În volumul său “Politică şi dezvoltare. România, încotro?”[1], la pagina 10, Lazăr Vlăsceanu defineşte dezvoltarea drept “finalitatea transformărilor sociale”. În acest caz, transformare socială se referă atât la măsuri de ordin politic, cât şi la cele de ordin economic, pe care autorităţile le pun în practică pentru a genera transformări la nivelul societăţii. Sensul dezvoltării, punctul care trebuie atins la sfârşitul căii prognozate şi după punerea în practică a măsurilor care continuă în mod logic considerentele teoretice, este stabilit de către elitele politice, acestea încercând să-şi legitimizeze acţiunile în faţa populaţiei. În cazul unei democraţii, în care populaţia are la dispoziţie canale de comunicare eficientă, de agregare a preferinţelor şi doleanţelor şi de exercitare a presiunilor eficiente asupra autorităţilor, acţiunile de legitimare a acţiunilor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv general, pentru întreaga societate, sunt mai elaborate şi ţin cont, cel puţin la nivel declarativ, de revendicările cetăţenilor exprimate prin intermediul instituţiilor şi organizaţiilor societăţii civile. În cazul uni regim totalitar sau autoritar, acţiunile de legitimare sunt mai puţine şi reflectă viziunea unui grup mai mic de oameni, grupul celor care deţin puterea în numele populaţiei. De exemplu, industrializarea sovietică începută în anii 20 a fost justificată de către puterea comunistă prin atingerea (iniţial, apoi depăşirea) nivelului producţiei industriale din ţările capitaliste dezvoltate, ceea ce i-ar fi dat Uniunii Sovietice capacitatea de a rezista în lupta împotriva capitalismului. Deci, dezvoltarea era legitimată prin necesitatea păstrării unui sistem politic, nu prin necesitatea asigurării bunăstării populaţiei, deşi următoarele generaţii de cetăţeni sovietici au resimţit până prin anii 1970 creşterea bunăstării lor, fiecare generaţie trăind mai bine decât predecesoarea ei.
Ne interesează, din perspectiva actualei lucrări, relaţia dintre dezvoltare şi politică, influenţa celei de-a doua asupra celei dintâi şi căile prin care dezvoltarea este asigurată din punct de vedere politic. Dezvoltarea este percepută ca un “proces prin care resursele (naturale, tehnologice, de capital şi muncă,etc.) sunt astfel utilizate încât să fie atinse anumite criterii de optimalitate: prosperitate individuală şi colectivă, participare socială, performanţe instituţionale etc”. (Vlăsceanu, 2001, p. 21) Analizarea dezvoltării înseamnă, după L. Vlăsceanu, nu doar descrierea resurselor şi a căilor potenţiale de creştere a acestora, ci, mai important, evidenţierea proceselor prin care acestea sunt utilizate, aceste procese variind în funcţie de aria comunitară (locală, regională, statală), sectorul societal (industrial, agricol) în care se desfăşoară, de epoca istorică şi de o serie de alţi factori. Astfel, studierea dezvoltării implică luarea în consideraţie a dificultăţilor cu care se confruntă oamenii în tentantivele lor de a atinge performanţe în realizarea potenţialului entităţii teritoriale/comunitare de care aparţin. Cele mai importante dintre aceste dificultăţi sunt de ordin instituţional, referindu-se la reguli formale (constituţii, legi, contracte, reglementări) şi informale (valori şi norme sociale) care facilitează sau restrâng iniţiativele şi acţiunile persoanelor individuale şi organizaţiilor. (Vlăsceanu, 2001). Din acest motiv, dezvoltarea poate fi definită ca un „ansamblu de transformări instituţionale produse în cele mai diverse sectoare sociale cu scopul de a crește performanţele activităţii oamenilor şi organizaţiilor.” (ibidem).
Observăm din definiţia dată mai sus dezvoltării, procesul conştient şi asumat de transformare a instituţiilor în aşa fel încât să corespundă cerinţelor de maximizare a performanţei, utilizând în mod cât mai eficient resursele disponibile. Ne dăm seama că declanşarea acestui set de transformări instituţionale reprezintă apanajul autorităţilor publice, ceea ce transformă dezvoltarea într-un proces politico-economic orientat spre transformarea societăţii în vederea atingerii unor obiective stabilite politic.
Societăţile dezvoltate europene, cu un nivel de instituţionalizare şi eficienţă a acţiunilor politice superior tuturor celorlalte, şi-au început dezvoltarea economică accelerată începând cu Revoluţia Industrială. Dacă în perioada medievală sursa puterii politice era posesiunea asupra pământului şi a resurselor oferite de acesta (societăţile agricole), în perioada modernă sursa puterii politice se deplasează, treptat, dinspre pământ spre capital (sursele financiare) odată cu sporirea conectivităţii activităţilor economice pe fondul dezvoltării infrastructurii, a uşurării comunicării, a facilitării comerţului şi, cel mai important, al punerii în aplicare a inovaţiilor tehnologice. Productivitatea muncii creşte, iar activităţile economice devin tot mai interdependente, depăşindu-se autarhismul din perioada societăţilor agricole. Acestea din urmă se transformă, treptat, în societăţi ale comerţului. Sporirea activităţilor comerciale face tot mai important schimbul monetar şi, deci, pune accent tot mai mult pe activităţile financiare. Iar puterea economică generează, odată cu trecerea timpului, putere politică, conducând spre schimbarea socială. „Capitalismul este un mod de organizare sui-generis al economiei şi societăţii care a apărut în Europa occidentală şi în toate ţările în care societatea europeană s-a putut extinde la sfârşitul Evului Mediu – din America de Nord şi până în Australia şi Noua Zeelandă.[2] Europa şi-a conştientizat şi asumat rolul de centru politic şi economic al lumii, iar marile state din vestul continentului, deţinând primatul asupra inovaţiilor tehnologice, au făcut uz de acestea pentru a-şi crea vaste imperii coloniale, după descoperirea Americii de Nord şi de Sud. Despre capitalism ştim că „a fost rezultatul unei evoluţii „naturale” a acestei societăţi şi, la rândul său, a evoluat continuu, schimbându-şi mereu caracteristicile, astfel încât teoreticienii au mari dificultăţi în a-i identifica elementele constante şi, deci, definitorii.[3] Mai ştim că una dintre caracteristicile definitorii ale sale este expansiunea. (Pasti) Aceste realităţi istorice au fost tratate mai apoi, din perspectiva distincţiei centru/periferie, în sistemul mondial (Wallerstein) pentru a explica rămânerea în urmă a coloniilor în raport cu metropola. Fapt este că odată cu ascensiunea naţionalismelor în teritoriile coloniale (sf. secolului XIX – înc. secolului XX), acestea au demarat eforturi de a-şi crea propriile state naţionale, însă în foarte puţine cazuri aceste noi state au reuşit să-şi asigure o ascensiune continuă şi o înlăturare a handicapului de dezvoltare pe care îl înregistrau în raport cu statele Europei Occidentale. Dezvoltarea acestor state era axată, în esenţă, pe modernizarea lor, sub aspect politic, economic şi social, acest proces lovindu-se adesea de rezistenţa culturilor autohtone, adânc înrădăcinate în mentalul colectiv al populaţiilor, şi generând adesea confruntări violente între exponenţii diferitelor curente ideologice. Prima teorie a dezvoltării s-a şi numit, teoria modernizării. Apărută în contextul destrămării sistemului colonial mondial, în anii 50-60 ai secolului XX, aceasta s-a axat pe promovarea responsabilităţii statelor avansate faţă de societăţile „lumii a treia”[4] în domeniul definirii şi aplicării unor strategii de dezvoltare care să conducă la eliminarea decalajului. Se considera că noile state, numite de acum încolo în curs de dezvoltare, pot prelua un model prin care să repete calea de dezvoltare a statelor occidentale (moderne), prin copiere. Foarte important, în acest context, era ajutorul extern, sub forma infuziei de capital. (Vlăsceanu, 2001) Condiţiile politice, economice, culturale din interiorul societăţii în curs de dezvoltare erau percepute ca fiind potrivnice dezvoltării, de aici crucialitatea ajutorului extern, a factorilor externi pentru depăşirea subdezvoltării, pentru trecerea de la tranziţie la modernizare. Relevanţa menţionării aici a acestui model de dezvoltare este legată de faptul că „multe strategii contemporane ale dezvoltării, inclusiv cele promovate de Uniunea Europeană pentru Europa Centrală și de Est, își au rădăcinile în acest model și în strategia de proiectare și aplicare a politicilor economice derivate din el. Ideea de bază este a decalajului de dezvoltare; o dată ce există, se pune problema identificării strategiilor (politicilor) de recuperare sau înlăturare sau diminuare.” (Vlăsceanu, 2001, p. 37).
Implementarea modelului occidental de dezvoltare în statele lumii a treia însemna că etapele de dezvoltare pe care statele occidentale le parcurseseră în perioade lungi de timp (uneori chiar secole) ar fi trebuit să fie puse în practică mult mai rapid. Această „ardere a etapelor” a generat contradicţii şi deraieri de la traseul stabilit, conducând uneori spre perpetuarea subdezvoltării şi/sau adâncirea decalajelor dintre categoriile sociale în privinţa nivelului de trai.
Odată cu dezvoltarea economică, în fapt cu răspândirea la nivel global a capitalismului, societăţile în curs de dezvoltare repetă traseul ţărilor dezvoltate în ceea ce priveşte schimbarea politică – are loc emergenţa democraţiei. Teoria modernizării vede societatea modernă ca şi produs al capitalismului şi a democraţiei liberale occidentale – condiţia pentru existenţa şi dezvoltarea celui dintâi. Democraţia, în termenii modernizării, este rezultatul capitalismului. În conformitate cu Martin Seymour Lipset, capitalismul este “inima” democraţiei, pentru că a produs bunăstare, o clasă de mijloc dezvoltată şi câteva schimbări culturale esenţiale pentru existenţa unei democraţii: un secularism robust şi o estompare a identităţilor primordiale[5]. Lipset a identificat legătura dintre capitalism şi democraţie în diminuarea conflictului de clasă pe care subdezvoltarea l-ar fi menţinut. Aserţiunile lui Lipset au fost confirmate şi fortificate de către economistul Walt Rostow, în 1960[6]. Acesta a inventat un model liniar de dezvoltare economică, în cinci stadii: 1. Societatea tradiţională; 2. Pre-take-off society; 3. Take-off society; 4. drumul spre maturitate; 5. societatea de consum;
Teoria modernizării a dominat studierea dezvoltării până în anii 70, când a fost înlocuită de teoria dependenţei. În 1996, Leftwich readucea în actualitate teoria modernizării, argumentând că dezvoltarea economică, indiferent dacă este pusă în practică într-un cadru politic democratic sau nu, va produce mai multă democraţie pe termen lung. “Occidentul ar trebui să susţină numai acele elite, dedicate şi determinate, care sunt axate în mod serios pe promovarea creşterii economice, pe cale democratică sau nu. Deoarece, ajutându-i să crească nivelul dezvoltării economice, le va ajuta, de asemenea, să-şi stabilească sau să-şi consolideze condiţiile interne reale care fac posibilă o democraţie durabilă.” [7]
Criticii teoriei modernizării au sugerat că aceasta ar fi prea schematică, etnocentrică (promovează un model caracteristic pentru cultura occidentală la nivel global, fără să ia în calcul specificul cultural, economic şi social local) anistorică (în sensul că operează cu asumpţia că toate societăţile pot repeta o tranziţie care s-a petrecut într-un anumit moment şi loc). Aceasta ar exclude din discuţie variabile importante, de exemplu schimbările la nivel global, care transformă capitalismul dintr-un sistem economic caracteristic unor state naţionale într-o ordine mondială. Teoreticieni ca Frank, Cardoso şi Faletto au afirmat că dezvoltarea după model occidental în statele în curs de dezvoltare a produs capitalism autoritar în locul democraţiei. De asemenea, Beetham a contrazis în 1997 teza conform căreia economia de piaţă susţine în mod inevitabil democraţia, aceasta fiind, în opinia sa, în stare fie să susţină, fie să submineze democraţia. [8]
Abordarea sociologică a dezvoltării adoptă un concept evolutiv asupra societăţii (Vlăsceanu, 2001, p. 40), descriind dezvoltarea ca pe o trecere de la societatea tradiţională la cea modernă. Una dintre cele mai importante abordări sociologice ale dezvoltării este cea a lui Max Weber, care pune accentul pe teoria cu privire la rolul eticii religiei protestante în extinderea organizării economice capitaliste. Această teorie postulează opoziţia dintre „omul tradiţional” şi „omul modern” ca fiind esenţială în studiul sociologic al subdezvoltării, primul fiind caracterizat de „anxietate, suspiciune, lipsă de ambiţie, orientare spre nevoi imediate, fatalism, conservatorism, ataşament faţă de anumite procedee bine stabilite chiar și atunci când acestea nu mai sunt adecvate”, iar al doilea: de „adaptabilitate, independenţă, eficienţă, orientare spre planuri pe termen lung, viziune asupra lumii ca susceptibilă de schimbare şi încredere în abilitatea de a genera schimbări“ (Vlăsceanu, 2001, p. 41). După cum putem observa, cele două viziuni asupra omului corespund percepţiilor generale despre lumea subdezvoltată: statică, închistată în tradiţie şi superstiţioasă, cu o sensibilitate redusă aproape de minim la tot ce înseamnă „nou”, ostilă schimbării, şi despre cea modernă: pozitivistă, tranzitivă, în permanentă căutare şi reconsiderare a experienţelor culturale. Respectiva distincţie va fi aplicată, mai târziu, şi în cazul Republicii Moldova, atunci când vom vorbi despre natura modernizării în acest teritoriu.
Modalitatea concretă în care este instrumentată modernizarea se referă, în contextul celor menţionate mai sus, şi la depăşirea anumitor elemente proprii societăţilor premoderne: paternalismul şi clientelismul[9] (primul termen referindu-se la persistenţa într-o societate ca a Republicii Moldova, de exemplu, a legăturilor de familie foarte puternice, care influenţează în mare măsură relaţiile dintre agenţii conductori ai acţiunii economice şi politice, cel de-al doilea descriind relaţia de subordonare patron-client, în care relaţia de influenţă dintre cei doi agenţi are la bază obligaţia generată de oferirea unor beneficii materiale sau de altă natură). Un element foarte important al respectivei viziuni este excluderea oricăror raţiuni ideologice din logica acţiunii politice şi economice şi din modalitatea de distribuţie a beneficiilor. Dacă introducem în analiză definiţia pe care Robert A. Dahl o dă puterii: A îl determină pe B să facă ceea ce B nu ar fi făcut în absenţa lui A, observăm că trăsăturile premoderne de mai sus – paternalismul şi clientelismul – oferă explicaţia acţiunilor agentului B, din definiţia lui Dahl pentru societăţile premoderne sau în curs de modernizare, şi ne oferă un model de înţelegere a naturii şi esenţei puterii politice în respectivele societăţi, şi a modului în care aplicarea puterii influenţează evoluţia societală prin conservarea unui model autosuficient şi convenabil pentru elite.
În cazul evoluţiei spre modernitate, are loc instituirea regulilor legal-raţionale ale birocraţiei weberiene, adică reguli impersonale, relaţii ierarhice raţional ordonate, arii de competenţă precis delimitate, formare profesională, promovare după criterii de competenţă, salarizare adecvată. (Vlăsceanu, 2001, p. 43) Legitimitatea legal-raţională ia locul legitimităţii patriarhale. În prezenta lucrare vom analiza cazul Republicii Moldova, din perspectiva modernizării, conducându-ne şi de distincţia de mai sus.
În anii 70, o nouă abordare teoretică vine să explice fenomenul subdezvoltării: teoria dependenţei. Spre deosebire de teoria modernizării, aceasta pune accent nu pe sursele interne, istorice, ale subdezvoltării, ci pe „schimbul comercial inegal dintre ţările dezvoltate, exportatoare de echipamente şi tehnologii scumpe, şi ţările subdezvoltate, exportatoare de materii prime ieftine.” (Vlăsceanu, 2001, p. 44), deci pe cauze externe, care nu depind de teritoriile şi populaţiile în stare de subdezvoltare. Aceasta din urmă este provocată de relaţia de dependenţă impusă de către statele din Centru celor de la Periferie. Pe fondul liberalizării comerţului internaţional, ţările subdezvoltate sunt reduse la funcţia de pieţe de desfacere pentru produsele industriilor avansate din ţările dezvoltate, decalajul de dezvoltare menţinându-se şi chiar adâncindu-se. Observăm că teoria dependenţei este, în principiu, anti-liberală şi anti-capitalistă, militând pentru instaurarea unei noi ordini mondiale. Democraţia, în acest context, nu mai deţine locul foarte important pe care îl avea în teoria modernizării (aceea de element inerent procesului de modernizare, ca parte componentă a modelului occidental) ei luându-i locul suveranitatea naţională, afirmarea totală sau parţială a independenţei faţă de vechea metropolă, tendinţa de afirmare a propriului traseu de dezvoltare, de aici respingerea asistenţei externe (occidentale). Democratizarea se transformă din element necesar adoptării modelului occidental de dezvoltare într-o variabilă depentă de scopul pus pe prim plan: suveranizarea, stabilirea, menţinerea şi perpetuarea controlului deplin asupra resurselor şi bunurilor statului exercitat de către noua elită politică locală, devenită naţională, iar adesea este abandonată în favoarea adoptării unui model politic convenabil obiectivului menţionat mai sus (instaurarea unui regim autoritar, în mod explicit sau prin intermediul aşa-numitei „democraţii delegative”)[10]. Acest fenomen a avut loc în state ieşite din componenţa imperiilor coloniale occidentale în secolul XX (Englez, Francez), dar şi în state independente din secolul XIX, cum este cazul Americii Latine. În punctele următoare ale lucrării vom încerca să studiem evoluţia politică a Republicii Moldova, stat apărut în urma destrămării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din perspectiva raportului între democratizare şi suveranizare şi impactul acestei evoluţii asupra dezvoltării statului în anii de după independenţă.
În conformitate cu perspectiva tranzitologică şi în contradicţie cu cele două abordări menţionate mai sus, democraţia poate poate fi instaurată indiferent de contextul structural. Aceasta nu reprezintă un fenomen excepţional şi imposibil de reprodus decât prin „copierea unui model” sau atingerea nivelului necesar de dezvoltare economică şi prosperitate, ci este rezultatul unui compromis între elitele politice ale statului. Astfel, democraţia este creată de către actori politici conştienţi şi hotărâţi, care obţin de la populaţie mandatul corespunzător şi se legitimează în conformitate cu acesta. Din punct de vedere teoretic, această abordare a început să se dezvolte odată cu schimbarea accentului de pe viziunea funcţionalistă (proprie lui S.M.Lipset) pe cea genetică, în lucrarea lui Dankwar Rustow, „Tranziţia spre democraţie: către un model dinamic”. D. Rustow îşi explică demersul teoretic introducân următoarele teze: 1. Factorii care menţin stabilitatea unei democraţii pot să nu coincidă cu factorii care au generat-o; 2. Corelarea[11] nu coincide cu cauzalitatea: o teorie care explică emergenţa democraţiei trebuie să se concentreze pe ultima; 3. Nu toate legăturile cauzale conduc de la factori economici şi sociali spre factori politici (sfera politicului este văzută separat de cea economică şi socială); 4. Nu toate legăturile cauzale conduc de la credinţe şi atitudini spre acţiuni; 5. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă teritorial, pot exista mai multe căi spre democraţie; 6. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă temporal: diferiţi factori pot deveni cruciali în timpul fazelor succesive; 7. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă social: în acelaşi loc şi timp, atitudinile care o promovează pot să nu coincidă, în cazul politicienilor şi cetăţenilor.[12]
Rustow descrie un model de tranziţie spre democraţie, în câteva faze: 1. Condiţiile de bază; 2. Faza preparatorie; 3. Faza decizională; 4. Faza de habituare. În calitate de primă şi singueă condiţie de bază pentru geneza democraţiei, Rustow înaintează unitatea naţională, pe care o descrie drept lipsa în cadrul unei majorităţi vaste de cetăţeni a îndoielii cu privire la apartenenţa faţă de o anumită comunitate politică. Apoi, în societatea potenţial candidată la democratizare trebuie să existe un conflict, protagoniştii căruia sunt reprezentanţii unor forţe care-şi formulează revendicări politice (clasele sociale). Este de menţionat citatul din lucrarea lui James Bryce „Modern Democracies” (Londra, 1921), vol. 2, p. 602: „Un singur drum a dus în trecut spre democraţie, dorinţa de a se debarasa de răul tangibil”. Astfel, democraţia nu este văzută, de cele mai multe ori, ca scop în sine, ci ca mijloc pentru a atinge alte obiective.[13] Dar, continuă Rustow, diversitatea răului tangibil a făcut ca „singurul drum” să se dividă într-o multitudine de drumuri, tranziţia fiecărei societăţi fiind influenţată de natura conflictului menţionat mai sus. Pentru rezolvarea conflictului, elitele în concurenţă ajung să caute un compromis, în urma căruia sunt instutuite reguli noi, care să asigure un nou status-quo, favorabil pentru ambele părţi. Un exemplu oferit de către Rustow este Revoluţia Glorioasă din 1688, cu limitarea puterii executive, care a oferit puteri Parlamentului ca instituţie deliberativă. Compromisul şi noua stare de lucruri sunt văzute ca rezultat al unei decizii conştiente şi asumate la nivelul conducerii politice. Decizia în favoarea unei guvernări democratice este punctul final al unei negocieri între moderaţii din ambele tabere, care au ajuns să constituie o nouă majoritate şi să marginalizeze extremele din ambele părţi. Apoi, urmează etapa de habituare, în decursul căreia atât elita conducătoare cât şi cetăţenii se acomodează noii stări de fapt. Aceste etape (stadii) au corespuns mai târziu liberalizării, tranziţiei şi consolidării.[14]
Lucrarea „Transitions from Authoritarian Rule”, de P. Schmitter, G. O’Donnell şi L. Whitehead, continuă linia teoretică anterioară. Tranziţia este o stare intermediară între autoritarism şi democraţia consolidată, pe durata căreia se trasează şi se pun în aplicare regulile necesare pentru funcţionarea democraţiei. O tranziţie de succes depinde de înţelegerile între elite (inclusiv liderii autoritari demisionari). Acestea pot fi considerate, datorită importanţei pe care le au pentru viitoare evoluţie, drept pacte fondatoare. Principalul beneficiu al acestora este limitarea incertitudinii din timpul tranziţiei ulterioare, stabilirea unei „foi de parcurs”, a unui set coerent de abordări care să traseze calea şi natura schimbărilor. O conducere competentă este de natură să asigure stabilirea procedurilor democratice de guvernare. Astfel, după cum am mai menţionat, negocierile politice au fost separate de cadrul economic, iar teoreticieni ca Adam Przeworski şi Philip Schmitter au recomandat evitarea combinării tranziţiei politice cu redistribuţia economică.
Inovaţia tranzitologiei este legată de percepţia democratizării ca proces. Evidenţierea unor teorii ale acţiunii politice pune în prim-plan studierea şi analizarea alternativelor şi constrângerilor pe care pe posedă actorii politici în definirea strategiilor de acţiune.
Pe parcursul lucrării vom analiza esenţa pactului stabilit între elite, ca bază a tranziţiei, în cazul Republicii Moldova, evidenţiind factorii care l-au influenţat şi estimând gradul lui de influenţă asupra traseului statului cele doua decenii care au trecut de atunci.
[1] Lazăr Vlăsceanu, Politică şi dezvoltare. România, încotro? Editura Trei, Bucureşti 2001
[2] Vladimir Pasti, „Capitalismul de tranziţie”.
[3] ibidem
[4] Termenul apare şi el în epocă, referindu-se la noile state apărute în urma destrămării sistemului colonial, care nu făceau parte nici din „lumea întâi” – statele occidentale dezvoltate, – nici din lumea a doua – Uniunea Sovietică şi statele lagărului socialist.
[5] Lipset, S. M. (1959) ‘Some Social Requisites of Democracy: Economic Development and Political Legitimacy’, American Political Science Review, 53, 1. apud Jean Grugel, „Democratization. A critical introduction”. Palgrave, Hong Kong, 2002, p. 47
[6] Rostow,W. W. (1960) The Process of Economic Growth (Oxford: Clarendon Press). Apud Jean Grugel, „Democratization. A critical introduction”. Palgrave, Hong Kong, 2002. p. 48
[7] Leftwich, A. (1996) ‘Two Cheers for Democracy?’, Political Quarterly, 67, 4. apud Jean Grugel, „Democratization. A critical introduction”. Palgrave, Hong Kong, 2002. p. 50
[8] Beetham, D. (1997) ‘Market Forces and Democratic Polity’, Democratization, 4, 1. apud Jean Grugel, „Democratization. A critical introduction”. Palgrave, Hong Kong, 2002. p. 49
[9] C. Clapham, Third World Politics. An Introduction, London and Sydney, Croom Helm, 1985. apud Lazăr Vlăsceanu, Politică şi dezvoltare. România, încotro? Editura Trei, Bucureşti 2001, p. 43
[10] Conceptul a fost fundamentat de către Gugliermo O’Donnell şi se referă la conducerea discreţionară a ţării de către exponenţii puterii executive, acestea comportându-se de parcă alegerea lor a reprezentat un mandat incontestabil de a conduce ţara după pofta inimii, sfidând puterea legislativă şi judecătorească şi tratându-le ca pe obstacole în calea atingerii propriilor obiective politice. În acest scop, regulile jocului sunt schimbate în timpul jocului, adică se introduc schimbări în cadrul legislativ şi normativ sau se guvernează prin decrete (cazul Menem în Argentina). (Abraham F. Lowenthal, “America latină şi lupta contra unui curent de adâncime”, în “Cum se consolidează democraţia”, volum coordonat de Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao Tien, editura Polirom, Iaşi, 2004, pagina 93.
[11] În opinia lui D. Rustow, una dintre erorile lui S.M.Lipset este că adesea prezintă corelaţiile drept cauzalităţi, în abordarea sa asupra modernizării.
[12] Dankwart A. Rustow, „Transitions to democracy: toward a dynamic model”. Comparative Politics, Vol. 2, No. 3 (Apr., 1970), pp. 337-363, accesat pe http://www.jstor.org/stable/421307 în data de 5 iunie 2010.
[13] Ibidem.
[14] Jean Grugel, „Democratization. A critical introduction”. Palgrave, Hong Kong, 2002. p. 57.