Delimitarea capacităţii juridice a autorităţilor administraţiei publice a produs în doctrina de specialitate numeroase controverse, prin faptul că nu de puţine ori ea a fost confundată cu competenţa administraţiei publice.
Prin capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice[1] se înţelege aptitudinea acestor autorităţi de a fi subiecte de drept în raporturile juridice administrative, pe care le presupune realizarea competenţei lor.
Capacitatea juridică a autorităţilor administrative nu poate fi desprinsă dintr-o reglementare unitară cum este cea de drept civil. Trebuie, tot timpul, să analizăm dacă legea conferă sau nu posibilitatea de a intra în raporturi administrative în nume propriu.
Capacitatea trebuie diferenţiată de competenţă cu toate că pentru a stabili capacitatea unei autorităţi administrative este recomandat a se cerceta şi competenţa stabilită de lege.
O punere în paralel a celor două concepte ar evidenţia următoarele:
- capacitatea este proprie numai autorităţilor administraţiei publice în timp ce competenţa o au atât autorităţile cât şi compartimentele sau funcţionarii din structurile lor organizatorice;
- capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu spre deosebire de competenţă care nu presupune o astfel de independenţă;
- atribuţiile ce formează conţinutul competenţei pot fi delegate sau repartizate altor autorităţi, structuri sau persoane însă capacitatea nu este transmisibilă.[2]
Aşa cum şi A. Iorgovan remarca în op. cit., vol. I, p. 277.
[2] A se vedea mai pe larg în acest sens V. Popa, P. Petrişor, D.A. Crăciunescu, Drept administrativ, Editura Helicon, Timişoara, 1995, p. 55.
