Introducere

Evoluţia societăţii contemporane a determinat politica să dobândească o importanţă tot mai mare. Complexitatea dezvoltării sociale, care are la bază progresul societăţii contemporane a dus la extinderea şi ramificarea politicii, la pătrunderea ei în zone care altădată erau apanajul indivizilor sau al unor comunităţi restrânse. Niciodată termenul de politică nu a fost atât de solicitat ca în zilele noastre. Precizarea obiectului unei ştiinţe în

general şi în mod deosebit al unei ştiinţe sociale, cum este cazul politologiei, este o problema extrem de dificilă, complexă şi care presupune un permanent proces de definire şi redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea şi dinamica vieţii politice contemporane, din marea explozie informaţională, precum şi din apariţia a numeroase ştiinţe de studiu a societăţii, în special a celor de graniţă cu politicul. Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca subsistem al sistemului social global. Astfel odata cu dezvoltarea şi ramificarea acestei ştiinţe, a fost necesar şi înfiinţarea şcolilor politologice care au servit drept tărîm favorabil pentru dezvoltarea, răspîndirea acestei ştiinţe, cultivarea unei culturi şi etici politice, implimentarea gîndirilor politice a celor mai importante personalităţi spre a perfecţiona sistemul politic s.a.

Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice

Politologia, ca ştiinţă şi obiect de studiu, a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii tot mai pregnante a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Aceste împrejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o ştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe sociale, şi în mod deosebit, cu alte ştiinţe politice. Momente importante ale apariţiei şi dezvoltării politologiei se leagă de diferite trepte de progres social precum:

• perioada antichităţii, cu diferitele sale centre, caracterizată prin apariţia elementelor constitutive ale gândirii politice; Gânditorii lumii anitce - Platon şi Aristotel îndeosebi - au pus dintru început politica în centrul reflecţiilor lor, deschizând o prestigioasă şi acaparantă tradiţie. Lui Aristotel i se datorează sintagma „zoon politikon" (omul ca „animal politic"). Pentru aceştia politica era arta de a guverna cetatea, în spiritul legilor şi interesului general - văzut ca bine public. Politica s-a situat astfel inevitabil într-o relaţie privilegiată cu morala.
• perioada feudală, fiind caracterizată prin dominaţia fenomenului religios asupra celui politic;
• perioada Renaşterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă, anume prin reprezentantul său de vază Nicollo Machiavelli cu lucrarea „Principele" (1513); în care a elaborat primul tratat de politică în care sunt expuse cele mai adecvate modalităţi de cucerire şi exercitare a puterii, subsumate scopului constituirii unui stat.
• epoca modernă, în care se lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţelor politice;
• perioada contemporană, când politologia cunoaşte o larga dezvoltare şi se conturează clar ştiinţa politică ca ştiinţă politică distinctă.

Considerându-i, şi pe bună dreptate - pe Platon, Aristotel, Cicero, Toma D'Aquino, Nicollo Machiavelli, Jean Bodin etc. drept întemeietorii ştiinţei politice, care au întreprins primele demersuri serioase şi au realizat primii paşi considerabili în direcţia respectivă, prin acestea nu vom conchide totuşi că aceştia au creat şi ştiinţa autonomă, distinctă - Politologia - în sensul în care o concepem astăzi. Odată cu extinderea şi creşterea rolului şi importanţei domeniului politic, cu diferenţierea ştiinţelor care studiază acest domeniu sub aspectele sale generale şi particulare, cu dezvoltarea legată de elaborarea unor noi principii şi metode de cercetare anume în aceste circumstanţe politologia va deveni ştiinţă distinctă. Disocierea politologiei, individualizarea ei ca ştiinţă de sine stătătoare a început abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu creşterea considerabilă a rolului şi locului politicului în domeniul cunoaşterii teoretice şi a practicii sociale. Acest proces de emancipare a ştiinţei politice s-a desfăşurat în doua etape:

1. prima etapă s-a desfăşurat la mijlocul secolului al XlX-lea şi a vizat în principal, desprinderea politologiei împreuna cu sociologia de celelalte ştiinţe socio-umane;
2. cea de a doua etapa s-a consumat către sfârşitul secolului al XlX-lea şi a constat în separarea ştiinţei politice de sociologie, fenomen asociat şi cu apariţia noului său sens şi conţinut de ştiinţă a studierii politicului şi tot ce ţine de acesta.

1. Etapele evoluţiei politologiei contemporane

Pînă în a doua jumătate a sec. XIX - lea, nu putem vorbi despre o ştiinţă politologică autonomă şi sistematizată. Un rol important în afirmarea studiului sistematic al politicii a revenit înfiinţării unor şcoli superioare de ştiinţe politice într-o serie de ţări occidentale (Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., Spania), urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul de stat şi administraţie. Dar totuşi constituirea politologiei ca ştiinţă autonomă e mult discutată în literatura de specialitate. Unii savanţi consideră că despre o ştiinţă politică în adevăratul sens al cuvîntului putem vorbi, începînd cu deschiderea şcolii de drept din Germania, din prima jumătate a secolului al XIX - lea. Alţii, printre care în mare parte savanţi americani şi englezi, susţin că politica ca ştiinţă apare în a doua jumatate a secolul al XIX-lea, în S.U.A., cînd în 1857, în cadrul Colegiului din Columbia (S.U.A.) a fost înfiinţată prima catedră de istorie şi ştiinţe politice, având drept scop cercetarea proceselor politice din societatea americană. Legat de acest eveniment este şi personalitatea lui Francis Leiber, cînd la această instituţie, tot în acel an, a prezentat cursul de prelegeri la teoria politică. Tot în S.U.A. în anul 1880 John Berjesson a citit cursul: ştiinţa politică pentru şcoala superioara. În acelaşi an, după modelul francez îşi începe activitatea Şcoala de Ştiinţe Politice din Colorado (S.U.A.). După aceste evenimente în statele unite ale Americii a început o adevărată reformă instituţională în domeniul dat, făcîndu-şi apariţia o sumedenie de instituţii politologice în diverse domenii. Astfel o altă realizare a fost fondarea Asociaţiei Americane a Ştiinţelor Politice, care în prezent înregistrează peste 16 mii de membri.^[1]

Ce ţine de Franţa, în anul 1871 se înfiinţează Şcoala liberă de ştiinţe politice de la Paris (actualul Institut de Studii Politice al Universităţii din Paris). În Italia, după modelul francez, în anul 1875 s-au pus bazele Şcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri" din Florenţa. În anul 1896, unul dintre cei mai recunoscuţi politologi europeni, savantul italian G. Mosca, acceptă termenul de ştiinţă politică, astfel îşi intitulează lucrarea „Elementele ştiinţei politice", care mai tirziu va fi apreciată drept clasică.

Pentru Marea Britanie este specific procesul de înfiinţare a Şcolii de economie şi ştiinţe politice din Londra în anul 1895, fiind secondat de înfiinţarea primei catedre de ştiinţe politice în cadrul Universităţii din Londra în anul 1912, acesta reprezentând, în general, modul în care, către finele secolului al XlX-lea, ştiinţa politică şi-a consacrat apariţia în calitate de ştiinţă autonomă.

In perioada interbelică şi îndeosebi postbelică, studierea politologiei în SUA, în Europa apuseană şi nordică, Canada şi Japonia s-a generalizat, atât ca ştiinţă cât şi ca obiect de învăţământ. Discuţiile şi controversele în jurul noţiunii de „ştiinţa politică" şi a obiectului ei de studiu au continuat, fiind determinate şi influenţate de particularităţile naţionale ale dezvoltării gândirii politice.

O mare eveniment în dezvoltarea investigaţiilor politice a avut loc în anul 1949, cînd a fost creat sub conducerea UNESCO, Asociaţia Internaţională a Ştinţei Politice. Mulţi socot că aceasta a servit ca factor al recunoaşterii internaţionale a ştiinţei politice. Această intituţie este funcţională şi pînă în zilele noastre.

În anul 1954 s-a produs un eveniment marcant în evoluţia ştiinţei politice, considerându-se că vest-germanul Eugen Fischer Baling a propus termenul „politologie", ca denumire pentru ştiinţa politică. Termenul a căpătat adeziunea lui Gert von Eynern în articolul „Politologie", publicat în 1954, însă se pretinde că în acelaşi an, termenul ar fi fost lansat şi în Franţa de Andre Therive.

Personalităţile ce au influenţat etapele evoluţiei politologiei moderne şi contemporane

În secolele XIX şi XX, se afla în plină desfăşurare şi procesul de instituţionalizare a ştiinţei politice. La începutul secolului al XIX-lea, clasa politică susţinea financiar ştiinţa, deoarece lua deosebit de multe sfaturi, din cauza necesităţii edificării sistemului de guvernare, de produere numit mai tîrziu burghez. Către mijlocul sec. al XIX-lea, clasa burgheză nemaisimţind necesitatea în cercetările sociale, abandonează ştiinţa politică. În acelaşi timp Marx şi Engels, din propriile mijloace îşi publică lucrările. Astfel ei conving proletarii că ei sunt forţa progresului social. În acest sens a fost de exemplu scris Manifestul Partidului Comunist din 1848, care a fost defapt programul proletarilor pentru drepturile lor. Revoluţiile burghez-democratice care au urmat, dar mai ales Comuna din Paris, au determinat clasa burgheză să-şi schimbe radical aitudinea faţă de ştiinţa politică. Astfel au fost deschise numeroase şcoli, catedre care au ca obiect de studiu ştiinţa politică, geopolitica, economie politică etc. Cu toate acestea nu exista o ştiinţă integratoare despre politic. Aceasta va fi elaborată mai tîrziu în principal de reprezentanţii liberalismului politic: B. Constant, I. Bertam, Alexis de Tosqueville, Herbert Spencer, B. Pareto şi mai ales Max Weber; dar şi de August Comte care a fost întemeietorul ştiinţei pozitive şi Emile Boutmy - ctitor al şcolii de ştiinţe politice franceze înfiinţate în 1872.

Liberalismul politic este o docrină burgheză, întemeiată pe libertatea proprietăţii private şi pe concurenţa individuală. Liberalii au acordat o atenţie sporită libertăţii politice şi separării puterilor drept garanţie împotriva abuzurilor puterii de stat şi a „despotismului gloatei".

Benjamin Constant (25 octombrie 1767, Lausanne - 8 decembrie 1830 Paris) evidenţiază problema raportului ce se stabileşte între stat şi persoană. El susţinea că omului îi este caracterizată libertatea, că drepturile omului există independent faţă de puterea de stat. El evidenţiază libertatea personală şi cea politică. Dacă statul încalcă libertatea civilă, el se transformă în tiran. În calitate de garant împotriva abuzului de putere el evidenţiază opinia publică, concentrată în parlament, separarea puterilor în stat şi echilibrul lor. Constant evidenţiază 6 ramuri ale puterii:

• Puterea regală care se manifestă drept o putere neutră, menită să coordoneze activitatea celorlalte puteri, să aplaneze discordanţele şi ciocnirile dintre ele.
• Puterea executivă încredinţată miniştrilor, care acţionează pe baza principiului responsabilităţii parlamentare;
• Puterea reprezentativă permanentă, puterea moştenită a camerii paierilor;
• Puterea opiniei publice exprimată de Camera Inferioară, care se formează pe baza alegerilor directe, cu condiţia cenzului înalt de avere;
• Puterea judiciară;
• Puterea municipală, împuternicită să soluţioneze problemele locale.

J. Bentham (15 februarie/26 februarie 1748 - 6 iunie 1832) a fost un jurist, filosof şi reformator social englez. El orientează liberalismul politic spre utilitarism. Astfel cu ajutorul utilitarismului, Bentam a fundamentat programul democratizării instituţiilor politice şi juridice. El reiese din principiul motivaţiei acţiunilor omului. Printre motive se afla interesul practic sau avantajul care este pus la baza relaţiilor sociale. El menţionează că întrun stat democratic, puterea se îngrijeşte de binele tuturor, iar în formele monarhice sau aristocratice de stat puterea apără interesele minorităţilor, de aceea nu dau garanţii împotriva abuzului de putere.

Alexis de Tesqueville (n. 29 iunie 1805 la Verneuil-sur-Seine (Ile-de-France); d. 16 aprilie 1859 la Cannes) este reprezentantul regimului aristocratic care nu acceptă schimbarile democratice. Toate laudele aduse aristocraţiei sunt aduse in lucrarea „Despre regimul vechi". Mai tîrziu după 20 ani de cercetare a realităţii americane, în lucrarea „De la Democratie en Amerique" şi „ L'ansien regim et la revolution", el îşi expune ideile asupra funcţionării mecanismului democratic al puterii de stat. Cu toate ca se trage dintr- un regim aristocratic, el recunoaşte avantajele regimului democratic. Alexis de Tosqueville menţionează că „ regimul democratic solicită un cetăţean liber, economie de piaţă şi democraţia se dezvoltă influenţîndu-se reciproc pozitiv. Iată de ce în democraţiile occidentale economia de piaţă şi-a demonstrat eficienţa".

Herbert Spencer (27 aprilie 1820 - 8 decembrie 1903) a fost un faimos sociolog, psiholog şi gânditor britanic. El este adeptl liberalismului burghez şi autorul concepţiei organiciste despre stat. El face analogie între corpul biologic şi cel social, adica statul. El spune că ambele fenomene apar, se dezvoltă şi dispar. Ambele au ca caracteristică doua procese: diferenţierea şi specializarea. Diferenţierea constă în dezvoltarea de la similar la divers, iar specializarea este definită drept unirea indivizilor în grupuri, care îndeplinesc o anumită funcţie. Astfel se formează clasa dominantă care îndeplineşte cle mai importante funcţii în stat şi clasa de jos sau robii care produce tot ce este necesar pentru întreţinera statului. Spencer mai evidenţiază şi doua epoci istorice cărora le coresund două tipuri (forme) de stat: primitiv (militar) şi superior (industrial). Primul se bazează pe forţa războiului şi dezvoltarea instituţiillor militare, iar al doilea se întemeiază pe menţinerea păcii, respectarea drepturilor, libertatea şi egalitatea oamenilor.

Unul dintre cele mai însemnate personalităţi din ştiinţa politică este Max Weber (n. 21 aprilie 1864 - d. 14 iunie 1920) a fost un economist politic şi sociolog german, fiind considerat unul dintre fondatorii studiului modern al sociologiei şi administrării publice. El elaborează 3 teorii:

1. Despre legimitatea puterii
2. Despre lideri

2. Despre democraţia plebiscitară.

I. Max Weber descrie 3 forme de legimitate politică: tradiţională, legală şi carismatică. Dominaţia tradiţională este caracterizată de conservatorism, de transmiterea puterii prin moştenire, de un grad redus de eficienţă. Dominaţia legală îşi edifică sistemul politic prin respectarea legii, prin alegeri. Acest sistem e eficient cind aleşii poporului sunt profesionişti. Max Weber definşte carisma ca mod de organizare a unui proces în care omul îşi impune voinţa sa celorlalţi prin entuziasmul său, fără să fie observat.

Weber deosebeşte legimitatea şi legalitatea puterii. El menţiona că „o putere este legitimă atunci cînd toate deciziile luate de ea sunt susţinute de mase. O putere este legală în cazul cînd deciziile şi acţiunile ei nu contrazic legislaţiei în vigoare. O putere legitimă tot timpul este şi legală, iar o putere legală nu e neapărat legimită".

II. Teoria despre lideri ne deosebeşte 3 tipuri de lideri: autoritar, liberal şi carismatic. Liderul autoritar are o voinţă şi un caracter bine pronunţat. Are o părere proprie asupra tuturor lucrurilor. Are un anturaj restrîns cu care discută majoritatea problemelor, dar hotărîrea o ia tot el singur, asumîndu-şi astfel toată responsabilitatea. Liderul liberal are un caracter şi o voinţă slab pronunţată. E destul de sociabil şi bun la suflet, dar şi receptiv la oameni, are un anturaj mai mare ca lideul autoritar şi discutînd cu ei diverse probleme, îşi poate schimba opinia. Are o oarecare teamă de responsabilitate, deaceea deciziile nu sunt mereu ale lui. Ca conducător este ineficient în cele mai multe cazuri deoarece nu are iniţiativa şi perseverenţa liderului autoritar. Liderul carismatic este un model de conducător ideal care mereu ştie ce vrea, de la cine vrea, şi mereu ştie ce face.

III: Teoria democraţiei plebiscitare a fost formulată după Primul Război Mondial, în anul 1918, la comanda burgheziei europene, ca sa linişteasca masele populare care s-au reactivat în urma revoluţiei bolşevice din 1917. Teoria aceasta presupune printre altele scoaterea cenzului de avere în dreptul electoral şi explicarea responsabilităţii votului. Rezultatul a fost sadisfăcător deoarece revoluţii asemănătoare în Europa ca în Rusia nu au fost.

3. Şcolile politologice contemporane

În sec. XX, în perioada a doua şi a treia de dezvoltare a ştiinţei politice contemporane, se evidenţiază numeroşi savanţi ca R. Wright, R. Dali, C. Mencet, D. Sartoni, R. Darendorf, R. Aron, M. Duvenger, H. Burdeau, M. Krozal etc. Toţi aceşti savanţi au influienţat îndeosebi de formarea si dezvoltarea şcolilor politologice, printre care cele mai impunătoare sunt şcoala anglo-americană, şcoala franceză, şcoala germană, şcoala italiană etc.

Şcoala anglo-americana

O personalitate însemnată a acestei şcoli a fost R. Dali. El studiază premisele apariţiei poliarhiei, care este comparată cu societatea caracterizată de un nivel relativ înalt al veniturilor şi bogăţiei pe un locuitor al populaţiei, o creştere stabilă a veniturilor şi bogăţiilor pe o perioadă îndelungată, un nivel înalt al urbanizării, comparativ puţin numeroasă, dar rapid micşorîndu-se partea populaţiei ocupată în agricultură, un sistem economic în care cu producerea sunt ocupate în principal firmele autonome care se orientează atît la pieţele naţionale, cît şi internaţionale; oameni destul de mulţi cu studii superioare etc. Autorul se întreabă „cum să definim societatea atît de favorabilă pentru poliarhie?" Tot politologul răspunde: liberală, burgheză, capitalistă, societatea clasei mijlocii, comercială, contemporană - postcontemporană, de concurenţă, orientată la piaţă , deschisă. Ce ţine de democraţie, în lucrarea „ Premisele apariţiei şi afirmării poliarhiei", autorul pune în discuţie gradul de democratizare a vieţii publice. Prognozînd perspectivele democratizării lumii contemporane, R. Dali susţine că păstrarea în ţară a instituţiilor poliarhiei este posibilă dacă:

• Mijloacele constrîngerii violente sunt neutralizate;
• Dacă există o societate contemporană pluralistă modernizată;
• Dacă este o cultură omogenă, liderii au reuşit să creeze mecanisme consociative de coordonare a conflictelor subculturilor;
• Dacă culturile politice şi convingerile cetăţenilor, ale activiştilor politici susţin instituţiile poliarhice;
• Dacă n-are loc un amestec din partea unei puteri străine.

În concluzie el menţionează ca poliarhia poate exista doar într-un stat unde exista cultura politică.

Un al reprezentant al acestei şcoli este Samuel Phillips Huntington (n. 18 aprilie 1927, New York City, New York - 24 decembrie 2008, Martha's Vineyard, Massachusetts) a fost un politolog american, cunoscut pentru teza sa referitoare la ciocnirea civilizaţiilor şi supranumit "Machiavelli al vremurilor noastre". El are o activitate în domeniu destul de largă, fiind de exemplu Directorul Institutului de Cercetări strategice a Universităţii din Harvard. În lucrarea „Confruntarea civilizaţiilor", dar şi în altele, el abordează problema teoriei politice mondiale desfăşurate în perioada ce urmează războiului rece. El se întreabă „oare ce urmează? Ce ne aşteaptă în viitor dacă suntem martorii intensificării relaţiilor dintre diferite civilizaţii şi în acelaşi timp a aprofundării deosebirilor dintre ele?". El nu dă un raspuns direct, însă il putem regasi prin alte vorbe, prin alte contexte ale părerilor sau lucrărilor sale. Mulţi savanţi iau des cont de tezele expuse de Huntington cu privire la globalizare sau geopolitică.

Alt nume sonor în ştiinţa politologică anglo-americană este Ch. R. Wright, studiază masele şi modul de informare a maselor în contextual vieţii politice. Mijloacele de comunicare în masă pot iniţia acţiuni sociale organizate, demascând condiţii care sunt în dezacord cu morala publică. Mass-media contribuie la respectarea normelor sociale şi participă la regularizarea funcţionării societăţii, la întărirea controlului social. Această funcţie este mai evidentă în societăţile urbanizate unde anonimatul slăbeşte detectarea şi controlul informal. Condamnarea publică a actelor deviante îi face pe oameni să simtă nevoia de a lua atitudine împotriva acestor acte. Întărirea controlului social formal şi informal ca efect al media are, totodată, şi un scop preventiv. - Funcţia anormală de narcotizare - Este mai puţin luată în seamă decât celelalte două funcţii. Se presupune că nu este în interesul societăţii complexe moderne ca mase largi ale populaţiei să fie apatice şi inerte din punct de vedere politic. Expunerea la valul de informaţii poate să servească mai curând la narcotizarea decât la stimularea cititorului sau ascultătorului mediu. Mass-media a ridicat nivelul de informare a unor mase largi de oameni. Totuşi , făcând abstracţie de intenţie, doze crescânde de comunicare de masă ar putea transforma energiile oamenilor dintr-o participare activă într-o cunoaştere pasivă. Analizând această disfuncţie, Ch. R. Wright evidenţiază următoarele aspecte esenţiale: informaţiile abundente referitoare la ameninţările mediului pot spori angoasele audienţei în locul efectului normal de avertizare; abundenţa strivitoare a informaţiei poate genera tendinţa de izolare: copleşit de informaţii, individul poate reacţiona paradoxal orientându-şi atenţia spre probleme şi aspecte ale vieţii private, asupra cărora poate avea o mai mare putere de control; mediatizarea excesivă poate conduce la apatie politică, deoarece "cetăţeanul informat" nu este, în toate cazurile, şi un "cetăţean activ" politiceşte. În opinia lui Wright, politicianul trebuie să ştie ce mîncare informaţională să io ofere omului de rînd, dacă vrea să obţină de la el sprijinul necesar ca sa obţină sau să menţină puterea în mîinele sale.

Şcoala Franceză

În general şcoala franceză se specializează pe studierea regimurilor politice.

Reprezentanţii săi au desfăşurat teoria legitimităţii infrastructurii partinice. Un reprezentant al acestei şcoli franceze este M. Duverger (n. 5 iunie 1917) care este un jurist, sociolog şi politician cu renume mondial. El care în lucrarea "Partidele Politice", demonstrează că apariţia şi afirmarea partidelor politice merge paralel cu asa fenomen ca afirmarea parlamentarismului şi a democraţiei reprezentative. El crede că partidele politice apar datorita procedurilor parlamentare. De exemplu principiul alegerii a crat condtiţii pentru concurenţa diferitor mişcări şi interese care ulterior s-au unit în partide pentru atingerea scopurilor. El critic mult fascismul, deoarece după părerea lui, anume acest regim a fost cel mai inegal din foarte multe puncte de vedere, nu respecta drepturile şi libertăţile omului, nu crea premise favorabile pentru concurenţă liberă, persista discriminarea, represarii, deportări, violenţă etc.

În ce priveşte guvernarea, el înţelege prin acest termen un exerciţiu de influenţă şi control prin lege şi contrîngere asupra cetăţenilor unui stat. El evidenţioază mai multe feluri de guvernare: tradiţională şi neconstituţională; guvernare absolută şi limitată; guvernare politică şi nepolitică. El consider că cel puţin la început puterea este limitată de constituţie. Multe guverne pretend a fi mai mult sau mai puţin constituţionale, ceea ce se reflecta în Constituţia acelei ţări.

Un alt reprezentant al şcolii politologice franceze este Georges Burdeau (n. 1905, d. 1988) fost jurist, sociolog şi politolog; care în lucrarea "Democraţia" susţine că: "democraţiile numite occidentale, sunt pluraliste în sensul strict noţiunii, ele apreciază natura şi varietatea sociologică a mediului politic, ele evidenţiază valoarea eminamente responsabilă a autonomiei fiecărei persoane umane. Acest pluralism este aşadar, concomitent social şi spiritual...".

Potrivit sociologului francez Burdeau(Tratat de stiinta politcă, Paris, 1966), primele manifestări ale puterii au apărut în faza trecerii de la societăţile primitive, egalitare în care autoritatea aparţinea unui şef comunitar, cu prerogative tradiţional-cutumiare, la societăţile divizate, inegalitare, unde grupurile sociale apărute impun, în actul conducerii, reguli dictate de interese specifice, rezultate din poziţiile lor sociale diferite: „În societăţile politice vine un moment în care calitaţile personale ale unui sef, oricât de considerabile ar fi ele, sunt neputincioase în a explica autoritatea pe care o exercita. Conştiinţa politică a guvernanţilor, devenita mai exigenta, refuza sa considere că orice organizare sociala se bazeaza pe voinţa unei singure persoane. Coincidenţa între ideile şefului si aspiratiile masei nu mai este suficientă pentru a fundamenta puterea sa faţă de grup". Georges Burdeau a încercat, să demonstreze că trecerea de la puterea politică individualizată la cea statală s-ar fi datorat modificării de către guvernanţi a modului de transmitere a autorităţii, ca urmare a necesitaţii de a gestiona dezechilibrele şi instabilitatea produse de dezvoltarea

rapidă a societăţii: prin intervenţia guvernanţilor, statul a devenit, la un moment dat, titularul puterii, producându-se astfel o disociere între individ si autoritatea pe care o exercita. Apariţia puterii politice (statului) ar fi condus, pe cale de consecinţă, la micşorarea sau aplanarea rivalitaţilor alimentate de competiţia sociala. Se cuvine remarcat caracterul speculativ al concepţiei sociologului francez, care presupune că evolutia vieţii politice si a puterii s-au produs în conformitate cu o aşa-numita cauză internă a acestora, situaţie neconformă cu realitatea. De fapt, apariţia statului a fost cauzata de fenomene exterioare relaţiilor politice propriu-zise: ea nu a pus capat rivalitaţilor pentru putere, care, dimpotriva, s-au amplificat, si nici nu a determinat o rezolvare a conflictelor sociale, oferind doar grupurilor dominante instrumentul eficace al supremaţiei lor politice.

Un alt reprezentant al acestei şcoli este Raymond Aron (s-a nascut la 14 martie 1905 la Paris) a fost un filosof, sociolog si politolog evreu francez. În 1963 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Académie des Sciences Morales et Politiques). A murit în 1983, lăsând o operă bogată în care a respins cu fermitate ideologiile totalitare şi a căutat explicaţii pentru atracţia maladivă pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualităţii franceze.

El în lucrările sale studiază destul de mult regimurile politice, modul de funcţionare a lor, puterea etc. Puterea politică se defineşte prin capacitatea de a lua decizii si stabilirea, modificarea legilor. Functia executivă sau politică este ceea ce juriştii numesc executiv si legislativ. Aceste două tipuri de funcţii sunt exercitate de doua tipuri de oameni, întruchipate în două organizaţii: funcţionarii si birocraţia, pe de alta parte oamenii politici si sistemul electoral.

Sistemul politic determină raporturile între cei guvernaţi si guvernanţi, stabileşte modul de cooperare al oamenilor in gestionarea afacerilor publice, orientează acţiunea statului, organizează înlocuirea guvernanţilor. Sistemul politic este cel care ne va permite să recunoaştem trăsăturile originale, specifice fiecărui regim.

De cînd mai multe partide au dreptul de a exista în mod legal, ele sunt în mod inevitabil in competiţie pentru exerciţiul puterii. Fiindca există mai multe partide în concurenţă, trebuie emise reguli cărora să se desfăşoare această concurenţa. Scriitorul prezintă două tipuri de

regimuri politice: cu partid monopolist si cu partiduri multiple. Precizează în unele lucrări în egală măsură că este vorba despre doua tipuri ideale. Vorbeşte simultan despre pluralitatea partidelor , regulile constituţionale ale alegerii guvernanţilor, caracterul constituţional al exercitării autoritaţii.

Apare o a doua categorie de regimuri cu partid monopolist : partidul fascist, care nu urmărea iniţial răsturnarea ordinii sociale. Esenţa ideologiei fasciste era afirmarea autoritaţii statului, necesitatea unui stat puternic.

R. Aron considera că „Partidele sunt esentiaţe pentru îndeplinirea unei funcţii a tuturor regimurilor politice, alegerea guvernantiilor. Legitimitatea traditionala dispare. Principiul legitimitatii pe care il reclama astăzi aproape toate regimurile este democratic. Filosofia clasică a stabilit intotdeauna o clasificare a regimurilor dupa numărul deţinătorilor suveranităţii: monarhia - unul singur deţine suveranitatea, oligarhie - mai mulţi deţin suveranitatea, democraţie - toţi sau poporul deţine suveranitatea. Puterea poate fi exercitată intr-o maniera contituţională, fără partide multiple sau democratizare".

Raymond analizează regimurile de democraţie occidentală, regimurile pluraliste- constituţionale. In acelaşi timp prezintă comparaţiile posibile între diferitele exemple de regimuri pluraliste.

Regimurile constituţionale-pluraliste sunt oligarhice la fel ca toate regimurile politice, dar mai puţin decît majoritatea regimurilor cunoscute. În acest sens el se întreba: "Cei care exercita funcţiile cele mai importante din punct de vedere politic nu sunt ei insăşi oameni care deţin poziţiile cele mai importante din punct de vedere social?". Deasemenea el analizează problema coruperii regimurilor constituţionale-pluraliste şi a formulat trei ipoteze: autodistrugere, vulnerabilitate crescîndă a regimului, absenţa unei evoluţii orientate într-un sens determinat. La nivel politic, regimurile slăbesc datorita uzurii, dar se consolidează datorita obişnuinţei.

Şcoala germană

Şcoala politologică germană îşi concentrează potenţialul intelectual asupra investigaţiilor sistemului politic. Reprezentanţii acesteia au explicat problemele funcţionării societăţii civile şi a statului de drept.

Poate cea mai marcantă personalitate din politica germană din sec XX este Ralf Dahrendorf (n. 1 mai 1929 în Hamburg — d. 17 iunie 2009 în Köln), ocazional sub pseudonimul Wieland Europa, a fost un sociolog şi politician germano-britanic. În timpul regimului hitlerist din Germania, a fost arestat împreună cu tatăl său pentru activităţi anti- naziste. A fost preşedinte al Deutsche Gesellschaft für Soziologie, membru al Bundestagului german, secretar de stat parlamentar la Ministerul de Externe al Germaniei, membru al Comisiei Europene şi director al London School of Economics and Political Science., co-fondator al Universităţii Konstanz şi membru al House of Lords de la data de 15 iulie 1993. În Camera Lorzilor a deţinut titlul de Lord Dahrendorf, conform tradiţiei britanice. În lucrările sale a criticat viziunea marxistă a luptei claselor sociale.

Ralf Dahrendorf în cercetările sale se preocupa destul de mult de clasele sociale, clasele politice, libertate şi alte fenomene politice. Este destul de interesantă discuţia lui Darendorf privind legătura dintre teoria claselor şi cea a elitelor. R. Dahrendorf susţine următorul punct de vedere : "Clasele determină, probabil, energia şi direcţia schimbării sociale. Ele nu pot fi neglijate, iar conţinutul intereselor pe care acestea se construiesc oferă indicii despre direcţia în care se mişcă lucrurile. Totuşi cineva trebuie să traducă aceste interese în acţiuni şi să pună lucrurile în mişcare." Dacă elitele nu conştientizează rolul pe care trebuie să-l joace, schimbarea se produce într-un singur sens şi într-un ritm mult prea lent ceea ce poate conduce la puternice conflictualizări în momentul în care se risipeşte cu totul capitalul de încredere şi de speranţă.

În viziunea lui Ralf Dahrendorf, clasa este unul din grupurile sociale existente într-o societate dată, delimitat nu atît de raportul fata de proprietate, cît de gradul în care controlează distributia autorităţii.

După părerea lui, putem considera că politica se face la nivelul instituţiilor iar procesele economice se desfăşoară în cadrul constituit de legile pieţei. Din combinarea economiei cu politica se realizează poziţionarea cetăţenilor în spaţiul societal. Oricît de mult s-ar încerca obţinerea egalităţii tuturor din punct de vedere al posesiei de bunuri materiale nu se poate realiza egalitatea tuturor din punctul de vedere al relaţiilor de putere, a influenţei, a poziţiei. O clasă de mijloc numeroasă generează stabilitate şi echilibru din punct de vedere economic şi creează perspectivele unei confruntări normale pentru accesul la "bunurile poziţionale"^[2].

Simplificînd, clasa socială ar putea fi privită ca potenţială generatoare de conflicte, de interese între cei care au acces la resurse şi cei care nu au acces. Clasa de jos, cu situaţii de munca şi de piaţă mai puţin avantajoase, manifestă tendinţa de a favoriza un anumit mod de redistribuire a veniturilor şi a bogăţiei precum şi o creştere a intervenţiei guvernamentale în garantarea salariilor şi a locurilor de muncă care se transferă politic în tendinţa de a simpatiza cu partidele de stânga. Clasa de mijloc, în schimb, preferă să conserve starea de lucruri şi se orientează spre dreapta spectrului politic.

Dar într-o societate în care practic clasa de mijloc este slab reprezentată se observă o polarizare puternică a stîngii şi a discursului de stînga chiar a unor partide care se consideră mai degrabă de centru sau centru dreapta. De altfel dreapta este practic foarte slab reprezentată ceea ce era de aşteptat datorită polarizării claselor sociale. Dahrendorf menţiona: „Întrebarea la care va trebui să răspundem în viitor este legată de modul în care se va armoniza un vot care probabil va aduce stînga declarată la putere cu măsurile liberale pe care aceasta va fi nevoită să le ia în contradicţie totală-cel puţin pe termen scurt- cu speranţele votanţilor săi".

Dahrendorf analizează inclusiv problema conflictelor: în opinia sa, principala sursă structurală a conflictelor nu este inegala distribuţie a proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, ci inegala distribuţie a autorităţii între indivizi şi grupuri. De aici rezultă un conf1ict de interese între cei care exercită autoritatea şi cei care i se supun. Dacă Marx a considerat şi analizat un singur caz de conflict social, şi anume lupta de clasă, Dahrendorf, în schimb, a redus toate conf1ictele sociale la conflictul de autoritate. În plus, el a analizat conflictele sociale după două scări: a intensităţii şi a violenţei. Intensitatea se referă la suma de energie angajată în conflict, la presiunile si emoţiile declanşate, la importanţa acordată victoriei. Violenţa ţine de mijloacele folosite pentru exprimarea ostilităţii şi combaterea opozanţilor. Intensitatea descreşte în măsura în care grupurile de interes se pot organiza şi pot astfel exprima ostilitatea prin intermediul organizaţiilor lor, în care distribuţia autorităţii si puterii politice nu coincide cu cea a celorlalte avantaje economice şi sociale (bogătie, prestigiu, cultură) şi în care structura acestora este destul de deschisă pentru a permite o anume mobilitate socială. Violenţa conflictelor descreste şi ea în măsura în care grupurile de interes se pot organiza, în care cei lipsiti de putere politică beneficiază măcar de unele avantaje economice si sociale şi în care conf1ictele sunt efectiv reglementate (părtile în conflict se cunosc, se acceptă, se conduc după unele reguli comune în relaţiile mutuale). De aici rezultă că o revolutie va fi cu atît mai radicală cu cît intensitatea conflictului este mai mare şi cu atît mai bruscă cu cît conflictul este mai acut. În rea1itate,spunea politologul, revoluţiile adevărate sunt rare în istorie.

Trebuie menţinută într-o societate contemporană o normalitate în toate ramurile ei fundamentale. Ceea ce regretatul politolog Ralf Dahrendorf numea normalitate constituţională implică un consens asupra binelui public între forţele democratice de stînga, de centru şi de dreapta. Un asemenea consens se întemeiază pe respingerea totalitarismului, în ipostazele sale gemene, cea fascistă si cea comunistă.

Ralf Dahrenrendforf a preluat „problema germană", în lucrarea „Societate şi democraţie în Germania" (1967), abandonînd explicit vechea tradiţie a reflecţiei de sine după postularea prealabilă a specificului, în favoarea universalismului şi punînd întrebarea cheie: „ce ar trebui să se petreacă încît democraţia liberală să fie posibilă în Germania?". Căutînd un răspuns la această întrebare, el a restabilit ponderea vieţii intelectuale, chiar filosofice, în configurarea realităţilor sociale. Ceea ce se petrece la masa scrierilor filosofice este un simptom al celor ce se petrec în cabinetele de decizie, parlamente, campanii electorale, după cum atitudinile cognitive şi conceptualizările ce ajung să controleze viaţa unei societăţi se regăsesc în evoluţia ei. Dacă lucrurile sunt privite în această optică atunci - argumentează Dahrendorf - trebuie spus cu claritate că resursele intelectuale, în sens larg culturale, ale liberalizării Germaniei şi ale ataşării ei, prin aceasta, la valorile lumii libere, au fosat multă vreme insuficiente. El mai menţiona: „ Există o atitudine experimentală care permite oricărui să propună noi soluţii, dar respinge orice pretenţie dogmatică de adevăr. Există o îndoială care caută să construiască stavile în jurul celor aflaţi la putere, mai curînd decît punţi pentru ei. Există un spirit competitiv care poate duce la progres numai dacă exista o luptă pentru predominanţă în fiecare domeniu. Există o concepţie asupra libertăţii care susţine că omul este liber numai dacă atitudinea

experimentală în cunoaştere , competiţia forţelor sociale şi insitituţii liberale se combină. În competiţia Germania, atitudfinea experimentală a fost marginalizată înăuntrul căutării aproape obsesive a condiţiilor „armoniei naţionale" şi ale unui specific mai mult postulat. Cum se explică acest fapt?"

Dahrendorf respinge, pe drept, recursul la cadrele arhetipale, la istoria dilthezană a spiritului, la un pretins „caracter al poporului german". El spunea „din punct de vedere al metodologiei, eronarea specificităţii nu este mai bună decît cea a generalităţii; nici una dintre ele nu nu ajută să atingem o înţelegere satisfăcătoare a problemei germane". El se concentrează asupra mentalităţii care a penetrat organizaţiile vieţii sociale. În tradiţia relevantă social a culturii germane, de prea multe ori iniţiativa individuală, experienţa condiţiilor factuale ale vieţii, critica cetăţenească a instituţiilor au fost desconsiderate pînă acolo încît modernizarea instituţională a fost socotită un pericol pentru unitatea naţională. „Astfel s-a prpdus aici o coaliţie a ceea ce era învechit şi a ceea ce era neliberal împotriva modernităţii şi a liberalismului, iar ideologia germană a armoniei interne, ca fapt sau ca ţintă a direcţiei, a servit ca program corespunzător de apărare." Viaţa intelectuală, în fapt intelectualii, au avut şi au un rol proeminent în a stabiliza o situaţie sau în a o schimba, căci ei pot canaliza, pe o direcţie sau alta, resurse care rămîn, oricum am lua lucrurile, esentiale in evoluţia unei societăţi. „Dacă intelectualii reuşesc să îndeplinească sarcina lor critică neobişnuită, aceasta va fi un simptom al progresului societăţii germane pe calea către o Constituţie a libertăţii".

Un al iminent personaj care a influenţat ştiinţa politică germană, a fost Jürgen Habermas (n. 18 iunie 1929 în Düsseldorf) care este un filozof şi sociolog german, care a devenit cunoscut mai ales datorită lucrărilor sale în filozofia socială. A fost asociat cu Şcoala de la Frankfurt. A conceput teoria activităţii comunicative (Theorie der kommunikativen Handlung). În lucrările "Schimbarea structural a sferei publice" (1965), "Teorie şi Praxis" (1968), "Teoria acţiunii communicative" (1983), Habermas a lucrat explicit ca să aducă scriile sale teoretice şi politice într-o relaţie mereu strînsă unele cu altele. Universalimul ce se află în inima teoriei habermasiene rămîne o abstracţie goală dacă nu poate fi reconstruit înăuntru contextului unei lumi concrete a vieţii; el nu poate fi, astfel, disociat de destinul particular al mentalităţilor universal - ceea ce Habermas numeşte 'patriotism constituţional' în Republica federala.

Întreaga reflecţie a lui Habermas este pelucrarea la un nivel intellectual foarte calificat a articulării unei conştiinţe de sine universaliste în Germania postbelică, chiar pe solul particularităţilor cultural şi istorice. Observaţia sa profundă, aflată în startul analizelor sale, este că "universalismul" este el însuşi nu atît o valoare oilitică concretă cît o mentalitate împărtăşită în mod colectiv; un simţ aş solidarităţii ce ocupă spaţiul public, care este dinstinct de instituţiile politice sau economice. Este o reţea nelocalizată de competenţe; abilitatea de a aborda propriile nevoi şi interese în mod reflective, de a lua poziţia altuia cel puţin în măsura în care cineva vrea să recunoască că nevoile altuia sunt cel puţin potenţial legitime; că cineva atribuie valoare şi comprehensibilitate nevoilor şi intereselor altuia".

Despre democraţie, Habermas spune că este o valoare dependent de organizarea economic, legislaţie, cadru instituţional, dar şi de convingerile şi percepţiile motivatoare de acţiune a oamenilor. Ea se justifică fie prin principia, fie prin utilitatea ei, fie prin ambele. Dar democraţia nu este compatibilă cu orice atitudine cognitivă. Este prejudecata unor stadia cultural immature aceea că democraţia este o formă de convieţuire ce poate fi susţinută, la rigoare, cu orice. Scepticismul - concepţia după care nimic nu poate fi cunoscut cu siguranţă - nu implică, de pildă, ăn mod necesar, democraţie. Căci, "dacă scepticismul este adevărat atunci orice opinie morală este la fel de bună ca şi oricare alta, iar orice evaluare asupra procedurilor de adoptare a deciziei este la fel de bună ca oricare alta". Nivelînd implicit opiniile, scepticismul nu mai permite evaluarea lor. Or, democraţia presupune o cunoaştere, chiar dacă aceasta este legată de egalitatea celor ce opinează şi de diversitatea experienţelor şi evaluărilor lor. Acest argument are forţă, de asemenea, împotriva emotivismului şi elativismului. El este eficace şi contra autonomismului - concepţia după care individual este autonom şi, prin aceasta, deasupra oricărei constringeri. Aşa cum a observant şi Kant, la propriu, autonomia înseamnă "auto" şi "nomos", adică să îţi dai legea singur, dar să-ţi dai o lege pe care poţi conta tu în raport cu ceilalţi, şi oricînd, alţii în raport cu tine.

El mai menţiona: "Împrejurarea că anumite resurse cultural sunt indispensabile democratizării a fost încă odată confirmată de 1989 şi anii ce au urmat. Înlăturarea comunismului în Europa Centrală şi Răsăriteană, atît cît s-a făcut şi în gradul în care s-a făcut (cu diferenţe evidente între ţările regiunii), a fost posibilă, desigur, datorită epuizării economice a "socialismului real", fermităţii occidentale, avansului military al NATO, eroziunii credinţei în reformabilitatea sistemului, dar trebuie adăugat, şi datorită acţiunii unor grupuri de intelectuali".

Şcoala italiană

Şcoala italiana de ştiinţe politice a existat independent, dar dupa cum am menţionat, a fost influenţată şi de alte şcoli, printre care de exemplu şcoala franceză, unde după modelul francez, în anul 1875 s-au pus bazele Şcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri" din Florenţa. Una din cele mai însemnate concepte din politologie în general, „Teoria Elitelor" a fost formulată de reprezentantii italieni Mosca şi Pareto.

Teoria elitelor, formulată la începutul secolului de sociologii italieni V. Pareto şi G. Mosca, apărea ca reacţie împotriva unidimensionalei viziuni marxiste asupra claselor sociale şi a puterii. Criticând fundamentul concepţiei marxiste, conform căruia puterea politică nu reprezintă decât consecinţa firească a dominaţiei economice exercitate de clasa care deţine mijloacele de producţie, reprezentanţii "şcolii elitiste italiene" propun o nouă abordare, care va face carieră nu doar în sociologie, ci şi în celelalte ştiinţe sociale.

Astfel, Vilfredo Pareto (1848-1923) dedică un întreg capitol din al său "Trattato di sociologia generale" (1916) celei ce s-ar putea numi "classe elette". Se postulau acum observaţiile lui Gaetano Mosca (1858-1941) din "Elementi di scienza politica" (1896), cu privire la existenţa şi importanţa, în orice tip de societate, indiferent de regimul politic (fie acesta monarhic sau republican) sau de cel economic (capitalist sau socialist), unui grup redus de persoane care exercită o dominaţie incontestabilă asupra societăţii respective.

În tratatul său, Pareto definea elitele din două perspective pe cât de diferite, pe atât de complementare. Pe de o parte, dintr-un punct de vedere strict statistic, elita semnifică acea categorie socială cuprinzând indivizii cei mai apreciaţi în domeniul lor de activitate. Se poate astfel vorbi de o elită diplomatică, religioasă, politică sau chiar interlopă. A doua abordare paretiană este, însă, cea care s-a impus şi anume cea bazată pe exercitarea puterii. Apărea acum importanta distincţie dintre elita guvernantă (dominantă) şi cea guvernată (dominată), prima desemnând ansamblul indivizilor care participă direct sau indirect la luarea deciziilor ce privesc întreaga comunitate.

Monopolizarea puterii este rezultatul formei superioare de organizare a păturii superpuse care, acţionând coordonat, îşi asigura dominaţia politică şi socială în raport cu o majoritate dezorganizată, lipsită de voinţă, de o ideologie coerentă, neavând o organizare şi un plan comun de acţiune, numit de Mosca "formula politica" .

Calităţile elitelor sunt predominant de natură materială (bani, funcţii, poziţii sociale şi politice). Factorul moral este, în bună măsură, exclus, elitele folosind orice mijloace pentru a justifica inegalitatea politică şi a-i înşela pe cei dominaţi. Incapabilă de a-şi crea un discurs original, de a se constitui într-o grupare exemplară, elita guvernantă, în accepţiunea lui Pareto, este caracterizată doar de un sistem de valori şi de comportamente latente (numite reziduuri), fundamentul coeziunii sale.

Două asemenea reziduuri (din cele şase identificate de sociologul italian) sunt cele mai importante, primul stimulând curajul şi puterea fizică, celălalt inteligenţa şi compromisul. Observând că elitele nu sunt nici stabile, nici eterne, şi că ele se substituie neîncetat unele altora, în funcţie de nevoile societăţii, Pareto formula celebra "teorie a circulaţiei elitelor".

Astfel, evoluţia societăţilor era explicată prin alternanţa a două tipuri de elite, numite metaforic (după Machiavelli) "lei" şi "vulpi". Geneza oricărei societăţi era rezultatul acţiunilor violente ale "leilor" (indivizi caracterizaţi prin predominanţa primului tip de reziduu, înclinaţi către folosirea metodelor radicale pentru instaurarea ordinii, eliminarea corupţiei şi a anarhiei). Odată stabilizată situaţia, scade necesitatea exercitării calităţilor "leilor", fiind nevoie, în schimb, de mai subtilele abilităţi ale "vulpilor", de corupţia şi de şiretenia acestora. Este perioada în care cel mai eficient dintre guvernanţi este "cel ce cunoaşte cel mai bine arta de a-şi slăbi adversarul prin corupţie, de a recupera prin fraudă şi înşelăciune, ceea ce părea a fi cedat la presiunea forţei". Stăpânirea "vulpilor" continua până atunci când haosul, corupţia şi lipsa de perspectivă a societăţii respective devin atât de evidente, încât determină repunerea în valoare a aptitudinilor autoritare ale "leilor". "Aristocraţiile nu dăinuie... Indiferent de cauze, este incontestabil că după un anumit timp ele dispar. Istoria este un cimitir de aristocraţii."

Dispariţia elitelor este explicată de Pareto atât funcţie de criterii demografice, cât şi psihologice. Se introducea ,astfel, termenul de "circulaţie socială", semnificând trecerea indivizilor de la un grup social la altul, cu tot cu aptitudinile latente ale acestora. Pentru

perpetuare, clasa guvernantă trebuie să fie întreţinută, numeric şi calitativ, de indivizi dotaţi din păturile de la baza societăţii. Ea trebuie, de asemenea, să elimine din rândurile sale pe cei care şi-au pierdut calităţile necesare pentru a face parte din elită.

Această circulaţie a indivizilor constituie elementul determinant al stabilităţii unei societăţi, absenţa sa generând mişcări sociale profunde. În funcţie de viteza de circulaţie şi de deschiderea clasei guvernante către receptarea elementelor capabile din păturile supuse, schimbarea capătă forme evoluţionare (dacă rata de schimb este suficientă pentru absorbţia indivizilor care pot pretinde puterea) sau revoluţionare. "Revoluţiile se produc pentru că, fie din cauza unei încetiniri a circulaţiei elitelor, fie dintr-o altă pricină, elemente de calitate inferioară se acumulează în straturile superioare. Aceste elemente nu mai posedă reziduurile capabile să le menţină la putere, şi ele evită să facă uz de forţă, în vreme ce în clase inferioare se dezvoltă elemente superioare, care posedă reziduurile necesare pentru a guverna şi care sunt dispuse să facă uz de forţă". Schema îi permitea lui Pareto să descrie linia descendentă pe care se situa burghezia europeană din acele vremuri, ca şi ascensiunea unor elite provenite din mediul muncitoresc şi socialist ("faza descendentă a libertăţii şi ascendentă a organizării").

Această circulaţie neîntreruptă împiedică formarea unei clase dominante închise în sine însăşi, cum considerau teoreticienii marxişti. Tot în contradicţie cu aceştia, se declară imposibilitatea existenţei unei societăţi lipsite de clase, postulându-se obligativitatea existenţei unei elite, a unui grup restrâns de indivizi care exercită puterea.

La jumătatea drumului între o teorie a puterii şi una socială, accentul fondatorilor cădea, cu precădere, asupra naturii necesarmente structurată ierarhic a societăţii umane, ca şi a distribuţiei inegale a puterii. Mosca recunoştea, totuşi, specificitatea sistemului democratic, în care diferitele forţe sociale se echilibrau reciproc. În pofida acestor explicaţii oarecum formale şi aistorice, teoria "şcolii elitiste italiene" a fost periodic repusă în discuţie atât de sociologi, cât şi de istorici.

Şcoala romanească

În general şcolile romaneşti de politologie au fost intens influenţate de etapa isorică la care se afla, de situaţia internaţională şi desigur, fiind influenţată şi de gindirile liberal- democratice din occident. Pînă la etapa contemporană, romanii deasemenea au participat la gîndirea politică romanească. O trăsătura a gândirii politice românesti o constituie aceea ca ea exprima specificul în care poporul român s-a format, precum si problemele cu care s­a confruntat în devenirea sa istorică, legate, mai ales, de necesitatea apărării în fata acţiunilor de cotropire străină, de păstrare şi apărare a fiinţei statale si de neam, de eliberare socială si naţională, de făurire a statului naţional unitar, de dezvoltare a unor relaţii cu alte popoare si state, în mod deosebit cu cele vecine, care, de-a lungul istoriei, au promovat o politică expansionista pe seama teritoriului românesc, mai ales din partea celor trei mari imperii: otoman, habsburgic si ţarist.

Tot ca o trăsatura distinctă de alte ţări poate fi considerată aceea ca gândirea politica româneasca, în multe momente din evolutia sa a avut o dimensiune nu numai naţionala ci si europeană. Înca din perioada medievala s-au impus raţionamentele politice ale marilor noştri voievozi: Mircea cel Batrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepes, Mihai Viteazul etc., privind modul de organizare si conducere politică si militară, de menţinere a fiinţei statale românesti, de neatârnare si apărare a ţarii în condiţii extrem de vitrege, Ţarile Române constituind în acelasi timp un scut de apărare pentru civilizaţia si creştinatatea europeana. Dimensiunea europeana a gândirii politice românesti se regaseşte si la Neagoe Basarab, a cărui cunoscuta lucrare "Învaţaturi catre fiul sau Teodosie", apreciată pe buna dreptate ca fiind primul manual românesc de politologie, este comparabilă cu celebra lucrare "Principele" a lui Niccolo Machiavelli, ambele lucrari aparând aproape concomitent, la începutul secolului XVI.

În galeria marilor gânditori politici din perioada feudala se încadreaza si cronicarii Ţarilor Române: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) si Ion Neculce (1672-1745). În lucrarile lor sunt avansate idei privind organizarea si conducerea societatii fundamentate pe elemente democrate care pentru epoca respectiva aveau o valoare inclusiv europeana.

Un loc aparte, pentru perioada moderna româneasca îl au, în legatură cu gîndirea politica, corifeii scolii ardelene, precum: Samuil Micu (1745-1806), Petru Maior (1761­1821), Gheorghe sincai (1754-1816), Ioan Budai-Deleanu (1763-1820). În gândirea reprezentantilor scolii ardelene se regasesc idei politice cu semnificatie deosebita, precum organizarea românilor într-o structura statala în perimetrul geografic stramosesc, cu forme de guvernare democratice republicane în strânsa legatura cu interesele cetatenilor, fundamentate pe lege ca principiu calauzitor.

Un rol aparte în gândirea politica moderna româneasca îl detine Ionita Tautu care a publicat la Constantinopol în 1827 un "Tratat de politica", inspirându-se în aceasta privinta din gândirea lui Montesquieu si J.J. Rousseau cât si din miscarea carbunarilor italieni. Conceptii politice importante privind organizarea si conducerea statului national modern întâlnim si la N. Balcescu, M. Kogalniceanu, Al.I. Cuza etc.

Maturitatea gândirii politice românesti de la mijlocul sec. al XIX-lea îsi va gasi relevanta în crearea în perioada urmatoare a tuturor institutiilor statului de drept, inclusiv a partidelor politice care se vor afirma pe arena vietii politice.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si la începutul secolului XX, s-au afirmat gânditori politici de valoare deosebita cu rezonanta europeana. Trainicia gândirii politice a lui M. Eminescu rezida în afirmarea unor idei perene precum: libertate si independenta nationala, libertate sociala, apararea valorilor democratice, respect pentru personalitatea umana, responsabilitatea politica pentru destinele poporului si ale cetateanului.

Amintim, de asemenea, pentru vremea respectiva, gândirea politica a lui Titu Maiorescu, activitatea sa de om politic, cu mari implicatii în consolidarea României moderne si a desavârsirii unitatii sale statale.

În România preocuparile pentru stiinta politica se afirma cu putere sporita dupa primul razboi mondial datorita noilor cerinte aparute în urma realizarii statului national unitar, preocupari care s-au înscris în ansamblul gândirii politice europene. Printre problemele majore care au preocupat gândirea politica si ca atare stiinta politica s-au înscris cele referitoare la afirmarea statelor nationale unitare, la relatiile dintre acestea, la mentinerea noii ordini internationale consfiintita prin sistemul tratatelor de la Versailles, la stabilirea si mentinerea pacii în plan european si mondial legate în mod expres de respectarea suveranitatii si integritatii teritoriale a tuturor statelor.

Printre gânditorii si oamenii politici de marca români, de recunoastere europeana si chiar mondiala mentionam în mod deosebit pe marele istoric si savant Nicolae Iorga, cum si pe marele diplomat Nicolae Titulescu, a caror preocupari au vizat si dezvoltarea stiintei politice. Vasta opera a lui Nicolae Iorga include si studii de mare valoare referitoare la doctrinele si partidele politice în care sunt dezvoltate idei ce îmbogatesc continutul stiintei politice. De asemenea, în opera lui Nicolae Titulescu exista numeroase studii atât cu privire la realitatile politice din România, cât si la cele europene si mondiale. Astfel, întâlnim formulate idei de mare valoare teoretica si practica precum: afirmarea statelor nationale si participarea lor activa la politica mondiala, relatii între state bazate pe principiile dreptului international, rezolvarea diferendelor dintre state pe cai pasnice, realizarea unei securitati colective în Europa si în lume, inclusiv prin intermediul unor organisme internationale de genul Ligii Natiunilor a carei presedentie a fost detinuta în doua mandate de Nicolae Titulescu, drept expresie a valorii lui ca gânditor si om politic. Principala sa deviza în întreaga sa activitate teoretica, politica, diplomatica, a constituit-o triumful fortei dreptului si nu a dreptului fortei în relatiile internationale dintre state.

Contributii la dezvoltarea stiintei politice au avut-o în perioada interbelica si alti mari intelectuali precum: Gheorghe Bratianu, D. Draghicescu, D. Gusti, P. Andrei, P. Gheata, M. Djuvara etc.

Gheorghe Bratianu, mare istoric si om politic român, a avut preocupari de seama si în analiza fenomenului politic legat îndeosebi de etnogeneza si perenitatea poporului român, de situatia geopolitica a României, de importanta si rolul partidelor politice în viata tarii. Dimitrie Draghicescu, ca sociolog si socio-psiholog, abordeaza si problema stiintei politice. În opinia sa, stiinta politica ar trebui sa realizeze un studiu obiectiv si critic, o analiza sincera a aspiratiilor multiple si schimbatoare ce stapânesc vremea noastra.

În viziunea lui D. Gusti, care uneori identifica stiinta politica cu politica stiintei, stiinta politica cerceteaza realitatea politica, o explica, dar se si pronunta asupra valorii si eficientei actiunii politice analizate. Dupa Gusti "politica în mâna lui Pericle a fost arta, pe când în mâna lui Aristotel a fost stiinta", acestea nu se exclud pentru ca teoria este o practica virtuala. "Politica este stiinta creatiei valorilor sociale totale, nationale, în directia apropierii lor de idealul etic al personalitatii sociale capabila de creare", sublinia Dimitrie Gusti în "Sociologia militans" (p. 8). Uneori, la D. Gusti, conceptele de teorie, doctrina si stiinta politica se suprapun.

Citând din teoriile constitutionale ale lui Locke, Montesquieu, Rousseau, Gusti afrima ca, spre deosebire de stiintele naturale, teoria politica are vesnic tendinta de a se înfaptui; teoria politica tinde sa devina realitate, sa modifice sa modeleze realitatea pe care o cerceteaza. Pentru D. Gusti, cercetarile monografice trebuie sa aiba ca rezultat final "stiinta politica si etica natiunii". Fara îndoiala, în conceptia lui D. Gusti, daca sociologia si stiintele sociale explicative arata ceea ce este, etica prescrie ceea ce trebuie sa fie, iar politica, mijloace prin care ceea ce este se poate transforma în ceea ce trebuie sa fie. Prin urmare - afirma el -, politica si etica se ocupa de aceasta lume sociala "Asa cum ea în mod necesar trebuie sa fie".

Datorita cenzurii si represiunii comuniste, cercetarea domeniului politic nu s-a putut materializa în studii de amploare cu referire expresa la sfera politicului, aparând doar lucrari singulare sau în cadrul unor lucrari legate de alte discipline de sociologie, istorie etc. Este de remarcat si faptul ca problematica politicului cu concluzii de rigoare a fost oglindita în literatura beletristica din perioada respectiva. Trebuie mentionat ca în timpul regimului totalitar comunist, în pofida interdictiilor de libera exprimare, s-a reusit realizarea, în ansamblu, unei literaturi beletristice dintre cele mai bune din Europa, literatura care în mare parte a slujit omul.

Dupa cum se stie, în anii regimului totalitar, politologia nu s-a bucurat de atentie, ceea ce a constituit un lucru cu totul negativ, aceasta fiind denaturata si subordonata unei singure doctrine. Abia dupa victoria revolutiei din decembrie 1989, s-a constituit în România un Institut de stiinte Politice, facultate de profil, iar disciplina de politologie a fost introdusa ca materie de studiu în învatamântul superior. Încep sa apara diferite studii de politologie, cursuri universitare, eseuri etc.

În ceea ce priveşte specificul constituirii ştiinţei politice în Republica Moldova, se cere de evidenţiat că „descătuşarea politologiei" s-a produs în contextul şi sub incidenţa „liberalizării" anilor 90. La sfârşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei superioare de Atestare a U.R.S.S. de a introduce politologia în grupul ştiinţelor sociale, având un rol benefic în constituirea disciplinei politologice. Astfel, au fost fondate primele catedre de politologie şi în Republica Moldova în contextul unei acute necesităţi de formare a unei autentice culturi politice participative, a mentalităţilor şi comportamentelor democratice. Astăzi în condiţiile refacerii vieţii şi sistemului politic democratic, a necesităţii formării şi pregătirii cetăţenilor, a racordării învăţământului din Republica Moldova la cel european şi universal, studiul ştiinţei politice a devenit o necesitate.

În concluzie o dată cu apariţia domeniului politic, a apărut necesitatea pentru comunităţile ajunse la un anumit nivel de dezvoltare să se organizeze în sistem politic, fără de care funcţionarea acestora n-ar mai fi posibilă. Astfel a aprut şi necesitatea de apariţie a diferitor şcoli, care prin activitatea lor, prin gîndirea profundă a membrilor acestei şcoli, aveau să influenţeze de multe ori decisiv, nu doar viaţa politică, dar şi cea socială şi economică dintr-un stat. Şcolile politologice contemporane au adus un aport imens dezvoltării şi cimentizării ştiinţei politice, cu ajutorul caruia în prezent se menţine o societate bazată pe libertate, dreptate, democraţie, egalitate şi nu în ultimul rînd un sistem politic care funcţionează pentru societate, pentru noi oamenii de rînd ai acestei civilizaţii.

Bibliografie

1. Manual de Ştiinţe politice, Ludmila Roşca
2. Biblioteca UTM, Facultatea Calculatoare,Informatică şi Microelectronică, CATEDRA ŞTIINŢE SOCIOUMANE , "Politologie - Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă", Chişinău 2007.
3. " Manual de Politologie" , Prof.univ.dr. Emil RACILA, Prof.univ.dr. Calin VASLAN, ASE Romania.
4. "Introducere în ştiinţa politică", autor Aurel Piţurcă, Editura Universitaria,Craiova,2002;
5. http://www.scribd.com/doc/47727495/SOCIOLOGIA-MASS-MEDIA
6. http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/GENEZA-PUTERII- php
7. http://www.scritube.com/sociologie/ILUZIA-MARX244php - „ Eseu despre mentalităţi - o perspectovă sociologică"
8. http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/LUPTA-DE-CLASA- REVOLUTIILE31991 .php
9. http: //www.acum.tv/articol/20162
10. "Relativismul şi consecinţele sale", autor Andrei Marga, Universitatea Cluj, 2007
11. http://www.akademia.ro/articole.php?view=21
12. http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/Contributia-gandirii-politice- php - "Contribuţia gîndirii politice romaneşti la dezvoltarea politologiei ca stiinţă".

^[1] Manual de ştiinţă politica, Ludmila Roşca, pag 67

^[2] conform R. Dahrendorf, Conflictul social modern, p.23