1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 

Intorducere

Lui John Locke, filosof şi jurist englez, îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima data, mai metodic şi într-o lumină nouă, principiul separaţiei puterilor. În lucrarea sa, “Essay on civil guvernment”, Locke susţinea existenţa a trei puteri : legislativă – trebuie să aparţină parlamentului şi era considerată putere supremă deoarece dicta reguli de conduită general obligatorii, executivă – limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute şi determinate prin lege, urma să fie încredinţată monarhului, federativă – era încredinţată tot regelui şi avea în competenţa sa dreptul de a declara război, de a face pace şi de a încheia tratate.

Elaborarea acestei teorii aparţine, însă, lui Montesquieu, care în lucrarea “Despre spiritul legilor”, afirma că libertatea este posibilă numai dacă cele trei puteri ale statului sunt independente. “Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau aceluiaşi corp de dregători, puterea legislativă este întrunită cu puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi senat să facă legi tiranice pe care sa le aplice în mod tiranic”.

Importantă în organizarea statală este independenţa autorităţilor statale, independenţa care nu poate fi totală, dar poate fi foarte largă. Organele de stat trebuie să depindă unele de altele numai atât cât este necesar formării sau desemnărilor şi eventual exercitării unor atribuţii.

Constituţia actuală nu foloseşte sintagma de putere a statului în accepţiunea ei ancestrală tradiţională, utilizând o varietate terminologica prin care se reflecta una şi aceeaşi realitate politico-juridică. Singurul text unde conceptul de putere a statului este utilizat în accepţiunea sa tradiţională este art.80, care consacra funcţia de mediere a Preşedintelui între puterile statului şi între stat şi societate. Constatam din structura Titlului III, ca regăsim un capitol de sine stătător intitulat “Administraţia publică”. Se pune astfel problema, dacă autorităţile pe care le consacră acest capitol sunt singurele care înfăptuiesc administraţie publică. Răspunsul este negativ, în sensul că şi alte autorităţi publice care sunt plasate în alte părţi ale Constituţiei au sarcini de natura administrativa. Insă, autorităţile grupate în capitolul 5 înfăptuiesc exclusiv administraţie publica rupta de jocul politic, cu excepţia unora care sunt supuse acestui joc prin natura lor (prefect, ministere).

În ceea ce priveşte regimul politic pe care îl consacra actuala Constituţie, acesta este semiprezidenţial parlamentarizat atenuat, în sensul ca atribuţiile ce îi incumbă preşedintelui într-un regim semiprezidenţial tipic sunt transferate către Parlament în calitatea lui de organ suprem reprezentativ al populaţiei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Elementele constitutive ale statului

Statul reprezintă o colectivitate umană, stabilită într-un anumit teritoriu determinat, asupra căreia se exercită în mod exclusiv o autoritate politică. Este nevoie, aşadar, pentru constituirea unui stat să fie întrunite trei elemente: teritoriul, populaţia şi autoritatea politică suverană (autoritatea publică) [1]. El se deosebeşte de alte organizaţii umane cu aceleaşi caracteristici prin natura activităţilor sale fundamentale, desemnate prin termenul de “funcţii ale statului”: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia judecătorească. Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Teritoriul statului este acea parte a globului pământesc cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea. Potrivit legilor în vigoare, teritoriul statului român prezintă următoarele caractere juridice: inalienabilitatea (art. 3 alin. 1 din Constituţie) – frontierele nu pot fi modificate altfel decât prin Constituţie şi nici un alt stat nu poate avea atribuţii de putere pe teritoriul statului român şi indivizibilitatea. România este un stat unitar şi indivizibil (art. 1, alin.1 din Constituţie). Teritoriul, ca element constitutiv al statului, nu poate fi divizat sau încorporat în alte entităţi statale, ceea ce nu exclude posibilitatea ca, pentru o mai bună administrare a teritoriului şi o mai eficientă satisfacere a necesităţilor colectivităţilor locale, statul să recurgă la organizarea administrativă a teritoriului. Teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii (art. 3, alin.3 din Constituţie). Cât priveşte populaţia, cuprinde două mari categorii: cetăţeni ai statului respectiv şi locuitorii care nu au aceeaşi cetăţenie. În cea de-a doua categorie intră cetăţenii altor state şi apatrizii (persoanele care nu au nici o cetăţenie). Cetăţeanul este individul care este legat de stat printr-o anumită situaţie juridică. Cetăţenia română este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice statornice, ce intervin între o persoană fizică şi statul român, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi[2]. Autoritatea publică exprimă ideea că, pe un anumit teritoriu, un sistem de organe exercită funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească, în condiţii care exclud subordonarea lui faţă de o autoritate superioară sau concurentă. “Autoritatea publică” nu reprezintă o realitate decât în măsura în care există “organe” sau “autorităţi” (Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti ş.a.) competente să emită, în mod unilateral, acte obligatorii. Statul suveran este statul care are dreptul de a reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile dintre stat şi cetăţean, raporturile patrimoniale dintre indivizi ş.a., prin intermediul normelor juridice. În interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; el deţine puterea de a comanda, de a controla şi de a sancţiona în mod suveran[3].

 

  1. Principiul separaţiei puterilor în stat

 

Statul modern are de îndeplinit trei funcţii fundamentale: legislativă - edictarea regulilor generale; executivă - aplicarea acestor reguli; jurisdicţională rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor. Exercitării fiecărei funcţii îi corespunde o “putere”: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. Cele trei puteri trebuiesc puse în echilibru prin reglementarea judicioasă a atribuţiilor şi modalităţilor de control reciproc, eliminând , astfel, eventualele abuzuri de putere. Acest scop îl urmăreşte aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat. Prima formulare a acestui principiu, îi aparţine lui Aristotel, în lucrarea „Constituţia Atenei”.  Montesquieu, în lucrarea l’Esprit des lois (1748), a conceput cele trei puteri, legislativă, executivă şi judecătorească, ca trei forţe egale, încredinţate unor categorii de organe distincte, fiecare având rolul unei supape de siguranţă pentru celelalte două, spre a preveni astfel samavolnicia şi arbitrariul. Funcţiile puterii interacţionează. O funcţionare coerentă a organelor nu este posibilă dacă nu există anumite relaţii între ele. Există, în consecinţă, aşa-numitele “zone mixte” între organele statului (de exemplu, iniţiativa legislativă, ordonanţele Guvernului, contenciosul administrativ, etc.).  Principiul (teoria) separaţiei puterilor în stat semnifică interdicţia cumulului funcţiilor fundamentale în stat. Constituţia României, revizuită în anul 2003, prevede în mod expres acest principiu la art. 1 alin. 4: "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.”

Ideea separaţiei puterilor în stat are origini relativ apropiate în timp, ea conturându-se undeva pe la sfârşitul secolului al XVIII –lea. Scriitorul francez Montesquieu este considerat părintele acestui principiu. Curios este însă faptul că el nu a numit niciodată această idee ca fiind un principiu, ci doar o ideea politică menită să asigure libertatea şi, în acelaşi timp, să combată tendinţa spre totalitarism1. Conform scriitorilor acelei vremi, conferirea întregii puteri unui singur organ al statului ar însemna de facto atribuirea unor prerogative nelimitate respectivului organ, ceea ce ar periclita serios libertatea individului. Astfel, conform principiului separaţiei puterilor în stat, este necesară divizarea atribuţiilor principale ale statului şi distribuirea echilibrată a acestora unor organe diferite între care să nu există raporturi de subordonare. Aşadar organele trebuie să fie distincte şi independente unul faţă de celălalt. Bazele acestei teorii au fost puse însă de filosoful englez John Loke, care a subliniat in studiul sau intitulat „Essay on Civil Governement” importanţa unei separări a puterii în cadrul unui stat. Conform lui Loke puterea statului s-ar împărţii în trei funcţii esenţiale: funcţia legislativă, funcţia executivă şi  funcţia federativă. Ulterior ideile lui John Loke au fost preluate şi adaptate de Montesquieu luând forma pe care o cunoaştem astăzi. Montesquieu spunea că „orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea”. Din aceste considerente este necesar un mijloc de a opri tendinţa abuzului de putere. Aşadar, conform principiului, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Încă din faza sa incipientă, gânditorii vremii au părut extrem de interesaţi de teorie; şi aceasta pentru că ea oferea o alternativă viabilă la totalitarism2. Nu era suficient însă ca acest principiu doar să se nască; el trebuia realmente aplicat. Problema principală era aceea că Europa nu era încă pregătită de implementarea acestui nou sistem, şi acest aspect se datora în primul rând oponenţei dure a monarhiei absolutiste. În faţa acestei situaţii singura soluţie eficientă ar fi fost revoluţia însă cel puţin pentru moment această soluţie rămânea doar o vagă perspectivă, nefiind aplicabilă în viitorul apropiat. Pe de altă parte însă Războiul de Independenţă tocmai fusese câştigat şi astfel, în 1776 coloniile engleze din America de Nord ies complet de sub tutela Imperiului Britanic.

1 A se vedea Tudor DRĂGANU – Drept constituţional şi instituţii politice Tratat elementar, Vol. I, p.253

2 A se vedea Cristian IONESCU - Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 2, p.203

Acest mediu devenea mai mult decât propice pentru implementarea noului principiu născut pe  „bătrânul continent”. Un exemplu oferit în acest sens este cel al Constituţiei statului North Carolina care menţiona în art. 4 faptul că puterea legislativă, executivă şi judecătorească trebuie să fie separate pe veci şi distincte una de alta1. Ulterior, articole asemănătoare sau chiar identice au apărut şi în constituţiile celorlalte state. Peste nici două decenii, o dată cu adoptarea Constituţiei din 1791, are loc separarea strictă a puterilor şi în Franţa2. După Franţa este rândul celorlalte state europene care au intrat într-un vast proces de creare a unor noi regimuri constituţionale ce se vor dovedi puternic influenţate de modelul Franţei dar, în acelaşi timp, îşi vor păstra propriile tradiţii politice.

De la prima aplicare a principiului separaţiei puterilor în stat şi până în vremurile contemporane acesta a îmbrăcat diferite forme de aplicare în practică. În realitate nu există doua state în care acest principiu să se manifeste identic deşi în fundamentele sale el este acelaşi peste tot. Interesat este faptul că aceste diferenţe de aplicare s-au constatat atât la state diferite cât şi în interiorul aceluiaşi stat dar în perioade de timp diferite. Acest aspect este însă cât se poate de normal având în vedere lupta pentru putere ce s-a dat mereu între Legislativ şi Executiv. De pildă, în Statele Unite deşi există semnul egal între Preşedinte şi Congres, printr-o interpretare extensivă a anumitor pasaje din Constituţie, Preşedintele S.U.A. se bucură de o putere ceva mai mare decât Congresul. Exemplul cel mai potrivit în acest sens este cel al art. 1, Secţiunea 8 din Constituţia S.U.A. potrivit căruia dreptul de a declara război revine Congresului; dar, în acelaşi timp, Preşedintele S.U.A. este comandantul suprem al forţelor armate; astfel creându-se o oarecare confuzie, mai mulţi preşedinţi din istoria S.U.A. s-au folosit de acest aspect atunci când au trimis trupe militare americane să lupte în afara graniţelor ţării3.

În practică mai avem de a face cu o personalizare a principiului separaţiei puterilor în stat. Este vorba de acordarea de către Parlament a unor prerogative legislative Executivului; altfel spus, în anumite circumstanţe, executivul poate adopta hotărâri şi ordonanţe general-obligatorii şi care au forţa juridică a unei legi. Ori, în mod normal, executivul nu are astfel de atribuţii. Ele sunt totuşi stipulate de art. 108 alin.1 din Constituţia României. Motivul invocat de Parlament cu privire la aceste prerogative acordate Guvernului ar fi acela că domeniile reglementate de executiv sunt de strictă specializare iar dezbaterea lor aici duce la un proces legislativ mai eficient şi mai rapid.

Indiferent de particularităţile întâlnite de la o ţară la alta, principiul separaţiei puterilor în stat a avut un impact puternic şi asupra altor ramuri din sfera politicului. De pildă, avem o multitudine de regimuri politice rezultate din modul de aplicare al acestui principiu. Ideea de bază este una simplă: cu cât principiul separaţiei este aplicat mai strict cu atâta regimul politic tinde spre liberalism, iar cu cât este mai neglijat regimul politic cade în sfera totalitarismului.

1 A se vedea Cristian IONESCU - Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 2, p.203

2 Idem., p 204

3 Idem., p 208

Astfel, în funcţie de gradul de aplicare al principiului separaţiei puterilor în stat, regimul politic poate să apară sub forma regimului prezidenţial, regimului semi-prezidenţial, regimul parlamentar sau a regimului directorial.

Regimul prezidenţial

Principala trăsătură a acestui tip de regim este aceea că întreaga putere executivă este concentrată în mâna unei singure persoane alese fie prin vot direct, fie prin vot indirect. Prim acest lucru se are în vedere conferirea organului executiv, adică preşedintelui, o oarecare  independenţă în raport cu organul legiuitor. Preşedintele, fiind ales de către electorat, nu poate fi revocat din funcţie în cazul în care primeşte votul de neîncredere din partea Parlamentului. Astfel, o altă caracteristică fundamentală a acestui regim este aceea că executivul nu răspunde pentru acţiunile sale în faţa legislativului şi că are întotdeauna şansa de a-şi duce la bun sfârşit mandatul.

Regimul semi-prezidenţial

Asemenea regimului prezidenţial, avem şi aici de a face cu un şef al statului ales prin vot (direct sau indirect). Raporturile dintre el şi Parlament sunt întotdeauna de egalitate. Preşedintele, împreună cu Guvernul care are în fruntea sa un prim-ministru, formează astfel executivul. Marea diferenţă dintre cei doi este însă aceea că doar Guvernul este răspunzător pentru actele sale în faţa Parlamentului.

Regimul parlamentar

Pentru a ne face o idee despre regimul parlamentar este necesar să invocăm celebrul adagiu valabil expres în cadrul regimului parlamentar: „Şeful statului domneşte, dar nu guvernează”. Aşadar, tragem concluzia că în acest tip de regim puterea preşedintelui este substanţial redusă în favoarea organului legiuitor. În cadrul regimului parlamentar, executivul este bifurcat: pe de-o parte se află şeful statului iar de cealaltă parte se află un cabinet, format dintr-un număr de ministere. Şeful statului este considerat iresponsabil politic, iar actele sale nu sunt valabile decât dacă au fost în prealabil contrasemnate de un ministru specializat în domeniul respectiv1

Regimul directorial

Caracteristica esenţială a regimului directorial este aceea că întreaga putere executivă este concentrată în mâna unui colegiu ales de Parlament, în baza Constituţiei, pe un termen dinainte stabilit care, în principiu, nu poate fi  modificat de organul legiuitor. Deşi executivul nu poate fi revocat din atribuţiile sale până la terminarea mandatului, actele sale pot fi modificate sau chiar anulate de către Parlament. Prin implementarea acestui regim se are în vedere, în principal, evitarea posibilităţii acaparării puterii de către executiv.

În lumea politică contemporană asistăm la un proces complex de găsire a unor noi sensuri ale acestui principiu fundamental, numit „principiul separaţiei puterilor în stat”. Nu este vorba nici pe departe de o tendinţă de renunţare la el fiindcă dacă ar fi aşa nu am mai putea vorbi de stat de drept, de democraţie sau de libertatea individului. Având în spate experienţa a mii de ani de conducere, jocul politicienilor de azi este din ce în ce mai abil şi mai subtil. În prezent nu se mai doreşte despărţirea matematică între cele trei puteri, nu se mai are în vedere trasarea unor limite foarte precise între cele ele; dimpotrivă, se doreşte o uşoară întrepătrundere a lor, o oarecare influenţate a puterilor din partea partidelor politice, a sindicatelor, a patronatelor sau a grupurilor de interese; cu alte cuvinte putem spune că acum, mai mult ca niciodată, accentul nu se mai pune neapărat pe separaţia lor ci pe colaborarea ce trebuie să existe între puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

 

 

  1. Statul de drept

 

Conceptul de “stat de drept” evocă faptul că organele statului nu se pot sustrage, în activitatea lor, exigenţelor dreptului.  Punerea în practică a teoriei statului de drept se face cu ajutorul următoarelor mecanisme juridice: Controlul politic al Parlamentului asupra executivului (prin moţiuni de cenzură, întrebări şi interpelări adresate membrilor guvernului, acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere etc.), controlul administrativ, declanşat la iniţiativa organelor administrative sau a cetăţenilor, controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative, realizat de puterea judecătorească (prin instanţe de drept comun sau specializate), care soluţionează litigiul printr-o hotărâre susceptibilă de executare silită, controlul constituţionalităţii legilor, care presupune verificarea conformităţii cu Constituţia a legilor ordinare, controlul exercitat prin intermediul instituţiei Avocatului Poporului, care apără drepturile şi libertăţile cetăţeanului în relaţia acestuia cu organele administraţiei publice.

 

 

  1. Accepţiunile noţiunii de “administraţie” şi definiţia

 “administraţiei publice”

Termenul de “administraţie” provine din limba latină, “administer”, traducându-se prin: agent ajutător sau, într-un alt sens, instrument. Există două concepţii asupra administraţiei: concepţia tradiţională, conform căreia administraţia este un instrument în mâna guvernanţilor pentru punerea în practică a politicilor acestora şi concepţia modernă, conform căreia administraţia reprezintă  un aparat care furnizează anumite servicii cetăţenilor, funcţionând în slujba lor. Noţiunea de “administraţie” are, în principal, trei accepţiuni. Prima, în sens material, desemnează activitatea de a administra, de a realiza administraţia. Cea de-a doua, în sens organic, are în vedere structura indispensabilă în înfăptuirea administraţiei. Cea de-a treia, Administraţia ca instituţie, scrisă cu majusculă, cuprinde deopotrivă structura şi activitatea sa şi are drept scop îndeplinirea sarcinilor primite de la puterea politică, precum şi satisfacerea intereselor generale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor[4]. Primele două accepţiuni pot face referire la orice formă de administraţie, inclusiv la cele din domeniul privat, ultima are în vedere exclusiv administraţia publică. Conform criteriului organic de definire a administraţiei publice, autorităţile care realizează administraţia publică sunt: a) Preşedintele României; b) Guvernul României; c) ministerele şi alte organe centrale subordonate Guvernului; d) organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului; e) prefectul; f) comisia judeţeană consultativă; g) organele locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect; h) organele autonome locale (consiliul judeţean, consiliul local, primarul); i) după caz, structurile subordonate tuturor autorităţilor de mai sus. Administraţia publică este activitatea desfăşurată de anumite autorităţi publice, prin intermediul căreia sunt conduse şi rezolvate, în regim de putere publică, în condiţii de transparenţă şi potrivit unei etici specifice, treburile publice.

 

  1. Raporturile administraţiei cu autorităţile publice

Executivul şi, în special, Guvernul, este plasat în fruntea administraţiei. Parlamentul însă, joacă şi în acest caz un rol esenţial: activitatea legislativă cuprinde şi legile care dau administraţiei structura, scopurile şi mijloacele[5]. În acelaşi timp, prin controlul exercitat asupra guvernului şi asupra celorlalte organe ale administraţiei publice, Parlamentul determină o conduită a acestora în ceea ce priveşte realizarea administraţiei. În legătură cu relaţia dintre administraţie şi activitatea judecătorească, dreptul constituie pentru administraţie o limită şi nu un scop. Administraţia se desfăşoară în cadrul dreptului, dar nu numai pentru a face să fie respectat dreptul: scopul său este satisfacerea necesităţilor publice[6].

 

  1. Dreptul aplicabil administraţiei publice

În întreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează normelor juridice, însăşi raţiunea existenţei sale fiind organizarea executării şi asigurarea înfăptuirii acestora[7]. Administraţia publică are drept scop satisfacerea interesului general. În stabilirea legăturii dintre administraţia publică şi apariţia unui drept administrativ, se ţine cont de criteriul interesului. Constituţiile din epoca modernă reglementează întreaga organizare a puterilor publice prin norme de drept public. Deşi apariţia normelor juridice care se referă la administraţia publică este asociată cu însăşi apariţia statului, numai în statele moderne sunt întrunite condiţiile pentru apariţia unei ramuri de drept distincte, prin desprinderea dreptului administrativ din dreptul public. Acest fenomen are loc în majoritatea ţărilor Europei continentale, în secolul al XIX-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Concluzii

Statul este organizaţia care deţine monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat de frontiere. Statul este titular al suveranităţii şi personifică din punct de vedere juridic naţiunea. Din punct de vedere social, statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind o instituţie separată care poate să reflecte mai mult sau mai puţin interesele societaţii. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment, dezbateri despre natura, formele, funcţiile statului existând şi astăzi în cercurile specialiştilor din variatele domenii (politologie, drept, sociologie, filozofie) care cercetează şi analizează viaţa socială.

Din punct de vedere organizaţional, statul este privit ca o sumă de instituţii de guvernare şi are cinci caracteristici principale, enumerate mai jos[3]. Aceste caracteristici nu sunt prezente în toate statele, mai ales dacă avem în vedere diversele forme statale anterioare statelor moderne. Un alt aspect care trebuie menţionat este că prin definirile organizaţionale nu este urmărită aprecierea legitimităţii statului sau a instituţiilor care îl compun, precum nici opinia indivizilor despre o eventuală legitimitate a statului.

  1. Statul este un ansamblu de instituţii distinct de restul societăţii, care creeazăsfere publice şi sfere private.
  2. Din punct de vedere al autorităţii, statul este o putere supremă şi suverană, precum şi legislativă într-un anumit teritoriu. Pentru a-şi putea exercita aceaste forme de manifestare a puterii, statul are monopolul aupra forţei.
  3. Statul îşi exercită puterea printr-un aparat birocratic.
  4. Statul ca entitate se distinge defuncţionarii care ocupă anumite funcţii la un moment dat în aparatul său birocratic şi, din acest punct de vedere, statul are suveranitate şi asupra acestora. Prin funcţionari se înţelege orice demnitar, inclusiv preşedinteleprim-ministrul,ministrii, etc.
  5. Statul are puterea de a impune şi de a colectataxe de la populaţie.

Definirea funcţională subliniază ideea că statul este o sumă de instituţii care îndeplinesc un anumit scop sau obiectiv. Principala distincţie dintre acestă definire şi cea anterioară constă în faptul că statul poate fi identificat cu o instituţie sau organizaţie care îndeplineste una din funcţiile statului. Un alt punct care deosebeşte definirea funcţională de cealaltă este aprecierea statului prin consecinţele acţiunii sale, cea mai comună fiind stabilizarea socială în interiorul teritoriului controlat de acesta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

  1. Chevalier Jacques, Science administrative, Paris, P.U.F, 1986;
  2. Drăganu Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
  3. Deleanu Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
  4. Duguit Leon, Traité de droit constitutionnel, vol. I, Paris, 1927;
  5. Hall John A., Ikenberry John, Statul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998;
  6. Durkheim Emile, De la division du travail social, P.U.F., Paris, 1960;
  7. Ionescu Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
  8. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. 1, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
  9. Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ, Editura Marvan, Bucureşti 1934, vol. I;
  10. Oroveanu Mihai T., Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerna, Bucureşti, 1996;
  11. Rivero Jean, Droit administratif, Paris, Dalloz, 1990;
  12. Troper Michel, La separation des pouvoirs et l’histoire constitutionnelle francaise, Paris, L.G.D.J, 1980;

 

 

[1] Asupra denumirii acestui de al treilea element, în literatura de specialitate existã mai multe opinii, toate însã desemnând aceeaşi realitate: autoritatea politicã exclusivã sau suveranã eIon Deleanu, op.cit., vol. II, p.13), puterea de stat sau autoritatea publicã eTudor Drãganu, op.cit., vol. I, p.203), puterea politicã suveranã eCristian Ionescu, op.cit., vol.I, p.58), puterea politicã eGenoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Iaşi, Editura “Cugetarea”, 1997, vol. I, p. 68).

[2] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, Editura Europa Nova, Bucureşti,1996, vol. II, p.24

[3] Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, vol. I, p.58

[4] Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerna, Bucureşti, 1996, p. 25

[5] Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. I, p.28

[6] Jean Rivero, Op.cit., p. 15

[7] Ioan Alexandru, Op.cit., p. 56

Загрузка...