Științe politice

Ideologia se defineşte ca un ansamblu de convingeri şi de expresii cu caracter simbolic, ce permit prezentarea, evaluarea şi interpretarea lumii în funcţie de un anumit model, preferat de către un gânditor, o clasă socială, un regim, o cultură sau o epocă istorică .            Ideologia este o matrice de gândire care ne oferă instrumentele şi argumentele necesare pentru a justifica un regim politic sau o formă de acţiune şi pentru a le demonta şi discredita pe altele. Începuturile ideologiilor în Europa modernă sunt structurate în jurul ideilor de libertate, egalitate şi respect pentru tradiţie şi ordine. Astfel au apărut ideologii precum: liberalismul, socialismul, conservatorismul.

Epoca modernă este în primul rând un timp al individualităţii şi al libertăţii. În jurul ideilor de individ şi de libertate, filosofii moderni au elaborat prima mare ideologie, care avea să conducă la abolirea Vechiului Regim al monarhiei absolutiste şi la crearea unei noi ordini politice, bazate pe drept, pe statul minimal şi pe egalitatea de principiu a şanselor tuturor indivizilor în atingerea scopului lor esenţial numit “fericire”.

Liberalismul s-a născut în Anglia secolului al XVII-lea, unde, după două revoluţii burgheze, s-a ajuns la instaurarea unui regim de monarhie constituţională şi de separaţie a puterilor în stat. Pentru a-şi garanta libertatea politică, englezii au limitat prerogativele regelui, au dat putere parlamentului şi au supus executivul unui control din partea autorităţii legislative. Liberalismul englez, născut în urma războiului civil (1642-1649) şi a Glorioasei Revoluţii (1688-1689), a fost teoretizat de John Locke.

Ideea britanicilor despre libertate poate fi caracterizată succint ca o dorinţă a individului de a fi lăsat în pace, de a nu i se impune de către autoritatea politică tot felul de restricţii absurde. Libertatea anglo-saxonă este un drept individual de substanţă naturală şi, corelativ, o obligaţie a statului de a se ţine cât mai departe de spaţiul vieţii private a cetăţeanului. Pe continent însă, în spiritul raţionalismului, libertatea va fi înţeleasă diferit. Pentru francezi, construcţia societăţii libere nu se face de la sine; ca să se ajungă într-o lume a libertăţii, este necesară acţiunea energică a puterii politice, care să-i înveţe pe oameni cum să fie liberi şi fericiţi. Astfel, englezii şi-au imaginat şi au practicat libertatea ca pe o afacere individuală, privată, în timp ce francezii au privit-o ca pe o întreprindere comunitară, publică.

Termenul de liberalism provine din latinescul “liber”, de la care au derivat conceptele de libertate şi de liberal. Acestea vor contura existenţa modernităţii, opunând-o tuturor ideilor şi practicilor medievale, care făcuseră din om o fiinţă predeterminată, supusă destinului şi înglobată în comunitatea creştină.

Ideologia liberală, construită în jurul acestor concepte, a încercat să explice ce este libertatea din unghi filosofic şi cum poate fi ea dobândită sau păstrată în practica politică, atât la nivel individual, cât şi comunitar; pentru aceasta, libertatea a fost privită în strânsă relaţie cu determinativele naturii umane. De-a lungul epocii moderne, natura umană a fost caracterizată destul de diferit de la un filosof la altul, fapt care a generat mai multe proiecţii liberale în veacul Luminilor şi în secolul al XIX-lea. Fondul comun al ideilor liberale despre natura umană îl găsim în teoriile şcolii dreptului natural, care afirmă că există o lege universală ce guvernează toate popoarele, facându-i pe toţi indivizii liberi şi egali din naştere.

În mod natural, toţi indivizii au nişte drepturi inalienabile, cum ar fi dreptul la viaţă, la libertate, la proprietate şi la fericire. În principiu, oamenii sunt capabili să recunoască şi să-şi exercite aceste drepturi. Capacitatea de a trăi conform propriei naturi este explicată, însă, în mod diferit de curentele filosofice numite raţionalism şi empirism. Raţionalismul consideră că oamenii sunt capabili să trăiască liberi deoarece sunt fiinţe raţionale; empirismul consideră că, de cele mai multe ori, oamenii au pasiuni şi dorinţe care le tulbură raţiunea, dar cu toate acestea ei pot să-şi stăpânească pornirile, dacă apare o motivaţie demnă de urmat.

Cele două concepţii despre natura umană şi despre modul în care individul îşi asumă libertatea au generat două filosofii liberale distincte şi implicit două tipuri de practică politică în întreprinderea de demolare a Vechiului Regim şi de construcţie a statului libertăţii.

În spaţiul raţionalist continental, libertatea este înţeleasă ca un efort comunitar de factură educaţională, pentru a-i învăţa pe oameni cum să-şi utilizeze puterile raţiunii. Pentru raţionalişti, libertatea nu se află în natura umană, ci ea se cucereşte pas cu pas, printr-un efort de “luminare” a poporului.

În mediul anglo-saxon, marcat de empirism, libertatea nu este o afacere publică, ci una strict individuală, de aici rezultând faptul că autoritatea politică nu trebuie să se amestece in viaţa particulară a individului.

Dincolo de dimensiunile individuale şi comunitare ale libertăţii, în epoca modernă s-a conturat o concepţie potrivit căreia libertatea înseamnă înlăturarea oricărui obstacol din calea omului în efortul său de realizare a propriilor interese şi a fericirii. Obstacolele principale pe care le identificau filosofii moderni erau: tradiţiile sociale, sistemul dependenţelor feudale şi celelalte instituţii ale Vechiului Regim, religia şi prejudecăţile ei. Dacă aceste bariere ar putea fi înlăturate din calea fericirii, s-ar putea ca omul să-şi aleagă propria cale în viaţă şi s-ar instaura o egalitate a şanselor de reuşită pentru toţi.

Egalitatea şanselor nu se confundă cu egalitatea reuşitei însăşi; chiar dacă oamenii sunt egali în mod natural și din punct de vedere juridic, chiar dacă au aceleaşi condiţii de start în cursa pentru fericire, nu toţi vor ajunge la acelaşi rezultat. Ideologia liberală postulează necesitatea concurenţei între indivizi, astfel încât de la egalitatea şanselor se ajunge la diversitatea rezultatelor.

Odată intrat în istorie ca rezultat al revoluţiilor, liberalismul a devenit un obiect de cercetare pentru filosofii şi savanţii moderni, care au încercat să-i precizeze sensurile prin definiţii cât mai complete.

Tradiţia analizei liberalismului în spaţiul european accentuează două dimensiuni ale acestei ideologii: una economică (reprezentată de piaţa liberă) şi alta politico-instituţională (constând în statul minimal bazat pe constituţionalism şi separaţia puterilor). Depăşind acest dualism economico-politic, Pierre Manent consideră că este totuşi necesar să privim originile şi sensul liberalismului în legătură cu marea problemă teologico-politică ce a stat în faţa Occidentului începând din secolul al XVIII-lea.

Problema teologico-politică ar putea fi exprimată succint în felul următor: cum anume este posibil să edificăm un stat tolerant, neutru (care să nu ne impună o credinţă sau o opinie anume) şi care, în plus, să fie un garant şi un arbitru în societatea liberă? Potrivit autorului francez, liberalismul s-a născut pornind de la o revendicare de libertate a conştiinţei şi s-a edificat în interiorul efortului de reconstrucţie democratică a societăţii şi a instituţiilor politice moderne.

Pentru a-şi justifica idealurile şi proiecţiile instituţionale, liberalismul a apelat la câteva “invenţii fondatoare” şi la o “distincţie fondatoare”. În primul caz, este vorba despre starea de natură, contractul social, piaţa liberă şi statul minimal. Cât priveşte distincţia fondatoare, aceasta vizează sfera publică şi sfera privată.

Primele două invenţii fondatoare (starea naturală şi contractul social) nu sunt nişte creaţii propriu-zis liberale. Despre starea naturală discutaseră filosofii romani şi jurisconsulţii protestanţi, iar ideea de contract social apare mai întâi la Thomas Hobbes, care nu poate fi socotit un gânditor liberal. Liberalismul a sesizat, totuşi, importanţa celor două idei în mecanismul teoretic de justificare a libertăţii omului şi a necesităţii ca orice instituţie politică să se bazeze pe voinţa liberă a indivizilor de a se asocia în corpul social. Graţie ideilor de stare naturală şi de contract social, gânditorii liberali vor putea afirma egalitatea tuturor oamenilor şi dreptul societăţii de a rezista în faţa opresiunii şi a tiraniei.

Celelalte două invenţii fondatoare – respectiv piaţa liberă şi statul minimal – aparţin originar liberalismului, care le-a postulat pe fondul conflictului ideologic cu radicalismul de stânga şi în speţă cu socialismul. Astfel, în timp ce socialiştii promovau ideea egalităţii economice, precum şi exercitarea puterii în stat printr-o dictatură proletară, liberalii vor susţine că în plan economic este necesară o politică a laissez-faire-ului, iar în planul guvernământului – limitarea atribuţiilor statului.

Dacă socialiştii voiau puterea politică ca să desfiinţeze proprietatea privată şi să o folosească la eradicarea sărăciei, doctrinarii liberali vor prefera un stat cu minime atribuţii, menit să garanteze doar egalitatea şanselor, adică egalitatea juridică a indivizilor. O asemenea egalitate era perfect consonantă cu ideea binelui public. Economistul englez Adam Smith afirma în acest sens că există o convergenţă predestinată între interesele personale ale întreprinzătorilor şi interesul public. Formulând aşa-numita teorie a “mâinii invizibile”, el spunea că proprietatea şi capitalul nu acţionează doar în avantajul intereselor particulare, ci şi în cel al interesului general. Binele public nu presupune, aşadar, desfiinţarea proprietăţii private şi egalizarea economică a cetăţenilor; pe piaţa liberă, individul producător va lucra inevitabil atât pentru sine, cât şi pentru societate.

Începuturile epocii moderne, cu dezvoltarea sistemului economic al pieţei libere şi cu revoluţia industrială, a atras după sine naşterea societăţii de masă. În contextul masificării societăţii, au început să se schimbe tot mai mult pattern-urile raporturilor dintre stat şi societate, precum şi cele ale relaţiilor interindividuale; viaţa publică şi cea privată, ca şi relaţiile dintre ele, şi-au modificat mult conţinutul, mijloacele şi finalităţile.

Filosoful francez Benjamin Constant a sesizat printre primii caracteristicile procesului de masificare a societăţii şi pericolele ce rezultau de aici în planul vieţii publice. El arăta că cetăţeanul modern nu se mai simte suveran în exercitarea drepturilor politice, aşa cum era cetăţeanul polis-ului antic. În opinia sa, diferenţa dintre libertatea anticilor şi libertatea modernilor constă în modul diferit de înţelegere a raportului dintre domeniul public şi domeniul privat.

Accentul pus pe viaţa privată apare şi ca o reacţie la masificarea societăţii din cauza industrialismului. Aflat în contact cu o lume masificatoare şi vindicativă, individul întreprinzător simte tot mai mult nevoia de intimitate şi linişte în spaţiul privat, de siguranţă în raport cu instituţiile publice şi cu presiunile societăţii.

Invenţiile şi distincţia fondatoare din ideologia liberală au proiectat în practica politică o nouă ordine constituţională, aptă să protejeze viaţa privată, libertatea de acţiune economică şi libertatea de conştiinţă. Pe temeiurile doctrinare liberale, statele Occidentului modern işi vor organiza sistemul de autoritate potrivit principiului separaţiei puterilor, iar cetăţeanului îi vor da posibilitatea de a participa la sinteza Binelui public prin acţiunea economică a liberei întreprinderi şi prin votul universal.

Bibliografie

1. BALL, Terence, DAGGER, Richard, Ideologii politice şi idealul democratic, Polirom, Iaşi, 2000.
2. BOCANCEA, Cristian, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Polirom, Iaşi, 2002.
3. CHÂTELET, François, PISIER, Évelyne, Concepțiile politice ale secolului XX, Humanitas, București, 1994.
4. ILIESCU, Adrian-Paul, Liberalismul între succese şi iluzii, Editura ALL, Bucurşti, 1998.
5. MANENT, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, Humanitas, Bucureşti, 1992.
6. OAKESHOTT, Michael, Raţionalismul în politică, Editura ALL, Bucureşti, 1995.