Începând cu 1917 şi terminând cu începutul anilor ’50, un nou sistem politic şi economic, construit pe alte baze decât sistemul tradiţional occidental, cel comunist, şi-a instaurat dominaţia asupra părţii răsăritene a continentului european. Experienţa comunistă începe pe 24-25 octombrie 1917 la St.Petersburg, cu ceea ce s-a numit, în literatura comunistă, „Marea revoluţie socialistă din octombrie”, dar nu a reprezentat, în esenţă, nimic mai mult decât o rebeliune militară. Noii conducători, bolşevicii, recurg la măsuri de naţionalizare a industriei şi proclamă, iniţial, împroprietărirea ţăranilor ruşi cu pământ. Pentru a redresa economia ţării, devastată de cei şapte ani de confruntări militare externe şi interne, comuniştii se văd nevoiţi să recurgă la măsuri economice de tip capitalist: permiterea proprietăţii private, liberalizarea parţială a comerţului (NEP – noua politică economică). Ca rezultat, economia URSS atinge la sfârşitul anilor ’20 parametrii anului 1913. Ulterior, însă, „noua politică economică” este abandonată şi se trece la implementarea politicii economice comuniste. Mijloacele de producţie industriale sunt trecute în proprietatea statului (acesta fusese proclamat, pe rând, drept „stat al muncitorilor şi ţăranilor”, „al muncitorilor, ţăranilor şi funcţionarilor”), iar pământul este supus procesului de colectivizare, prin impunerea asocierii ţăranilor în cooperative de producţie. Concomitent, avea loc un proces foarte rapid de industrializare (pe care l-am mai menţionat anterior), în scopul eliminării decalajului imens de dezvoltare dintre URSS şi duşmanii ei ideologici, decalaj conştientizat de către noii conducători. În rezultatul „strategiei de dezvoltare forţată”[1], nivelul de trai al populaţiei URSS s-a dublat în doar două decenii, la mijlocul anilor 1960, comparativ cu 1945.[2] Se poate afirma, deci, că dezvoltarea de tip comunist a produs, o anumită perioadă, prosperitate. Problemele cu care s-a confruntat această strategie de dezvoltare au constat în incapacitatea de a surclasa ceea ce Vladimir Pasti numeşte „noua ofensivă economică şi politică a occidentului dezvoltat („globalizarea”), care a condus la o nouă creştere a bunăstării populaţiei din societăţile capitaliste, la restructurarea profundă a societăţii de tip occidental şi, în paralel, la o restructurare la fel de profundă a economiei mondiale.”[3] Efectul social al transformărilor economice produse de procesul de tehnologizare şi informatizare, în lumea occidentală, este transformarea claselor sociale care constituie sursa de legitimare a regimului politic comunist (muncitorii industriali şi ţăranii) într-o minoritate. Regimul s-a trezit în faţa opţiunii de a demara un proces paralel în societăţile socialiste, asumându-şi creşterea numerică a potenţialelor categorii sociale contestatare (intelectualitatea, funcţionarii) sau de a accepta creşterea decalajului de nivel de trai faţă de societăţile occidentale. În acelaşi timp, economia de comandă, centralizată şi dependentă de indicaţiile politice ale Partidului, începe să devină incapabilă de a mai susţine creşterea.[4]
Este important să facem distincţia între „comunism” ca regim politic totalitar rezultat din dominaţia politică a unui singur partid – cel comunist şi „socialism” ca formă de organizare socială şi economică care a rezultat din tranziţia coordonată de acesta. (...) Comunismul este un regim politic, în vreme ce socialismul este o formă de organizare a societăţii.[5]
În urma celui de-al doilea război mondial, modelul comunist de dezvoltare a fost „exportat” în statele Europei Centrale şi de Est. Toate statele est-europene în care URSS şi-a impus controlul politic şi militar au trecut prin tranziţii în urma cărora au instaurat socialismul, cu variaţii locale.
În „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ionel Nicu Sava face distincţia între analizele marxiste şi cele nemarxiste asupra societăţii socialiste. În cazul primelor, este adus exemplul lui Charles Bettelheim, care analizează socialismul ca fiind „o specie de capitalism”, evidenţiindu-se două aspecte de realizare a funcţiei economice la nivel redistributiv: formal, mijloacele de producţie şi munca erau considerate colective, în timp ce informal, bunurile şi serviciile erau decolectivizate şi distribuite după criterii politice. Astfel, nomenclatura era, de fapt, adevărata clasă de proprietari a bunurilor şi serviciilor. În urma acestor constatări teoretice, s-au făcut încercări de a propune un model socialist de alternativă În Occident, acesta a fost „socialismul de piaţă”, creat de Oscar Lange. În anii ’70, în Europa de Est s-a constituit reacţia naţională la socialismul sovietic internaţionalist – socialismul real (real socialism).[6] Nici reformele acestuia, venite pe fondul înlocuirii socialismului internaţionalist sovietic cu variantele locale în statele Europei Centrale şi de Est, la începutul anilor 80[7], însă, nu au putut preveni erodarea politică a socialismului, pe fondul adeziunii tot mai pronunţate a cetăţenilor la modelul occidental de dezvoltare, şi deci, emergenţa unei societăţi paralele la nivel informal[8], presiunea căreia de a se manifesta creştea paralel cu adâncirea decalajului de dezvoltare economică şi de nivel de trai între lumea socialistă şi cea capitalistă occidentală. Practic, odată ce socialismul nu se mai dovedea în stare să producă bunăstare în măsura în care aceasta era produsă de capitalism, adeziunea cetăţenilor la proiectul socialist scădea, în primă fază, ulterior având loc delegitimarea autorităţilor politice comuniste.
Cu o perspectivă dferită vin analizele ne-marxiste ale economiei socialiste. În lucrările sale, Economics of Shortage (1980) şi The Socialist System. The political Economy of Communism (1992), Janos Kornai identifică blocajele economiei socialiste: se produce în funcţie de plan (directive politice) nu în funcţie de cerere. Astfel, „se înregistrează în permanenţă un exces de producţie la nivelul producătorului şi un deficit de consum la nivelul consumatorului.”[9] Socialismul mai este analizat plecând de la putere şi ideologie, care sunt considerate elementele centrale ale sistemului. În rezultatul introducerii socialismului real (elementelor pieţei) la sfârşitul anilor’70, socialismele naţionale îşi sporesc coeziunea internă, însă le scade capacitatea de asociere cu celelalte economii socialiste. În opinia lui Kornai, căderea sistemului socialist a fost provocată de creşterea forţată, al cărei preţ a fost prea mare. După Marie Lavigne, abandonarea modelului comunist şi demararea tranziţiei au fost acte politice deliberate, decizia schimbării radicale venind din partea clasei politice, care controla şi sistemul.[10]
Ca urmare a constatării decalajului mare de nivel de trai între ţările Europei de Est şi cele ale occidentului dezvoltat, noile conducerile politice au căutat asistenţă din interior şi exterior şi au pus în aplicare, pentru prima dată în secolul XX, o tranziţie spre economia de piaţă care să asigure dezvoltarea în funcţie de democratizare, ultima fiind o condiţie a precedentei.
Modul în care se producea acest proces este explicat de către Vladimir Pasti în volumul „Noul capitalism românesc”. În societăţile post-comuniste care demaraseră procesele de schimbare, „foaia de parcurs” a clasei politice de guvernare, după implementarea căreia tranziţia putea fi considerată încheiată, a cuprins trei paliere: schimbarea politică, schimbarea economică, şi schimbarea de ordin geostrategic. Fiecare dintre acestea este definit prin anumite măsuri.
Schimbarea politică se referă, pe de o parte, la reforma instituţională, prin care se trece de la instituţii politice ale societăţii şi guvernării proprii regimului comunist la instituţii caracteristice unui regim democratic, iar pe de altă parte, la ceea ce se numeşte exercitarea democraţiei, prin garantarea şi asigurarea de către stat a drepturilor fundamentale ale omului, mai ales a celor politice – exprimare, asociere.
Schimbarea economică este compusă din trei faze, trei etape, şi este definită prin (1) schimbarea tipului de proprietate predominant, de la proprietatea de stat la cea privată, (2) crearea pieţelor pe care să funcţioneze economia de piaţă prin a) reconstrucţie instituţională şi b) renunţarea statului la a interveni în raporturile de schimb, şi 3) funcţionalitatea economiei de piaţă, adică generarea creşterii economice suficient timp pentru ca o scădere să fie considerată o excepţie.[11]
Schimbarea de ordin geostrategic este definită prin trecerea de la adversitatea politică dintre fostul bloc comunist şi blocul ţărilor occidentale dezvoltate, la integrarea politică, economică şi militară a fostelor ţări comuniste în structurile de cooperare şi susţinere reciprocă pe care le dezvoltaseră de-a lungul timpului societăţile occidentale. Aceste schimbări iau forma integrării fostelor state comuniste în NATO şi în Uniunea Europeană.
Vom analiza transpunerea în practică a fiecăruia din aceste paliere în cazul Republicii Moldova, încercând să răspundem întrebării: este tranziţia moldovenească încheiată?
Tranziţia post-comunistă din Europa Centrală şi de Est a fost, spre deosebire de comunismul care i-a precedat, din punct de vedere istoric, considerată o problemă regională, nu globală, şi deci a avut o importanţă secundară, fapt care a influenţat implicarea Occidentului în procesele post-comuniste din aceste state. Astfel, tranziţiei post-comuniste i-a lipsit proiectul capitalismului post-comunist[12], problema fiind lăsată la latitudinea relaţiilor dintre clasa politică occidentală şi cea a societăţilor în tranziţie. Asistenţa financiară şi instituţională acordată Estului a venit prin intermediul Fondului Monetar Internaţional, a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi a OECD.
Problemele cu care s-au confruntat statele din Europa Centrală şi de Est în cadrul realizăriii programului tranziţiei post-comuniste erau legate de lipsa experienţei în acest tip de proces, de inexistenţa unor modele de referinţă şi a unei teorii verificate în practică pentru trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă.
Prin complexitatea lor, reformele din Europa Centrală şi de Est depăşesc cadrul economic şi cadrul politic, manifestându-se pe trei paliere: economic, politic şi social. După natura lor, reformele (constituind, în esenţă, politici economice) pot fi grupate în trei domenii:
1. Stabilizarea macroeconomică, obţinută prin politici monetarvalutare, fiscale şi ale veniturilor, care, la rândul lor, sunt supuse unor procese de reformă fundamentale;
2. Liberalizarea micro-economică, care presupune înlăturarea diferitelor restricţii în desfăşurarea activităţii economice, inclusiv clarificarea drepturilor de proprietate, a contextului comercial, formarea şi funcţionarea societăţilor, dar şi eliminarea subvenţiilor, a controlului preţurilor şi valutei, liberalizarea comerţului exterior etc.;
3. Transformări instituţionale fundamentale, începând cu transformarea proprietăţii de stat, dar şi reforma fiscală sau formarea unor instituţii mari ca bursa de valori, instituţiile de intermediere financiară etc.
În cazul tranziţiei post-comuniste, democratizarea prin garantarea libertăţilor fundamentale şi crearea unui spaţiu public care să permită schimbul de idei şi reformarea instituţiilor statului (legislative, executive şi judiciare) funcţionează ca o condiţie a edificării economiei de piaţă. În statele din Europa Centrală şi de Est, trendul pozitiv de dezvoltare economică instaurat după câţiva ani de reforme, s-a bazat în mare măsură pe investiţiile occidentale, aducătoare de capital şi know-how pentru dezvoltare. Diferenţele dintre state au contribuit la un anumit proces de stratificare, în sensul în care unele state ex-socialiste (cele mai occidentale) au început să fie considerate mai avansate pe calea reformelor, în anii 1990. „Practic, cu cât te deplasezi mai la est pe axa vest-est, intensitatea şi performanţa reformelor scad, inflaţia şi şomajul cresc, iar efectele pozitive ale reformelor încep să dispară.”[13] Explicaţiile acestui fenomen sunt multiple, ţinând şi de apropierea geografică a statelor beneficiare de asistenţa Occidentului de acesta din urmă. O explicaţie ar putea fi viteza şi, mai ales, profunzimea cu care s-au făcut reformele şi s-au instituit mecanisme viabile ale noii ordini de dezvoltare capitalistă. În primul rând, statele ex-socialiste nu porneau, în 1989, din acelaşi punct, chiar dacă puteau avea parametri macroeconomici apropiaţi (cazul României şi Poloniei, PIB per capita constituind în 1989 aproximativ 1600 de dolari în amândouă ţările). Aceeaşi Polonie, dar şi Ungaria, de exemplu, au avut economii mai puţin centralizate (Polonia după 1981 şi Ungaria, după 1968), măsurile fiind o implementare a teoriei „socialismului real”, despre care am vorbit anterior. Datorită scăderii exigenţelor şi cerinţelor planului, s-a ajuns la o mai mare flexibilitate a economiei, „datorată în mare măsură unei circulaţii mai mari a produselor, într-un fel prin piaţă şi a unei autonomii mai largi acordată agenţilor economici.”[14] În Polonia, fermele nu fuseseră niciodată colectivizate. Deosebirile faţă de ţări cu economii puternic centralizate, care nu au deviat de la modelul „socialist clasic”, identic celui sovietic, ca România sau Bulgaria, sunt, deci vizibile.
În cadrul statelor post-socialiste, se evidenţiază grupul fostelor republici sovietice. Istoric, acestea au fost provincii ale Imperiului Rus, anexate, în secolele XVIII-XIX. În 1989-1991, toate republicile sovietice au trecut printr-un proces de accentuare a revendicărilor naţionaliste, care ţineau de obţinerea unei independenţe mai mari faţă de centru. Relaţiile din cadrul URSS, dintre centru şi periferie (republicile sovietice non-ruse aflându-se chiar la periferia geografică a statului sovietic) erau similare relaţiilor dintre metropolă şi colonie în cazul imperiilor coloniale anterioare. Pe parcursul secolului XX, centrul (Moscova) promovase o politică de colonizare a republicilor din cadrul URSS cu etnici ruşi. Acest proces se accentuează mai ales după ce Iosif Stalin proclamă, în 1945, naţiunea rusă ca fiind „cea mai eminentă naţiune a URSS”, probabil în semn de recunoştinţă pentru sacrificiile depuse în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, după cum era numit Al Doilea Război Mondial în istoriografia sovietică.
Aspectul care diferenţiază republicile ex-sovietice de cele din Europa Centrală şi de Est este cel legat de edificarea statalităţii proprii. Spre deosebire de ţările din Europa Centrală şi de Est, fostele republici sovietice aveau tradiţii de statalitate mult mai slabe, cu unele excepţii. Astfel, în cadrul „grupului celor 15” sovietic, cele trei ţări baltice (Estonia, Letonia şi Lituania) fuseseră independente în perioada interbelică, de aici şi specificitatea lor în ceea ce priveşte evoluţia de după disoluţia URSS. O statalitate lituaniană nu mai trebuia inventată, mergându-se pe restaurarea statutului de până în iunie 1940. O statalitate ucraineană, sau moldoveană, însă, avea nevoie de mitologii fondatoare şi de legitimitate, de aici natura demersului elitelor politice din aceste state, despre care vom vorbi în continuare.
La fel ca în cazul statelor eliberate de sub dominaţia colonială occidentală în secolul XX, tendinţa din republicile sovietice a fost, după 1985, de a se da preferinţă suveranizării în detrimentul democratizării. Aceasta din urmă era impusă de la centru, propunerile de perestroika şi glasnost venind din partea conducerii centrale a PCUS şi a statului sovietic. Elitele locale (din republici), însă, confruntate cu perspectiva slăbirii controlului central, şi-au creat revendicării proprii, care ţineau de obţinerea unui control mai mare asupra resurselor locale şi asupra mecanismelor de redistribuire a bunurilor. Astfel, restructurarea a fost întâmpinată, în unele republici, de către elitele locale, cu cereri de suveranizare.
Statele din Europa Centrală şi de Est se „naţionalizaseră”, în marea lor majoritate, în secolele XIX-XX şi fuseseră ţări independente în perioada interbelică. Astfel, tranziţia post-comunistă, în aceste state, pornea de la anumite premise, care erau diferite în cazul republicilor Uniunii Sovietice, din care făcea parte şi Republica Moldova. Aceste premise, în cazul statelor din Europa Centrală şi de Est erau: existenţa unui stat naţional propriu, cu suveranitate stabilă şi nedisputată asupra propriului teritoriu, un grad de omogenitate etnică relativ înalt, (cazurile Poloniei, Cehiei, Ungariei, chiar şi României), existenţa, deci, a unei comunităţi politice cetăţeneşti solide. Pe aceste baze, demersul tranziţiei post-comuniste s-a putut concentra, după 1989, pe democratizarea societăţilor în cauză, pe garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi edificarea societăţii democratice. Ceea ce a făcut diferenţa între acest grup de state şi grupul fostelor republici sovietice a fost problema naţională. Pentru a înţelege natura acestei deosebiri, trebuie să amintim aici anumite aspecte din politica naţională a conducerii URSS pe parcursul secolului XX, şi modul în care aceasta a influenţat situaţia statelor proclamate în 1991. Unul dintre primele decrete ale Congresului al II-lea al sovietelor anunţa, în octombrie 1917, „dreptul autentic la autodeterminare al tuturor naţiunilor care populează Rusia”. De asemenea, unul dintre primele decrete ale guvernului bolşevic a fost „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia”. Prin acest document se garantau etniilor de pe teritoriul fostului Imperiu Rus, „dreptul la libera autodeterminare, până la secesiune şi crearea statului independent”. De asemenea, se prevedea dezvoltarea liberă a minorităţilor naţionale şi a grupurilor etnice care populau teritoriul Rusiei. Motivele guvernului condus de Lenin pentru o asemenea permisivitate ţineau, însă, de alte necesităţi decât de cea de a rezolva situaţia de discriminare etnică din perioada Imperiului Rus: „bolşevicii erau preocupaţi mai mult de considerente tactice: de tendinţa de a câştiga sprijinul popoarelor neruse şi de a simplifica desfăşurarea procesului revoluţionar”[15] Motivul acordării drepturilor naţionale a fost, în optica lui Lenin şi a colegilor săi, funcţia unificatoare a acestor cedări, adică readucerea sub autoritatea bolşevică a părţilor din fostul imperiu care riscau să ajungă sub influenţă „capitalistă”. După câteva luni de consolidare a noii puteri de la Petrograd, şi în special după dizolvarea, în ianuarie 1918 a Adunării Constituante, a devenit clar că bolşevicii erau hotărâţi să menţină prin forţa armelor naţionalităţile fostului imperiu ţarist în componenţa statului rus bolşevic. Astfel, deşi Consiliul Comisarilor Poporului (CCP) acceptase proclamarea independenţei Finlandei şi Poloniei, el a acţionat prin forţă militară pentru a dizolva corpurile legislative ucrainene şi bieloruse şi pentru a anexa la Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (proclamată prin adoptarea unei constituţii, la 10 iulie 1918) statele independente Ucraina (ianuarie 1919), Bielorusia (februarie 1919), Azerbaidjan şi Armenia
( în aprilie şi decembrie 1920), Georgia, în martie 1921.[16] În toate aceste republici, se instaurează regimuri bolşevice subordonate Moscovei (proclamată, între timp, capitală a RSFSR), principiul autodeterminării naţionale, proclamat anterior chiar de către bolşevici, fiind încălcat. După ce, în decembrie 1921, reprezentanţi ai republicilor ocupate au fost admişi în corpul legislativ al RSFSR, decretele emise de guvernul rus (Comitetul Executiv Central) au devenit obligatorii şi pe teritoriul celorlalte cinci republici, ceea ce nu însemna altceva decât suprimarea completă a autonomiei lor. În prealabil (1920-1921) autorităţile RSFSR semnaseră deja tratate bilaterale cu fiecare dintre republici, prin care cele mai importante instituţii de stat erau unificate sau în guvernele locale erau admişi reprezentanţi ai Rusiei, cu vot decisiv. În concluzie, autodeterminarea naţională nu a fost respectată, perpetuându-se subordonarea naţionalităţilor neruse în faţa autorităţilor centrale. În 1922, nu mai rămânea decât să se dea o expresie constituţională sistemului. În domeniul tratării statutului republicilor sovietice în relaţie cu RSFSR, s-au purtat discuţii aprinse pe tot parcursul anului 1922, într-un final fiind adoptate propunerile lui Lenin, de egalare formală în drepturi a republicilor (inclusiv RSFSR) şi de intrare a Federaţiei Ruse într-o federaţie extinsă a republicilor sovietice, sub denumirea „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, Moscova urmând să devină capitala a două entităţi: Federaţia Rusă şi cea Sovietică. Procesul de edificare al noului stat federativ sovietic a fost, astfel, unul bazat în primul rând pe intenţiile guvernului bolşevic (comunist) de la Moscova de a-şi subordona teritoriile fostului Imperiu Rus. În vederea realizării acestor obiective, noile autorităţi ruse au acţionat din raţiuni ideologice, neglijând şi marginalizând atât existenţa frustrărilor naţionale la nivelul etniilor din fostul spaţiu imperial rus, cât şi expresiile politice ale acestor frustrări, în speţă, guvernele naţionale ale viitoarelor republici sovietice. Factorul ideologic a prevalat, astfel, asupra factorului naţional în noul sistem politic edificat de Moscova, acesta din urmă fiind perceput şi tratat ca un instrument al Partidului Comunist în vederea realizării obiectivului instaurării dictaturii proletariatului. Acest fapt nu putea rămâne, desigur, fără consecinţe.
Egalarea formală în drepturi a republicilor neruse din cadrul URSS cu republica rusă s-a făcut la insistenţa lui Lenin, care era preocupat de păstrarea naţionalităţilor în cadrul proiectului federaţiei comuniste. Însă, spre sfârşitul anului 1922, chiar dacă formal se adoptase formarea URSS în formula lui Lenin (prevăzându-se dreptul de secesiune pentru republici) ascensiunea rapidă la putere a lui Stalin (acesta propusese anterior un alt proiect, acesta prevedea autonomizarea regiunilor cu populaţie nerusă în cadrul unei singure entităţi statale) a făcut ca, de facto, relaţiile naţionale din URSS să rămână, pe toată durata aflării la putere a lui Stalin, marcate de o superioritate a naţiunii, culturii şi limbii ruse în raport cu celelalte. Chiar dacă în anii 20-30 au fost luate măsuri de „indigenizare”, adică de introducere în aparatul de stat din republicile unionale a unor reprezentanţi ai naţionalităţilor, chiar dacă mulţi dintre oficialii sovietici de rang înalt, inclusiv Stalin, nu erau ruşi, imediat după 1945 un decret proclamă naţiunea rusă drept „cea mai eminentă din URSS”, aceasta fiind, de fapt, o expresie documentară a realităţii instaurate în ultimele decenii. Neadmiterea realizării revendicărilor de ordin naţional al republicilor sovietice (în fază iniţială, când acestea îşi mai păstrau conduceri predominant autohtone) era argumentată prin necesitatea păstrării omogenităţii aparatului de conducere al statului. După moartea lui Stalin, în 1953, se ia decizia revenirii la politica naţională a lui Lenin din anii 20, L.Beria cerând, într-o notă informativă către prezidiul CC al PCUS „să se pună capăt preponderenţei ruşilor în cadrul conducerilor din republicile neruse.” [17] În consecinţă, se adoptă măsuri de sporire a ponderii autohtonilor în cadrul structurilor locale de stat şi de partid, funcţionarii urmau să cunoască limba locală. De asemenea, este sporit controlul local asupra economie. În 1950, de exemplu, republicile controlau, în medie, o treime din întreprinderi, iar în 1956, 55%.[18] Însă politica naţională a acestei perioade stabilea drept obligatorie cunoaşterea şi utilizarea limbii ruse pentru toţi cetăţenii URSS (aceasta devenea mediul de modernizare sovietică[19], în schimb etnicii ruşi din republicile neruse nu erau obligaţi să cunoască limbile naţionale locale. Autorităţile încep lupta împotriva „tendinţelor naţionaliste” din unele republici, la conducerea acestora fiind înaintaţi lideri pro-ruşi. Un proiect de constituţie din timpul lui Hruşciov garanta republicilor unionale dreptul de a avea unităţi militare proprii, integritatea teritorială, dreptul la libera secesiune, dar şi propria cetăţenie. În urma înlăturării lui Hruşciov de la putere, în 1964, acest proiect nu a mai fost pus în practică, dar multe dintre prevederile sale sunt, practic, identice cu revendicările naţionale de la sfârşitul anilor 80.
Congresul deputaţilor poporului din 1989, în plin avânt al perestroika şi glasnost, a devenit, din acest punct de vedere, o tribună a revendicărilor naţionale. Republicile unionale au cerut încetarea relaţiilor de subordonare faţă de centru, respectarea prevederilor constituţionale cu privire la drepturile şi împuternicirile republicilor unionale, suveranitatea naţională, proclamarea şi funcţionarea limbilor naţionale ca limbi de stat în republicile unionale. Odată cu democratizarea şi stimularea libertăţii de expresie[20] problema naţională, considerată rezolvată anterior, revine cu o nouă forţă. La închiderea lucrărilor Congresului, două au fost punctele asupra cărora conveniseră majoritatea deputaţilor: 1. Păstrarea URSS ca stat multinaţional în cadrul căruia trebuia să se asigure dezvoltarea liberă a fiecărui popor; 2. Umplerea federaţiei sovietice cu un conţinut real, asigurarea suveranităţii republicilor unionale şi a unei autonomii largi celor autonome, drepturi egale pentru fiecare cetăţean, indiferent de apartenenţa etnică.[21]
În anii următori, toate republicile sovietice neruse au evoluat spre obţinerea unui grad mai mare de autonomie internă, culminând cu declaraţiile de suveranitate din 1990. Este de notat aici că republicle baltice Estonia, Letonia şi Lituania, state independente între 1918-1940, au fost primele care şi-au declarat suveranitatea, încă din 1989, iar în 1990 Lituania şi Letonia îşi proclamaseră deja independenţa. Acest fapt ne oferă o perspectivă asupra gradului de control exercitat de către centru (Moscova) asupra periferiilor naţionale ale Uniunii Sovietice. De la ţările baltice (cele mai instituţionalizate, ca şi entităţi naţionale autonome, având experienţa independenţei între 1918-1940), până la republicile central-asiatice (cele mai puţin dezvoltate, din punctul de vedere al creării unor state naţionale proprii), creşte gradul de control exercitat de către Moscova asupra conducerilor republicilor în cauză. Vom discuta acest aspect şi în cazul Republicii Moldova, considerându-l de primă importanţă în cadrul analizării tranziţiei.
Factorul naţional, consecinţa problemei naţionale sovietice, individualizează statele independente ieşite din componenţa URSS în cadrul ţărilor post-comuniste. De aici, şi problemele de natură mai amplă cu care s-au confruntat fiecare dintre clasele politice ale noilor state post-sovietice. În faţa acestora s-a pus, în primul rând, problema definirii şi consolidării propriilor state naţionale, concomitent cu democratizarea politică şi liberalizarea economică. Necesitatea afirmării şi realizării obiectivului independenţei naţionale în fiecare dintre fostele republici sovietice a coincis, istoric, cu procesul de ieşire a statelor din Europa Centrală şi de Est de sub influenţa sovietică, cu disoluţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, şi cu demararea tranziţiei acestora spre edificarea unei societăţi capitaliste de tip occidental, integrată atât economic cât şi geostrategic în lumea occidentală. În interiorul majorităţii acestora, opţiunea occidentală a devenit certă imediat după căderea comunismului, în prima jumătate a anilor 90 toate proclamând obiectivul integrării în structurile politice, economice şi strategice occientale şi acţionând deja în direcţia integrării. Acest lucru nu se poate spune şi despre republicile post-sovietice, cu excepţia grupului separat al statelor baltice. Statele post-sovietice au demarat şi ele procese de tranziţie, dar acestea aveau ca prim obiectiv realizarea unui stat naţional funcţional prin asigurarea controlului elitelor locale asupra puterii politice şi a economiei, obţinerea unei independenţe reale faţă de Moscova (care îşi păstra, prin diverse mijloace economice şi militare, influenţa). Edificarea economiei de piaţă a fost un obiectiv paralel, însă el a fost prejudiciat de insuficienta pătrundere a capitalului exterior, din cauza instabilităţii politice, a conflictelor militare cu substrat etnopolitic. Cu alte cuvinte, dacă în faţa clasei politice din statele Europei Centrale şi de Est se punea problema acţiunilor în direcţia rezolvării unei probleme ideologice (debarasarea de comunism şi revenirea la statu-quo-ante), politicienii din republicile naţionale ale ex-URSS aveau de realizat o tranziţie pe două paliere: ideologic şi naţional, sau naţional şi ideologic.
Astfel, majoritatea republicilor post-sovietice se apropie, în evoluţia lor post-1991 până astăzi, de modelul statelor post-coloniale proclamate în anii 1960, prezentând deosebiri faţă de modelul statelor din Europa Centrală şi de Est. Tranziţia post-sovietică presupune eforturi mai mari decât cea post-comunistă clasică, având o durată mai mare, adesea din cauze exterioare. Chiar dacă modelele de tranziţie post-comunistă care prevăd instaurarea instituţiilor democratice, a libertăţilor fundamentale şi construcţia economiei de piaţă se pot aplica şi în cazul tranziţiei post-sovietice (au şi fost aplicate), gradul de eşec al acesteia din urmă este mai mare, din cauza factorilor care derivă din problema naţională, speculată politic atât din interiorul societăţii în cauză, cât şi din exteriorul acesteia, de regulă de la Moscova: un stat slab, incapabil de a-şi controla întregul teritoriu, cu instituţii ineficiente, a cărui legitimitate nu este întotdeauna bine stabilită, prezenţa pe teritoriul naţional a unor forţe militare străine, utilizarea puterii politice drept paravan pentru afaceri ilegale, relaţiile sociale paternaliste care influenţează sfera economică, insuficienţa statului de drept din cauza justiţiei ineficiente şi controlate politic sau graţie relaţiilor sociale de tip paternalist menţionate anterior, toate acestea obstrucţionează procesul de tranziţie şi inhibă, astfel, dezvoltarea.
În analiza cazului particular, post-sovietic, al tranziţiei post-comuniste o importanţă foarte mare o are, deci, factorul geo-strategic. Aducem în discuţie doi factori care asigură perpetuarea influenţei geo-strategice în aşa-numita vecinătate apropiată: 1. Influenţa economică a fostului centru unional, Moscova, asupra fostelor sale colonii, actualmente state independente; 2. Influenţa minorităţilor etnice ruse şi vorbitoare de limbă rusă în conturarea deciziilor şi politicilor statului independent respectiv. În cazul ultimului aspect, trebuie să luăm în calcul şi expresia politică a rezistenţei minorităţilor loiale Moscovei la politicile de edificare a statului naţiunii titulare: republicile separatiste nerecunoscute.
[1] Ionel Nicu Sava, „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pagina 16
[2] idem
[3] Vladimir Pasti, „Capitalismul de tranziţie”.
[4] Ionel Nicu Sava, „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pagina 16.
[5] Vladimir Pasti, „Capitalismul de tranziţie”.
[6] Ionel Nicu Sava, , „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pagina 20.
[7] Zbigniew Brzezinski, The Great failure. The birth and fall of Communism in the Twentieth Century, Collier Books, MacMillan Publishing Company, New York, 1990, pagina 135, apud Ionel Nicu Sava, , „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pagina 20.
[8] Ionel Nicu Sava, , „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pagina 20.
[9] Ibidem, pagina 21.
[10] Marie Lavigne, „The economics of transition”, From Socialist Economy to Market Economy, MacMillan Press ltd., London, 1995, p. 246, apud Ionel Nicu Sava, , „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pagina 22..
[11] După Vladimir Pasti („Capitalismul de tranziţie”), conceptul de „economie de piaţă funcţională” măsoară „nivelul de capitalism” prin permisivitatea faţă de pătrunderea capitalului occidental în economie. Inventarea sa vine să răspundă necesităţii de indicatori cât mai precişi, instrumente sofisticate ale măsurării dezvoltării.
[12] Ibidem
[13] Ionel Nicu Sava, , „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pagina 10.
[14] Diana-Andreia Hristache. Teorii ale economiilor în tranziţie. Teză de doctorat., ASE, Bucureşti 1998, pag. 6
[15] I.N.Kuzneţov, „Istoria Otecestva”, „Izdatelstvo deolovoi i ucebnoi iteraturî”, Moskova, „Amalfea”, Minsk, 2001, p.227, apud Gheorghe E.Cojocaru, „Tratatul de Uniune Sovietică, ed. „Civitas”, Chişinău, 2005, pag. 60-61
[16] De asemenea, Lenin adresează o scrisoare de protest guvernului României, prin care somează autorităţile române să-şi retragă armata de pe teritoriul Basarabiei.
[17] Gheorghe E.Cojocaru, „Tratatul de Uniune Sovietică, ed. „Civitas”, Chişinău, 2005, pag. 193
[18] Ibidem, p. 194
[19] Ibidem, p.195
[20] Deşi a fost tradus în mod eronat în limbile occidentale ca „transparenţă”, termenul rus „glasnost” provine de la cuvântul glas: voce, şi semnifică, deci, dreptul la libera exprimare a cetăţenilor sovietici.
[21] Pervîi sezd narodnîh deputatov SSSR. Stenograficeskii otcet, Moscova, Izdanie Verhovnogo Soveta SSSR, 1989, tom II, p. 259-260 apud Gheorghe E.Cojocaru, „Tratatul de Uniune Sovietică, ed. „Civitas”, Chişinău, 2005, p. 280.