”Feminismul - teorie politică contemporană ” are drept obiectiv caracterizarea feminismului ,o teorie politică contemporană având drept subiect ”femeile”. Pentru început,am să realizez o scurtă introducere despre teoriile politice (aspecte teoretice).Ulterior am să caracterizez feminismul având în vedere următoarele lucruri: aspecte teoretice cu privire la semnificaţia feminismului, evoluţia istorică a feminismului( cele trei valuri ale feminismului), evoluţia şi dezvoltarea curentelor teoretice feministe,evoluția feminismului în România.
În cadrul ştiinţelor social-politice, teoria politică reprezintă o reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor guvernământului. Teoria politică este o activitate intelectuală cu o tradiţie importantă care îşi are originile în momentul în care oamenii au început să privească instituţiile sociale şi formele de guvernământ ca fiind susceptibile de modificări. În perspectiva clasică, teoriile politice s-au concentrat asupra aspectelor normative ale guvernării şi statului. Așadar,politica reprezintă puterea şi practica guvernării iar teoria politică este studiul acestora. A guverna „politic” (fără recurgere la violenţă), înseamnă a guverna prin intermediul instituţiilor şi aranjamentelor publice. O astfel de înţelegere a guvernării este specifică pentru regimurile democratice. În regimurile autoritare nici politicile feministe nu au cadre de desfăşurare. Teoria politică poate îmbrăca două aspecte: a) Teorie politică prescriptivă, aceasta ocupându-se cu aspecte normative de tipul „cum ar trebui să”, concentrându-se asupra analizei conceptelor centrale în teoria politică, de tipul: egalitate, putere, autoritate, drepturi, libertate, obligaţie, legitimitatea guvernării, idealul de guvernare. b) Teoria politică descriptivă, aceasta vizând următoarele aspecte: cum se legitimează guvernarea, cum se exercită puterea, legea, autoritatea, decizia şi se concentrează pe felul în care funcţionează instituţiile legislative, executive, judecătoreşti, pe partide, facţiuni, grupuri de interese (deci, pe cei ce guvernează sau sunt în competiţie pentru guvernare) .[1]
Politica a fost în mare măsură un domeniu-monopol masculin la care femeile nu au participat şi nu au constituit politici . Implicit sau explicit, marii teoreticieni ai politicii au produs şi teorii ale genului. Aceste teorii au pus în evidență distincţia între polis şi gospodărie, între lumea publică şi politică, pe de-o parte, cea privată, domestică, pe de altă parte. În teoriile politice clasice, societatea „ideală” a fost concepută anti-femei şi anti-feminist.
Feminismul este o reacţie defensivă şi ofensivă faţă de misoginism şi sexism, ambele universal răspândite în timp şi spaţiu. Fără misoginism, sexism şi patriarhat, de bună seamă nu era necesară o ofensivă feministă în sens politic. Atâta vreme cât acestea există, feminismul nu are cum să îşi piardă raţiunea de a fi. în acelaşi timp, feminismul urmăreşte ca experienţele femeieşti şi feminine să fie valoric tratate la fel ca şi cele bărbăteşti şi masculine.[2]Așadar, Feminismul reprezintă pledoaria pentru drepturile femeilor. Termenul s-a răspândit în secolului al XIX-lea în Europa, mai precis a început să fie utilizat explicit după 1895.Din punct de vedere istoric, feminismul a debutat ca parte a discursului european iluminist. A avut un impact foarte important în lumea modernă, în discuţiile despre universalizarea cetăţeniei şi a drepturilor. În lucrarea lui Mary Wollstonecraft, ”A Vindication of the Rights of Woman ”(1792) sunt localizate începuturile feminismului politic modern. Din cauză că cele mai multe societăți privilegiază bărbații ca grup ,au fost necesare mișcari sociale prin care să se obțină egalitatea între femei și bărbați ,motivate de înțelegerea faptului că genul se intersectează întotdeauna cu orice alt tip de ierarhie.[3] În ultimele două secole și jumătate ,feminismul, în toate formele sale ,a reusit să transforme fiecare aspect din viața femeilor,dar si din cea a bărbaților și a reprezentat terenul pentru aparitia concepului de ”gen”.Astfel,era necesară ,în primul rând,emanciparea femeilor și acceptarea faptului că nu sunt niște ființe iraționale.De aceea, primele mişcări feministe au vizat schimbări legislative prin campanii pentru: dreptul la vot, la proprietate, legalizarea avorturilor, legislaţia pentru egalitatea de şanse în angajare şi în acces la protecţie socială.Era necesară apoi integrarea femeilor în societate prin: campanii pentru schimbări sociale şi politice: intrarea femeilor în Parlament, Guvern, în administraţie, admiterea în toate formele de educaţie şi în profesii socotite „tabu”, salarii egale pentru muncă egală, locuri eligibile pe listele electorale ale partidelor. Și nu în ultimul rând au loc organizaţii şi schimbări informale și anume: refugii pentru femei victime ale violenţei, reţele de sprijin, edituri, producţie de film, cluburi (Frazer, 1998), crearea organizaţiilor internaţionale de tip reţea electronică.
Istoria feminismului se împarte în 3 perioade, care sunt cunoscute sub numele de "valurile feminismului":
I. Primul val al feminismului
Primul val a fost intitulat „feminism al egalităţii",deoarece scopul feminismului a fost acela de a dobândi un statut juridic egal pentru femei în raport cu bărbaţii.Începuturile feminismului modern sunt greu de precizat. Unele abordări îl circumscriu în contextul „feminismului timpuriu", cel al Renaşterii, supranumit perioada Querelle des femmes (1400-1600), etapă aflată sub influenţa lucrării Christinei de Pisan, Cartea cetăţii doamnelor (1405). Ulterior perioadei renascentiste, mai indirect legată de feminismul politic, începuturile feminismului modern sunt marcate de două lucrări influente în lumea britanică, dar ideile lor au avut o circulaţie mai largă. În 1694, Mary Astell
publica A Serious Proposal to Ladies, o lucrare cu idei avangardiste, foarte emancipate pentru acea vreme. Întrebarea pe care ea şi-o pune este: „Dacă toţi oamenii se nasc liberi, cum se face că toate femeile se nasc sclave?"[4] Odată cu Mary Wollstonecraft și lucrarea sa A Vindication of the Rights of Woman (1792),diferențele dintre femei și bărbați nu mai sunt privite ca fiind naturale ci construite social.Feministele primul val precum Susan B. Anthony, Lucy Stone, Olympia Brown alături de alte militante au cerut recunoasterea femeilor ca ființe egale,drept de vot pentru acestea,drept proprietate și moștenire, acces egal la educație, acces pe piața muncii. La mijlocul secolului al XIX-lea, aceste idei sunt reluate de către John Stuart Mill în lucrarea, Subjection of Women (Aservirea femeilor, 1869), dar și de soția acestuia Harriettei Taylor Millcare în Enfranchisment of Woman (Emanciparea politică a femeii, 1851, publicată anonim). John Stuart Mill urmează ideile soției sale considerând că femeile sunt tratate ca fiind niște sclave, sunt sexul oprimat şi că subordonarea unui sex de către altul este un lucru greșit și condamnabil. Ceea ce numim „natura femeii" este o creaţie artificială,iar femeile trebuie să aibă drepturi egale cu bărbaţii. Cele mai importante drepturi ( drepturi civile şi politice) ale acestei etape au fost: accesul femeilor la educaţia superioară, reforma învăţământului gimnazial şi liceal, deschiderea accesului femeilor la unele profesii de la care erau excluse (mai ales cele de medic şi jurist), recunoaşterea dreptului de proprietate pentru femeile măritate, îmbunătăţiri ale legislaţiei asupra divorţului şi custodiei asupra copiilor şi, treptat, obţinerea dreptului la vot.
II. Al doilea val al feminismului
Cel de-al doilea val este cel al ”diferenţei şi eliberării”. Acesta se distinge de primul val, care a fost structurat sub semnul egalităţii în drepturi. Primul val a avut prin excelenţă un caracter individualist şi reformist, însă consecinţele sale în condiţia juridico-politică a femeilor au fost realmente revoluţionare, comparativ cu situaţia anterioară.
1 Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie.Teorii politice feministe,Ed.Polirom,Iași,2004,p.37
[2] Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie.Teorii politice feministe,Ed.Polirom,Iași,2004,p.27
[3] Coord.Eugen Huzum,Concepte și teorii social- politice,Ed.Institutul European,Iași,2011 ,p.94.
4 Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie.Teorii politice feministe,Ed.Polirom,Iași,2004, p.56