Sub influenţa unor factori economici şi sociali, statul pe parcursul dez­voltării istorice exercită treptat şi unele funcţii suplimentare pe lîngă cele tradiţionale, ce ţineau de necesitatea menţinerii ordinii publice. Pe de o parte, el intervine din ce în ce mai frecvent în activitatea economiei de piaţă şi face aceasta cu scopul de a minimaliza oscilaţiile conjuncturii eco­nomice, pentru sprijinirea sectoarelor mari ale economiei, precum şi ale sferei relaţiilor sociale, căutînd să reducă tensiunea socială.

Pe de altă par­te, statul luptă cu fermitate pentru realizarea sarcinilor pe care înainte le soluţiona iniţiativa privată. Aceasta era activitatea statului în dezvoltarea infrastructurii necesare, pentru a extinde producţia şi schimbul de mărfuri căi ferate, autostrăzi, construcţii mari inginereşti etc.). Aici se includea şi dezvoltarea diferitelor structuri de interes social, a instituţiilor de învăţămînt, obiectivelor medico-sanitare, comunale etc. Această activitate era acceptată atît de antreprenori, cît şi de cetăţeni. Noţiunea de dominantă nu putea servi drept temei pentru asemenea forme şi din cauza că ea nu facea parte din sfera prerogativelor puterii supreme, şi din cauza că ele nu recurg la constrîngere atunci cînd este vorba de executarea cerinţelor legii, ci pre­văd prestarea serviciilor cu caracter material.

Astfel, teoria statului-putere se dovedeşte a fi inaplicabilă în noile con­diţii ale intervenţiei statului şi din acest motiv legitimitatea şi statutul lui sînt puse la îndoială. Statul-putere este ameninţat de pericolul descompu­nerii şi dezmembrării. Şi atunci apare noua doctrină a statului-slugă a soci­etăţii, care înlătură acest pericol, restructurînd teoria statului pe baze noi.

Procesul de distrugere a edificiului dominaţiei decurge paralel cu re­structurarea pînă în străfundurile statului liberal care, renunţînd la poziţia sa precedentă a superiorităţii şi a factorului „exteritorial", îşi face cu fermi­tate apariţia pe arena publică şi intervine activ în viaţa societăţii.

Doctrina statul în slujba societăţii. Concepţia serviciului de stat pre­vede o reînnoire permanentă a bazei teoretice prin înlocuirea ideii atotpu­terniciei cu ideea slujirii societăţii. Schimbarea este considerată substanţia­lă, deoarece creează o nouă imagine a statului. Se schimbă radical sensul relaţiilor dintre stat şi societate. Dar, cu toate acestea, rezultatele dezvoltării serviciului de stat în direcţia menţionată, după cum demonstrează practica multor state, nu corespund aşteptărilor teoretice.

Aici trebuie de avut în vedere că discuţia despre serviciul de stat are la bază o interpretare cu totul diferită privind rolul statului. Dacă mai înainte statul era considerat un fel de instanţă supremă înzestrată cu o forţă abso­lută şi indestructibilă, apoi de acum încolo el ocupă o poziţie subordonată faţă de drept şi este pus în slujba cetăţenilor. Rolul principal al statului con­stă în prestarea serviciilor necesare pentru dezvoltarea solidarităţii sociale.

O sarcină teoretică extrem de importantă a doctrinei statul în slujba so­cietăţii a fost şi, credem, a rămas actuală: elaborarea bazelor pentru limita­rea obiectivă a prerogativelor statului prin rigorile dreptului. Considerăm că cea mai bună, cea mai reuşită cale în direcţia dată este spulberarea mitului despre atotputernicia statului. Nu e un lucru uşor, deoarece credinţa într-un stat atotputernic a fost formată sute de ani şi, dacă ţinem seama de faptul că în statele care se formează pe principii noi mai sînt adepţi ai fostului regim al statului totalitar, ne putem imagina cîte atacuri înverşunate sînt necesare pentru a spulbera mitul despre atotputernicia statului. Fiind obiectivi, trebuie să recunoaştem că reprezentările despre stat, ca un fel de substanţă abstractă şi absolut independentă, purtătoare a puterii, care stă în spatele guvernanţilor, sînt absolut false şi ţin de domeniul „metafizicii pure".

Statul nu este nicidecum o persoană colectivă suverană, ci numai o so­cietate în care indivizii numiţi guvernatori deţin puterea materială şi forţa absolută de constrîngere.

Executarea hotărîrilor guvernanţilor este obligatorie pentru cetăţeni nu pentru că ele exprimă aşa-zisa „prerogativă a dominaţiei" statului, ci numai şi numai în măsura în care ele corespund cerinţelor normelor ju­ridice generale de „conştiinţă socială". Doar se ştie că la baza acestui drept obiectiv se află ideea slujirii societăţii, care mai reprezintă şi o temelie, un imitator al puterii guvernatorilor: puterea şi dominaţia lor îşi găsesc justificare în necesitatea de a satisface nevoile colective ale naţiunii.

Întrucît toate mecanismele administraţiei de stat sînt subordonate ideii slujirii, sînt pătrunse de spiritul slujirii, care constituie însăşi esenţa obligațiilor funcţionale ale lucrătorilor săi şi sarcinilor întregului său sistem ierarhic, în ultimă analiză puterea statului se subordonează slujirii. De aici reiese clar că principala preocupare a funcţionarilor de stat este îndeplini­rea de către ei a funcţiilor lor, adică slujirea, iar puterea de care dispun nu este decît un mijloc pentru obţinerea acestui rezultat.

Anume prin slujirea societăţii, noţiunea de dominaţie schimbă nu numai relaţia dintre stat şi drept, dar conduce la conştientizarea sarcinilor statului. Fiind un sistem al serviciilor organizate şi controlate de către guvernanţi, statul are numai o singură funcţie - slujirea: mai mult el nu este o instanţă a dominaţiei şi consimţămîntului, ci doar un administrator cin­stit în slujirea societăţii.

Teoria slujirii societăţii va conduce, desigur, la schimbarea atitudinii tradiţionale faţă de stat şi trebuie să exercite, de asemenea, o influenţă ne­mijlocită asupra sferei juridice, producînd o transformare, am spune, revo­luţionară în dreptul administrativ. De acum încolo bazele acestei instituţii publice, cum ar fi dreptul administrativ, trebuie să-şi găsească o definiţie clară prin scopurile finale ale activităţii administrative: numai în măsura , în care administraţia stă de strajă intereselor populaţiei, ea se subordonează cerinţelor înalte ale dreptului general, ale căror conţinut şi importanţă pot fi apreciate corect numai de către un arbitru-specialist în acest domeniu, dreptul administrativ n-ar mai trebui să fie o consecinţă de foarte mare răspundere.

Pe de altă parte, ar trebui să se schimbe conţinutul acestui drept, deoare­ce noţiunea de slujire implică noi limitări pentru administraţie şi noi drep­turi pentru cetăţeni. Cel mai important este că această noţiune permite unificarea dreptului administrativ, depăşind complicaţiile legate de politica intervenţiei statului.

Ceea ce pare nou în politica socială a statului în ultimele decenii este plasarea bunăstării ca obiectiv central. Statul bunăstării a început să se configureze la sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec. XX în societăţile indus­triale aflate într-un proces rapid de dezvoltare. Secolul XX a cunoscut două forme majore ale statului bunăstării: statul capitalist (mai exact, statul bu­năstării bazat pe economia de piaţă) şi statul socialist. Dincolo de rezonan­ţele ideologice ale termenilor şi de diferenţele de succes istoric, cele două tipuri de state ale bunăstării au funcţionat, s-au confirmat şi, probabil, s-au stimulat reciproc. Ele au avut trăsături distinctive, dar şi trăsături comune.

La finele sec. XX, cu cîteva excepţii minore (Cuba şi Coreea de Nord), statul socialist al bunăstării a dispărut istoric. Aceasta este interesant doar pentru analiză, deoarece reprezintă moştenirea de la care pornim în refor­ma sistemului de protecţie socială. Dacă dorim să ştim de la ce pornim, în­cotro vrem să mergem şi cum vom realiza o asemenea reformă, este nevoie să înţelegem cele două tipuri de stat ale bunăstării.

Statul social. în calitatea sa de stat social, de instituţie publică, statul trebuie să influenţeze activ asupra procesului social. Pentru un stat social este esenţial crearea de bunuri şi servicii, de reguli şi instituţii, care duc la dezvoltarea pieţelor şi asigurarea oamenilor a unei vieţi mai sănătoase şi mai fericite. în absenţa sa nu este posibilă realizarea unei dezvoltări dura­bile - atît economice, cît şi sociale. Aceste condiţii se descriu şi de Marx în critica sa dură făcută economiei capitaliste.[1]

Statul social este o instituţie publică în care, în mod normal, trebuie să conlucreze organic serviciul public, institutul funcţionarilor publici, che­mat să apere interesele şi necesităţile diferitelor grupe şi pături sociale.

Administraţia publică. Curs de lecţii.

Practica mondială a celor mai reuşite transformări sociale a acumulat o experienţă colosală. Drept exemplu poate servi trecerea societăţii germane Ia orînduirea de stat ale cărei idei au fost generate de Ludvig Erhard, la baza concepţiilor teoretice a căruia stă teoria economiei sociale de piaţă.

În opinia lui Erhard, economia socială de piaţă este nu numai o teorie, iar şi o metodă practică care permite să fie schimbată radical structura socială a ţării, să se întreprindă măsuri concrete pentru dispersarea propri­etăţii şi democratizarea capitalului.

Statul bunăstării şi economia de piaţă. Pentru a da o caracteristică statului bunăstării fondat pe economia de piaţă, ne vom limita la enumerarea unor elemente ale acestuia:

  • veniturile primare (salariale, din profit şi proprietate);
  • veniturile primare statul extrage, prin sistemul fiscal statul realizează o redistribuire a veniturilor prin diferitele sale sistemului de asigurări sociale (pensii, asigurări de boală, de accident etc.

Statul bunăstării şi economia socialistă. Elementele caracteristice ale statului bunăstării din fostele ţări socialiste:

  • Sursa cea mai importantă a bunăstării individuale o constituie de ase­menea veniturile primare. Există însă unele deosebiri care trebuie luate în considerare:
  • generalizarea sursei salariale;
  • veniturile din profit au fost complet eliminate;
  • veniturile din proprietate au devenit, practic, marginale, ca şi venitu­rile din activitatea proprie;
  • politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii;
  • scara salarială s-a menţinut, în general, în limitele relativ apropiate;
  • limitarea inegalităţii era realizată, în mare măsură, direct prin politica salarială şi nu prin redistribuire.
  • Generalizarea sistemului de asigurări sociale. Datorită, în special, ge­neralizării salarizării şi menţinerii salariului ca sursă aproape exclusivă de venituri primare, în toate ţările socialiste era dezvoltat un foarte surprinză­tor sistem de asigurări sociale.
  • Beneficii familiale mizere care decurgeau logic din nivelul scăzut al sa­lariilor. Alocaţiile generoase pentru copii echilibrau veniturile familiilor cu copii în raport cu ale celor fară de copii, realizînd, astfel, şi o redistribuire după nevoi, componentă esenţială a programului socialist al bunăstării.
  • Sistemul fiscal similar cu cel al ţărilor cu economie de piaţă. Statul se baza pe resursele sale financiare, pe impozite directe (pe veniturile salari­ale) şi indirecte (pe consum - impozitul pe circulaţia mărfurilor). în plus, statul beneficia şi de profitul activităţii economice, în calitate de proprietar al întregii economii.
  • Educaţia şi asistenţa medicală gratuite pentru toţi, la care se adăugau şi alte gratuităţi şi forme de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite etc.

[1] Karl Marx, Capital (Capitalul), New York, International Publishers, 1967, voi. 1, capitolele 26-31.