanei juridice a administraţiei, ceea ce apare ca o dihotomie artificială, o dezmembra­re inutilă în domeniul activităţii administrative, care duce la confundarea noţiunilor „putere" şi „administrare" şi poate să cauzeze descompunerea statului, subminînd baza legitimităţii lui.

Mai tîrziu, această teorie a statului, al cărei element substanţial este noţiunea de „dominaţie", a fost supusă unei revizuiri radicale.

La începutul sec. XX, sub presiunea transformărilor economice, politi­ce şi ideologice, noţiunea de dominaţie a statului începe să-şi piardă treptat sensul.

Dezvoltarea puternică şi rapidă a sistemului economic în multe ţări din Europa şi din alte regiuni ale lumii necesită o intervenţie mai activă din partea statului pentru menţinerea echilibrului social. In paralel, progresul liberalismului politic conduce la formularea sarcinii edificării adevăratului 9stat de drept" prin limitarea puterii de stat şi subordonarea statului faţă de principiile dreptului. Apariţia noilor ideologii contribuie la demascarea vechii reprezentări despre stat ca a unui fel dc substanţă îndepărtată „care se înalţă deasupra societăţii". Statul începe a fi prezentat ca stal social, ca un personaj desăvîrşit, care, totodată, devine o unealtă şi o armă a tuturor forţelor sociale.

Загрузка...