1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 

Introducere

Administraţia publică este un subsistem din cadrul ansamblului statal, şi implicit o componentă a sistemului social global. În viziune sistemică, ea reprezintă o reunire de elemente dispuse într-o anumită structură şi supuse unor legături sau unor interacţiuni, atât între părţile care o compun, cât şi între ansamblul pe care îl alcătuieşte şi mediul social, politic şi juridic în care este integrată.

         Obiectivele referatului:

  • Înţelegerea multiplelor interdependenţe care se manifestă între administraţie şi mediu;
  • Înţelegerea relaţiilor specifice dintre administraţie şi mediul social;
  • Cunoaşterea relaţiilor specifice dintre administraţie şi mediul politic;
  • Cunoaşterea relaţiilor specifice dintre administraţie şi mediul juridic, reprezentat, în esenţă, de dreptul administrativ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Caracteristicile administraţiei publice

Pentru definirea administraţiei publice, un reputat autor[1], Antonie Iorgovan, porneşte de la premisa că aceasta este specia  fenomenului administrativ  care cuprinde faptele administrative ce au ca finalitate realizarea valorilor politice.

În ceea ce priveşte fenomenul administrativ, acelaşi autor[2], făcând o sinteză a doctrinei franceze, arată că acesta prezintă următoarele trăsături:

  1. este un fenomen social;
  2. presupune organizarea unor mijloace pentru atingerea unor obiective;
  3. obiectivele sunt stabilite de o autoritate superioară;
  4. se extinde până la activitatea de înfăptuire materială a obiectivelor.

În cazul administraţiei publice, fiind vorba de valori politice, care sunt de interes public, acestea se realizează în regim de putere publică.

Rezultă că, definiţia administraţiei publice are ca gen proxim sfera faptelor administrative, iar ca diferenţă specifică realizarea valorilor politice, în regim de putere publică.

Deci sfera noţiunii “administraţie publică conţine faptele administrative, îndeplinite în regim de putere publică, având ca finalitate realizarea valorilor politice.

Dacă explicităm sintagma “fapte administrative” prin anumite trăsături ale fenomenului pe care îl reflectă, putem s-o înlocuim cu expresia “activitate organizată de executare a unor comandamente stabilite de o autoritate superioară”. Dar autoritatea superioară, în cazul administraţiei publice, o reprezintă instituţiile politice.

Ajungem astfel la următoarea definiţie echivalentă: administraţia publică este activitatea organizată de executare, în regim de putere publică, a unor comandamente stabilite de instituţiile politice.  

Potrivit acestei definiţii, administraţia publică prezintă următoarele caracteristici definitorii:

  • este un  ansamblu  de  structuri  sau  forme  organizatorice,  care  au  ca

trăsătură comună faptul că desfăşoară o activitate executivă, de regulă[3], de pe poziţii de autoritate faţă de particulari, în vederea realizării unor obiective politice;

  • prin activitate executivă, în acest caz, se înţelege activitatea de organizare a executării legii sau executarea directă a legii ;
  • regim de putere publică înseamnă, în speţă, atât capacitatea de a emite acte unilaterale obligatorii, cât şi capacitatea de a realiza o serie de fapte materiale pentru aducerea la îndeplinire a actelor unilaterale obligatorii, inclusiv constrângerea directă.

O analiză sumară a acestor caracteristici ne arată că administraţia publică are o natură complexă: socială, juridică şi politică.

 

  1. Administraţia şi mediul social

Între societate, ca sistem global, şi stat, ca subsistem component, există multiple relaţii de interdependenţă.

         Administraţia publică, subsistem al sistemului statal, are misiunea să promoveze, să realizeze şi să apere acele valori sociale consacrate juridic, de regulă şi în principal prin reglementări primare exterioare ei sau, cu alte cuvinte, stabilite prin lege, care exprimă anumite interese sociale, corespunzătoare unor nevoi sociale fundamentale, considerate ca atare de puterea legislativă.

         Ca fenomen suprastructural de natură instituţională, administraţia publică este determinată în mod esenţial de fundamentele economice pe care se sprijină, de relaţiile sociale în care se găseşte şi de modul de alcătuire şi funcţionare a statului din care face parte.

         Astfel, într-o economie de piaţă, administraţia publică este chemată să vegheze la asigurarea derulării normale şi legale a relaţiilor specifice iniţiativei private şi liberei concurenţe, intervenind în situaţia încălcării regulilor ce guvernează relaţiile economice, în vederea restabilirii lor. De asemenea, administraţia are responsabilitatea gestionării bunurilor din domeniul public şi privat, de interes naţional sau local, fie direct, de către autorităţile care o alcătuiesc, fie prin intermediul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale pe care le are în subordine.

         Într-un stat de drept, autorităţile administraţiei publice asigură condiţiile necesare exercitării nestânjenite a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, contribuie la promovarea şi apărarea lor. De asemenea, administraţia publică asigură prestarea de servicii publice în cele mai diverse domenii: învăţământ, sănătate, cultură, edilitar-gospodăresc, ordine publică, etc.

         Prin toate aspectele sumar enunţate mai sus, administraţia publică intervine în mediul social, după cum acesta, la rândul lui, intervine asupra administraţiei publice.

         Intervenţia mediului social asupra administraţiei publice poate fi neinstituţionalizată (de natură sociologică) , atunci când se produce difuzarea în mediul administrativ a unor concepţii, obiceiuri şi comportamente îndeobşte practicate, sau poate fi instituţionalizată, atunci când prin modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice sunt prevăzute proceduri pentru adaptarea la nevoile diferitelor grupuri sociale.

         În măsura în care administraţia publică vine în întâmpinarea nevoilor sociale fundamentale şi corespunde exigenţelor privind satisfacerea acestora, există un raport de compatibilitate între ea şi mediul social, întrucât îşi îndeplineşte misiunea socială.

         Dacă însă, administraţia publică nu vine în întâmpinarea acestor nevoi, iar cadrul său instituţional şi funcţional nu este receptiv la informaţiile şi impulsurile mediului social, ea trebuie reformată, prin utilizarea întregii game de mijloace, de la reorganizări, până la restructurări de personal.

3. Administraţia şi mediul politic

         Puterea executivă este una dintre formele de manifestare a puterii publice, căreia îi corespund sub aspect organizatoric autorităţile administraţiei publice. Comparativ cu puterea legislativă, în cadrul căreia reprezentarea politică este bine conturată şi interesele politice sunt promovate într-o formă organizată, administraţia publică se distinge de mediul politic, cel puţin în majoritatea structurilor şi acţiunilor sale. Într-adevăr, deşi conducerea administraţiei publice la nivel central şi local este aleasă sau desemnată pe criterii politice, totuşi imensa majoritate a personalului din administraţie o constituie funcţionarii publici numiţi potrivit pregătirii şi competenţei lor profesionale, deoarece transpunerea legii în realitate implică un volum însemnat de activităţi tehnice.

         Rezultă că, între sistemul administrativ şi sistemul politic există un complex de relaţii sau conexiuni, care ajung până la existenţa unor zone de interferenţă.

Referitor la conexiunea dintre sistemul politic şi cel administrativ, un reputat autor francez, Jacques Ziller[4], afirmă că este imposibilă separarea instituţiilor politice, cărora le aparţine decizia politică, de organele administrative care au sarcina executării acesteia. Factorii politici şi structurile administrative nu pot acţiona decât  împreună pentru rezolvarea problemelor publice, începând cu sesizarea şi evaluarea acestor probleme, continuând cu elaborarea deciziei, executarea ei şi evaluarea rezultatelor obţinute.

 În ceea ce priveşte interferenţa dintre sistemul politic şi cel administrativ, acelaşi autor arată că primarul face parte atât din sistemul politic, cât şi din sistemul administrativ. În acelaşi sens, se pronunţă şi Antonie Iorgovan, când analizează modul de reglementare a separaţiei puterilor şi implicaţiile asupra administraţiei publice, potrivit Constituţiei României din anul 1991 :”Cât priveşte Guvernul, este imposibil să se facă o departajare a atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative, pentru simplul motiv că în Constituţia noastră, la fel ca în majoritatea constituţiilor moderne, nu este înscris un tablou al atribuţiilor sale. Legiuitorul  constituant s-a limitat doar la precizarea rolului Guvernului (…) asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art.101)”.[5]  În continuare, autorul citat remarcă: “ (…) doctrina operează cu noţiunea de “executiv” pentru a evoca activitatea publică, ce nu este nici legiferare şi nici justiţie, realizată de autorităţile cu caracter constituţional şi cu origine politică, care impulsionează administraţia publică, formând, de fapt, conducerea acesteia”[6].  De aici rezultă că, autorităţile administraţiei publice au de fapt un caracter politico-administrativ, conducerea acestora situându-se în zona de interferenţă dintre sfera politicului şi sfera executivului. Deci marea majoritate a autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice au atât o componentă administrativă,  de natură tehnică, cu rol de concepţie şi de execuţie, cât şi una politică, cu rol de decizie şi de conducere la nivelul superior.

Trebuie însă precizat că, natura politico-administrativă a autorităţilor administraţiei publice nu face ca activitatea lor să se confunde cu activitatea politică. Activitatea administraţiei publice îşi păstrează o anumită autonomie, în raport cu activitatea politică, datorită specificităţii acţiunilor de organizare  a executării legii şi de realizare a ei în concret, într-o societate democratică. Deşi legile sunt în bună parte expresia voinţei unei majorităţi politice parlamentare, punerea în executare, de către administraţie, a reglementărilor adoptate nu are caracter politic, deoarece aceasta are în vedere doar elementul juridic, eventual dublat de considerente de actualitate sau oportunitate naţională sau locală. Nu sunt admise considerente şi presiuni politice care să înfrângă legalitatea sau să afecteze, prin discriminare, egalitatea în faţa legii.

4. Administraţia şi mediul juridic

         Mediul juridic, sau dreptul ca sistem normativ, este un produs al statului, al organelor sale, inclusiv administrative, care îşi manifestă acţiunea în mod relativ independent chiar asupra autorităţilor care îl creează, acestea fiind obligate să se supună atât reglementărilor autorităţilor superioare, cât şi propriilor reglementări.

         Cu alte cuvinte, autorităţile publice au un câmp limitat de acţiune, în sensul că nu pot săvârşi decât acele acte sau fapte juridice şi nu pot intra decât în acele raporturi de drept, pentru care legea le conferă o competenţă determinată.

         În acelaşi timp, pluralitatea, diversitatea şi volumul mare al structurilor administrative, precum şi multitudinea şi varietatea acţiunilor executive întreprinse de acestea impun ordonarea sistemului de organe şi coordonarea activităţilor, ceea ce numai reglementarea juridică o poate realiza.

         Relaţiile administraţiei publice cu mediul juridic se desfăşoară, în principal, în cadrul dreptului administrativ.

         Normele dreptului administrativ sunt acea categorie de norme juridice care conferă administraţiei publice posibilitatea să se manifeste în raporturile de drept ca subiecte învestite cu atribuţii de realizare a puterii executive. De aici rezultă că, dreptul administrativ determină existenţa şi acţiunea administraţiei publice. Aceasta, la rândul ei, influenţează în mod hotărâtor dreptul administrativ, deoarece majoritatea covârşitoare a normelor administrative sunt emise chiar de administraţie sau la iniţiativa ei.

         Având în vedere relaţiile atât de strânse dintre administraţia publică şi dreptul administrativ, vom prezenta succint câteva elemente de specificitate ale normelor de drept administrativ.

         Normele de drept administrativ, pe lângă trăsăturile generale comune oricărei norme juridice, au anumite trăsături caracteristice.

         În primul rând, normele dreptului administrativ sunt în exclusivitate produsul voinţei autorităţilor publice legislative sau executive, iar nu a altor subiecte de drept, astfel încât ele nu pot fi reguli recunoscute sau sancţionate de stat, ca în cazul cutumei şi al reglementărilor proprii ale diverselor organizaţii sau asociaţii nestatale.

         În al doilea rând, emiterea normelor de drept administrativ se face în exercitarea prerogativelor de putere publică, nu ca în cazul persoanelor de drept privat care îşi pot reglementa şi ele raporturile derivând din administrarea sau gestionarea patrimoniului propriu, în virtutea capacităţii lor juridice de drept comun.

         În al treilea rând, forţa de constrângere a statului, care garantează la nevoie aplicarea normelor administrative, este exercitată chiar de autorităţile aparţinând sistemului executiv.

         Pentru a evidenţia substanţa influenţelor exercitate de dreptul administrativ asupra administraţiei publice, vom prezenta succint : clasificarea normelor de drept administrativ, izvoarele dreptului administrativ şi anumite trăsături ale raporturilor de drept administrativ.

         Normele de drept administrativ se clasifică după mai multe criterii.

  1. După obiectul de reglementare, normele de drept administrativ se clasifică în norme organice sau instituţionale, norme procedurale şi norme materiale:
  • normele organice, numite şi norme de organizare, sunt cele prin care se reglementează înfiinţarea, structura, funcţionarea şi atribuţiile autorităţilor administrative, precum şi ale instituţiilor din subordinea lor;
  • normele procedurale sunt cele care reglementează forma în care se realizează anumite activităţi ale administraţiei publice (de exemplu cele privind procedura constatării şi sancţionării contravenţiilor);
  • nomele materiale sunt cele care reglementează drepturile şi obligaţiile din cadrul raporturilor juridice în care intră administraţia, pentru executarea prevederilor legale, inclusiv în cazul încălcării acestor prevederi de către subiectele de drept.
  1. După sfera de cuprindere a relaţiilor sociale reglementate, normele de drept administrativ se clasifică în norme generale, norme speciale şi norme de excepţie:
  • normele generale au cea mai mare sferă de cuprindere, reunind cele mai importante reguli de bază ale activităţii executive;
  • normele speciale se referă la categorii limitate de raporturi juridice, dintr-un domeniu restrâns al activităţii executive, derogând, de regulă, de la normele generale;
  • normele de excepţie vizează situaţii cu totul deosebite, atipice, derogând atât de la normele generale cât şi de la cele speciale.
  1. După conduita prescrisă, normele administrative pot fi onerative, prohibitive sau permisive:
  • normele onerative obligă la îndeplinirea unei activităţi;
  • normele prohibitive sunt cele care interzic săvârşirea unei acţiuni;
  • normele permisive sunt cele care lasă subiectelor de drept libertatea de conduită, în limitele prevăzute de ele.
  1. După subiectele de drept cărora li se adresează, normele de drept administrativ pot fi interne sau externe:
  • normele interne produc efecte în interiorul autorităţilor administrative, categorie în care intră regulamentele de organizare şi funcţionare şi regulamentele de ordine interioară;
  • normele externe produc efecte în afara administraţiei şi în raporturile ei cu terţii.

         Izvoarele dreptului administrativ prezintă mai multe trăsături, şi anume:

  1. Forma scrisă de exprimare este o condiţie ad validitatem.
  2. Norma scrisă trebuie să fie cuprinsă într-un act normativ de reglementare; ea nu poate fi formulată printr-o hotărâre judecătorească sau pe cale doctrinară.
  3. Actele normative administrative trebuie emise întotdeauna de autorităţile publice competente.
  4. Izvoarele dreptului administrativ sunt constituite într-un sistem unitar; componentele acestuia sunt ordonate în ansamblu potrivit criteriului forţei juridice, începând cu Constituţia, continuând cu legile, decretele prezidenţiale, actele normative ale guvernului şi ale miniştrilor, şi terminând cu actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale. Ele au forţa juridică a poziţiei pe care autorul lor o ocupă în ierarhia sistemului autorităţilor publice.
  5. În dreptul administrativ nu constituie izvor de drept obiceiul juridic, practica judiciară şi doctrina juridică; în mod excepţional, pot fi izvoare de drept regulile de convieţuire socială, în materie contravenţională, dar numai atunci când legea face trimitere expresă la ele.

Fenomenul de administraţie publică prezintă o mare varietate de raporturi administrative. În mod firesc, pentru cunoaşterea lor se utilizează operaţiunea logică de clasificare, utilizându-se diverse criterii. În analiza relaţiilor administraţiei publice cu mediul, prezintă un interes deosebit cadrul în care se situează destinatarii normei administrative. Astfel, se disting două mari categorii de raporturi administrative: raporturile interne, care se derulează în interiorul administraţiei publice, şi raporturile externe, care se derulează între administraţie şi terţi.

  1. Raporturile administrative interne vizează relaţiile din cadrul autorităţilor administraţiei publice şi relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice. După natura lor, aceste raporturi pot fi: de subordonare, de control, de colaborare şi de asistenţă.

Raporturile de subordonare sunt expresia tipică a relaţiilor ierarhice specifice administraţiei publice, în temeiul cărora organele ierarhic inferioare se află în subordinea organelor ierarhic superioare. Acest tip de relaţii asigură conducerea unitară şi eficace a activităţilor de administraţie publică. Subordonarea administrativă poate opera în plan vertical şi în plan orizontal. În plan vertical, subordonarea operează din treaptă în treaptă, până la nivelul guvernului, aflat în vârful ierarhiei administrative generale. De pildă, conducătorii organelor desconcentrate ale ministerelor şi ale altor autorităţi centrale sunt subordonaţi prefectului, iar acesta este subordonat guvernului. În plan orizontal subordonarea operează la acelaşi nivel. De exemplu, subordonarea unui serviciu public local faţă de consiliul local şi primar.

În conţinutul raporturilor ierarhice se includ drepturile subiectului supraordonat de instrucţiune (conducere, coordonare, îndrumare), de control, de anulare şi de substituire. Acestea se exercită asupra subiectelor subordonate, cărora le revin obligaţiile corelative de conformare.

Relaţiile de subordonare funcţionează şi în cadrul autorităţilor administraţiei publice, între funcţionarii de conducere şi cei de execuţie.

Raporturile de control au ca obiect verificarea unor activităţi sub aspectul legalităţii şi/sau oportunităţii. Cu toate că se manifestă, ca regulă, în cadrul raporturilor de subordonare, clasificăm distinct raporturile de control datorită importanţei lor, precum şi a faptului că se pot manifesta şi în afara raporturilor de subordonare, sub forma aşa numitelor activităţi de control speciale, reglementate prin legi speciale. Un exemplu în acest sens este controlul exercitat de Curtea de Conturi.

Raporturile de colaborare sunt raporturile dintre autorităţi ale administraţiei publice sau dintre funcţionari din cadrul aceleiaşi autorităţi publice, între care nu există legături ierarhice. În cadrul acestor raporturi părţile au poziţii egale şi acţionează împreună pentru realizarea unui obiectiv comun. Colaborarea se concretizează în acorduri, acte juridice emise în comun şi activităţi comune.

Raporturile de asistenţă au ca obiect acordarea unui sprijin de natură intelectuală, materială sau de personal. Acestea pot fi facultative sau obligatorii, după cum legea le lasă la latitudinea celor interesaţi sau le impune. Asistenţa materială constă în punerea la dispoziţie a unor bunuri sau valori, asistenţa de personal se concretizează prin acordarea unui sprijin în resurse umane, iar asistenţa de natură intelectuală presupune acordarea unor avize de specialitate sau asistenţă tehnică de specialitate.

  1. Raporturile administrative externe se stabilesc între autorităţile administraţiei publice şi administraţi, persoane fizice şi persoane juridice, precum şi între autorităţile administraţiei publice şi alte autorităţi publice. Aceste raporturi se bazează pe competenţa materială şi teritorială a autorităţilor administraţiei publice şi au în vedere realizarea misiunii acestora.

Raporturile externe ale administraţiei se împart în: raporturi de subordonare, raporturi de utilizare a serviciilor publice şi raporturi de colaborare. Observăm că, raporturi de subordonare şi raporturi de colaborare am întâlnit şi în cadrul raporturilor administrative interne. În cazul raporturilor externe avem însă de a face cu alte categorii de subiecte şi aceste raporturi au un alt conţinut.

Raporturile de subordonare sunt raporturile tipice care se formează între administraţie şi administraţi. Ele sunt caracterizate prin manifestări unilaterale de voinţă ale administraţiei, chiar dacă intervin uneori la cererea celor administraţi. Astfel, autorizaţia de construire se eliberează la cerere, dar conţinutul ei reprezintă voinţa unilaterală a administraţiei, fără  a se cere consimţământul solicitantului.

Inegalitatea de poziţie juridică a părţilor nu este rezultatul unei subordonări ierarhice şi nu implică lipsa drepturilor administraţilor. Administraţia publică este obligată să intre în relaţia respectivă în baza legii şi să respecte legea în conduita pe care o urmează. În caz contrar, cel administrat poate declanşa răspunderea juridică sancţionatorie sau reparatorie a administraţiei.

Numeroase raporturi administrative derivă din atribuţiile de control ale administraţiei asupra administraţilor. Acestea au scopul asigurării eficacităţii acţiunii administrative, în diferite domenii de competenţă a administraţiei. Asemenea domenii sunt: sanitar uman, sanitar veterinar, vamal, circulaţia pe drumurile publice, comercial, etc. Dreptul de control al administraţiei corespunde obligaţiei administraţilor de a supune verificării persoana lor, activităţile întreprinse sau bunurile, valorile şi documentele pe care le deţin. Încălcarea, de către cel vizat, a obligaţiilor de supunere spre control, constituie conduită ilicită, care se sancţionează contravenţional sau penal.

Raporturile de utilizare a serviciilor publice sunt frecvente în activitatea administraţiei. Serviciul public reprezintă o activitate cu caracter organizat şi continuu, desfăşurată în vederea satisfacerii unui interes general al unei colectivităţi naţionale sau locale, supusă regimului juridic administrativ. Serviciul public constituie cadrul de realizare a unor drepturi cetăţeneşti consacrate de Constituţie şi legi, cum sunt dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la liberă circulaţie, precum şi a unor drepturi reieşite din contractele încheiate în vederea prestării unor servicii necesare satisfacerii unor nevoi sociale diverse, cum sunt: furnizarea energiei electrice, termice şi a apei potabile, asigurarea salubrităţii, etc. Prin serviciu public se mai înţelege şi autoritatea sau instituţia publică, ce îndeplineşte activităţile menţionate.

Dacă legea obligă administraţia publică să presteze un anumit serviciu şi îl refuză, explicit sau implicit, ea poate fi obligată la prestarea lui, inclusiv pe calea contenciosului administrativ. Însă cei administraţi nu pot beneficia decât de acele servicii publice care sunt organizate. Nu există un drept subiectiv pentru a pretinde utilizarea unui serviciu public necreat sau pentru a pretinde înfiinţarea unui asemenea serviciu. Aceasta nu înseamnă că cetăţenii nu au dreptul de a adresa solicitări administraţiei, potrivit intereselor lor, pentru organizarea unor servicii publice. Administraţia publică are obligaţia de a primi, analiza şi soluţiona aceste solicitări, precum şi obligaţia de a comunica răspunsul petiţionarilor, în termenele şi în modalităţile prevăzute de lege. Dar nu are obligaţia de a soluţiona solicitările în sensul dorit de petenţi. Autoritatea administrativă poate însă aprecia, în limita competenţei sale, ca oportună o asemenea solicitare, dând curs favorabil demersurilor legale în vederea înfiinţării serviciului public cerut.

Regimul juridic administrativ care guvernează serviciu public înseamnă, în esenţă, intervenţia autorităţilor administraţiei publice în activitatea respectivă. Statul este cel care hotărăşte, prin acte de autoritate, serviciile publice pe care le organizează la nivel naţional sau local, statutul juridic al acestora, mijloacele materiale, financiare şi umane de care acestea dispun.

Unele servicii publice nu pot fi realizate decât de stat, cum este, de pildă, asistenţa sanitară antiepidemică. Cealaltă categorie are un regim juridic mixt, de natură administrativă şi civilă sau comercială. În asemenea cazuri, contractul devine instrumentul juridic ce concretizează raportul de utilizare a serviciului public, cum se întâmplă în cazul transportului în comun şi a furnizării diverselor utilităţi. Libertatea contractuală a furnizorului este însă limitată prin voinţa unilaterală a autorităţii publice care organizează serviciul respectiv.

Raporturile de colaborare dintre autorităţile administraţiei publice şi cei administraţi reprezintă categoria de relaţii pentru care legea nu prevede o poziţie supraordonată în favoarea acestor autorităţi. Asemenea raporturi se întâlnesc în domeniul cooperării cu organizaţiile şi asociaţiile neguvernamentale. Acestea pot sprijini administraţia în acţiunile sale, sau administraţia le poate sprijini (material, financiar, cu resurse umane) atunci când desfăşoară activităţi de utilitate publică.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Concluzii

Realizarea reformelor în Republica Moldova şi asigurarea unui mediu social – economic decent, echitabil şi stabil pentru populaţie sînt posibile doar în prezenţa unui sistem de administrare contemporan, dezvoltat în baza principiilor ştiinţifice. În acest context, menţionăm că Administraţia Publică fiind o ştiinţă relativ nouă în lume şi foarte nouă în Republica Moldova organele centrale şi locale ale administraţiei publice din Moldova întîmpină greutăţi mari în elaborarea planurilor de activitate, stabilirea priorităţilor, soluţionarea celor mai diverse probleme practice. La etapa curentă e necesar de a evita întrucît e posibil învăţarea din propriile greşeli şi de a stimula cît mai mult utilizarea experienţei altor ţări, care deja au depăşit problemele Moldovei la etapa dată.

Administraţia publică va deveni cu adevărat forţa motrice de dezvoltare a societăţii, cînd în societate se vor acumula în de ajuns cunoştinţe ştiinţifice în acest domeniu şi aceste cunoştinţe vor fi aplicate în practică. În această ordine de idei menţionăm, că relaţiile dintre teoria şi practica administraţiei va fi productivă atunci când societatea va conştientiza că dreptul de a conduce îl au în exclusivitate oamenii competenţi, pregătiţi pentru aceasta din punct de vedere profesional şi moral.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

  1. Alexandru Ioan, Administraţia Publică, Bucureşti, 1999.
  2. Costea, Margareta, Introducere în administraţia publică, Editura Economică, Bucureşti 2000;
  3. Ioncică, Maria, Pădurean, Mihaela, Şchiopu, Andreea, Tală, Mădălina, Economia serviciilor, Editura Economică, Bucureşti 2005;
  4. Iftimioaie, Cristian, Relaţiile externe ale administraţiei publice locale, Editura Economică, Bucureşti 2000;
  5. Matei, Lucica, Popescu, Ion, Dincă, Dragoş, Instituţiile administraţiei publice, Editura Economică, Bucureşti, 2002;
  6. Platon Mihail, Introducere în ştiinţa administraţiei publice, Chişinău, 1999.

 

 

[1] Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, vol.I, Ed. ALLBECK, Bucureşti-2001, p.6.

[2] Ibidem.

[3] Spunem de regulă, deoarece există şi relaţii de colaborare (caracterizate prin poziţii de egalitate), spre exemplu cu diverşi reprezentanţi ai societăţii civile (asociaţii, fundaţii), pentru realizarea unor obiective de interes public.

[4] J. Ziller, Administrations comparées, Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze, Ed. MONTCHRESTIEN, Paris – 1993, pp. 11,12.

[5]  A.Iorgovan, op.cit., p.68.

[6] Ibidem, p.71.

Загрузка...