Pin It

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial Italia era un regat, dar în cadrul referendumului din iunie 1946 italienii s-au pronunţat în favoarea republicii; acest lucru a fost hotărât cu o majoritate de două milioane de voturi (12,7 milioane „pentru”, 10,7 milioane „împotrivă”). La scurt timp după referendum regele Umberto al II-lea a părăsit Italia, dar nu a abdicat. Constituţia validă până astăzi, adoptată de Constituantă la sfârşitul lui decembrie 1947, întrece prin entuziasmul republican celelalte texte juridice similare: Constituţia interzice membrilor dinastiei de Savoia să voteze în alegerile generale, să îndeplinească funcţii publice sau să fie aleşi în diverse funcţii, iar foştilor monarhi, soţiilor acestora şi succesorilor lor pe linie masculină li s-a interzis intrarea şi şederea în Italia (abia în anul 1987 i s-a permis reginei, atunci în vârstă de peste optzeci de ani, să revină în Italia).

Constituţia italiană a fost adoptată cu o mare majoritate de voturi. De opus s-au opus doar cei câţiva monarhişti prezenţi în Constituantă. Cele mai puternice partide în cadrul Constituantei au fost creştin-democraţii (35,2% voturi), socialiştii (20,7%) şi comuniştii (19%). Unele formulări din Constituţie au tentă ideologică vizibilă şi un sens juridic nu prea clar conturat (articolul 1 susţine că „Italia este republică democratică bazată pe muncă”). Asemenea formulări au fost rezultatul hotărârilor comune şi al compromisurilor făcute îndeosebi de cele trei partide amintite anterior.

Raportul de forţe din parlament, în perioada postbelică, a cunoscut doar puţine schimbări în cei patruzeci de ani. Simpatiile şi antipatiile politice sunt clar conturate în Italia, delimitând în mod destul de pregnant grupurile şi mediile sociale. În general, alegătorul italian este adeptul unui partid sau altul şi în alegerile următoare va vota la fel, neschimbându-şi repede opţiunile electorale. Mai mult, aceste opţiuni se transmit în proporţii similare noilor alegători. Sistemul proporţional face ca împărţirea locurilor în parlament să reflecte procentual voturile obţinute de diferitele partide. De aceea, această împărţire nu se schimbă rapid. Schimbări esenţiale în raportul de forţe se produc nu în parlament, ci în componenţa guvernelor succesive, atunci când se formează coaliţiile guvernamentale.

Parlamentul este bicameral. În Camera Deputaţilor se aleg 630 de deputaţi pe o perioadă de cinci ani. Pentru Senat se aleg 315 senatori pe şapte ani. Celelalte reguli ale alegătorilor pentru Cameră şi Senat nu se deosebesc între ele. Deputaţii şi senatorii se aleg prin vot universal, direct şi pe baza reprezentării egale a populaţiei diverselor regiuni. Aşadar, spre deosebire de Statele Unite, Senatul în Italia reprezintă mai mult locuitorii ţării decât regiunile.

Preşedintele Republicii este ales pe şapte ani de cele două camere reunite ale parlamentului, completate cu reprezentanţii regiunilor. Preşedintele se alege cu majoritatea de două treimi din voturi, dar după trei votări care nu duc la nici un rezultat este suficientă majoritatea voturilor adunării electorale. Obţinerea majorităţii nu e un lucru uşor: în anul 1971 Giovanni Leone a fost ales preşedinte în al 23-lea tur. Dar în 1986 Francesco Cossiga a fost ales cu o zdrobitoare majoritate de voturi dintr-o dată, după primul tur. Constituţia italiană cere ca preşedintele să aibă vârsta de 50 de ani (John Kennedy, la 43 de ani ai săi, nu ar fi putut deveni preşedinte în Italia). Senatorii trebuie să împlinească 40 de ani, iar deputaţii, 25 de ani.

Hotărârile preşedintelui intră în vigoare numai atunci când sunt contrasemnate de un ministru sau miniştrii care îşi asumă răspunderea pentru ele. Hotărârile preşedintelui care au putere de lege (precum şi alte acte ale acestuia prevăzute în legi) sunt semnate şi de premier. Preşedintele nu ia decizii de stat importante de unul singur, neavând deci „prerogative personale”.

Preşedintele poate să dizolve parlamentul sau una dintre camere. Îi desemnează pe premier şi pe miniştri (la propunerea premierului). Cel mai târziu după zece zile de la constituire, guvernul trebuie să obţină votul de încredere al celor două camere. Votul moţiunii de încredere se face la propunerea unui număr de membri ai camerei care reprezintă cel puţin a zecea parte din numărul total de membri. Această propunere nu se analizează mai devreme de trei zile de la depunerea ei.

Iniţiativa legislativă nu revine numai guvernului şi parlamentarilor, ci şi alegătorilor, care pot înainta proiecte de legi, dacă strâng 50 de mii de semnături. De asemenea, prin referendum alegătorii pot decide adoptarea unei legi sau a unei părţi a acesteia. Referendumul se organizează la cererea a cel puţin o jumătate de milion de alegători sau a cinci consilii regionale. O propunere supusă referendumului este acceptată dacă la referendum a participat majoritatea celor cu drept de vot şi dacă propunerea a întrunit majoritatea voturilor valide. Referendumul are prioritate faţă de hotărârile parlamentului şi oferă alegătorilor o posibilitate de intervenţie. Unele genuri de legi (legi referitoare la buget, la amnistii, la ratificarea tratatelor internaţionale) nu pot fi anulate prin referendum.

Italia se împarte în unităţi teritoriale similare ca număr şi dimensiuni cu departamentele franceze. Aceste unităţi constau în 94 de provincii. Unităţile de rang inferior sunt comunele (circa 8000), iar unităţile mai mari decât provinciile sunt regiunile. Imediat după război, în cinci regiuni care au obţinut autonomie, s-a instituit autoadministrarea regională. În anul 1970, întreaga Italie a căpătat structură regională (s-au înfiinţat încă cincisprezece regiuni). Comuniştii, ale căror şanse de a accede la guvernare sau coguvernare, la centru, au fost în general mici, au participat şi participă din plin la activitatea organelor de administraţie locală.

În Italia nu există acea pendulare parlamentară, cunoscută în sistemele anglo-saxone: trecerea principalelor partide politice de la guvernare în opoziţie şi din opoziţie la guvernare. Unul din partide (democrat-creştinii) participă permanent la exercitarea guvernării; celelalte partide (nu toate) participă din când în când la guvernare; există însă un partid (comuniştii), cu milioane de adepţi, care din anul 1947 nu a participat la guvernare, deşi s-a întâmplat ca el să ajute la constituirea guvernului sau la adoptarea legilor (fie chiar şi prin abţinerea de la vot).

Partidul Democrat - Creştin, existent din 1943, a obţinut în toate alegerile pentru parlamentul italian cel mai mare număr de voturi. Dar majoritatea absolută în parlament, democrat-creştinii au avut-o numai între anii 1948-1953. Calculul arată că, în afară de această scurtă perioadă, ar fi fost posibilă formarea guvernului fără democrat-creştini, dar atunci comuniştii ar fi intrat în componenţa majorităţii guvernamentale şi ar fi fost în această majoritate partidul cel mai puternic. Acest lucru, posibil aritmetic, nu a fost realizabil în practică. De obicei, constituirea guvernelor a depins după război de acordurile încheiate de democrat-creştini cu alte partide politice, necomuniste.

Ca toate partidele italiene, Partidul Democrat-Creştin este un partid neunitar şi, probabil, importanţa sa face să fie chiar mai neunitar decât altele, în cadrul lui acţionând şi confruntându-se diverse „orientări”. Şeful partidului din perioada imediat următoare războiului, Alcide De Gasperi, spunea că Partidul Democrat – Creştin este „un partid de centru ce merge spre stânga”. Spusele au fost confirmate, imediat după război, de colaborarea democrat-creştinilor cu socialiştii şi comuniştii, de conţinutul social al Constituţiei din anul 1947, precum şi de participarea activiştilor partidului la consolidarea economiei de stat, care în Italia – ţară capitalistă – este extrem de extinsă. În Italia, spre deosebire de Marea Britanie şi de Franţa, privatizarea şi naţionalizarea nu au constituit tema unor dispute politice serioase.

În anii cincizeci, democrat-creştinii au obţinut în alegeri ceva mai mult de 40% din voturi şi se aflau atunci într-o alianţă cvadripartită (cu social-democraţii, republicanii şi liberalii). La începutul anilor '60, au iniţiat politica „deschiderii spre stânga” (la stânga social-democraţilor), ceea ce a dus la formarea, în anii 1962-1972, a guvernelor cu participare socialistă.

În anii '60 şi '70 democrat-creştinii au obţinut în alegerile pentru parlament ceva mai puţine voturi decât înainte, dar în jur de 40%,  iar în anii '80 se aflau mai aproape de 30% decât de 40%. Pentru o majoritate parlamentară le lipseau în anii '50 câteva procente, iar începând cu anii '60 peste zece procente. Datorită coaliţiilor, aceste câteva procente care lipseau erau oferite de către alte partide.

Începând din anii '40, Partidul Comunist Italian a fost totdeauna al doilea partid ca număr de voturi obţinute în alegerile parlamentare (în alegerile pentru parlamentul european, din anul 1984, i-a întrecut pe democrat-creştini cu 0,3%, obţinând 33,3%). În perioada dinaintea anilor '70, comuniştii au formulat ideea „compromisului istoric”. Acel compromis, venind în întâmpinarea „deschiderii spre stânga” a democrat-creştinilor, trebuia să conducă (dar n-a condus) la coaliţia dintre democrat – creştini şi comunişti. În alegerile pentru Camera Deputaţilor din anii 1976 şi 1979, comuniştii au obţinut peste 30% din voturi, în anul 1983 ceva mai puţin, iar în 1987, peste 26%. În alegerile regionale din anul 1990, ei au obţinut 24% din voturi. Schimbarea denumirii (în Partidul Democratic al Stângii) este menită să-i ajute pe comunişti în recâştigarea încrederii alegătorilor şi, într-o perspectivă îndepărtată, la preluarea guvernării în coaliţie cu socialiştii şi cu celelalte partide mai mici (în alegerile pentru Camera Deputaţilor din 1987 comuniştii, împreună cu socialiştii, deţineau aproximativ 41% din voturi).

Al treilea partid important, în ordinea numărului de voturi, este Partidul Socialist, care există de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În anul 1946, socialiştii i-au întrecut puţin pe comunişti ca popularitate electorală. În alegerile din anul 1948, ei au candidat pe liste comune cu comuniştii (comuniştii fiind de peste două ori mai numeroşi pe liste) ca Front Popular - Democrat. Alianţa lor cu comuniştii a durat până în 1956. În anii 1953-1963, numărul voturilor acordate socialiştilor a crescut de la peste 12% la peste 18%. În anii '70 şi la începutul anilor '80, au obţinut în jur de 10% din voturi, sporindu-şi procentajul în alegerile din 1987, când au obţinut aproape 15%. Această creştere poate fi atribuită îndelungatei activităţi de premier (îndelungată, după criterii italiene) a şefului partidului, Craxi, în anii 1983-1987.

Mişcarea Socială Italiană (M.S.I.), partid naţionalist de dreapta, a participat pentru prima dată la alegeri în anul 1948, obţinând 2% din voturi (şi 6 deputaţi). În ultimele două decenii, a obţinut de la 5 la 7 %, iar în alegerile regionale din 1990, mai puţin de 4%. M.S.I. nu a participat la constituirea guvernelor.

Partidul Republican (P.R.I.), reînnoit după război, apelează la tradiţiile mişcării italiene de renaştere naţională din secolul al XIX-lea şi ale anticlericalismului. În ultimele două decenii, a obţinut, în general, circa 3% din voturi (dar în 1983 a depăşit 5%).

Partidul Socialist - Democratic (P.S.D.I.) a apărut în anul 1947, în urma scindării din cadrul Partidului Socialist, efectuate de activiştii care n-au acceptat alianţa de atunci a socialiştilor cu comuniştii. În anii '60, Partidul Socialist Democratic s-a unit cu Partidul Socialist, şi în alegerile din anul 1968 au obţinut împreună peste 14% din voturi, dar după alegeri s-au despărţit din nou. În prezent social-democraţii obţin în jur de 3% din voturi.

Partidul Liberal (P.L.I.), cu vechi tradiţii, s-a opus răsturnării monarhiei în anul 1946. Liberalii nu au acceptat coaliţiile de centru-stânga din anii 1962-1972. În perioada anilor '60 şi '70 au pierdut din voturi, scăzând de la circa 6% la circa 4%. Apoi au obţinut între 1 şi 3% din voturi.

Partidul Radical (P.R.) a apărut în anii '50, în urma unei sciziuni în cadrul Partidului Liberal. În anul 1976, participând pentru prima dată la alegerile parlamentare, a obţinut 1%, iar ulterior, între 2% şi 3,5%. Acest partid le critică pe toate celelalte, îngreunând uneori adoptarea legilor prin formularea a sute de amendamente. El organizează strângerea de semnături în vederea organizării de referendumuri care să anuleze legi şi face o publicitate spectaculoasă opoziţiei sale la structurile politice existente.

În anul 1987 s-au prezentat în alegeri, pentru prima dată, ecologiştii, care au obţinut 2,5% din voturi.

Abia în anii '80 s-a întâmplat (în două rânduri) ca premierul să fie desemnat dintr-un partid – aşa cum se spune în Italia – laic (nu din rândurile Partidului Democrat - Creştin). În anii 1981-1982, în fruntea guvernului s-a aflat Giovanni Spadolini din Partidul Republican, iar în anii 1983-1987, socialistul Bettino Craxi, singurul care a ocupat funcţia de premier o perioadă mai îndelungată de timp în istoria postbelică a Italiei. Guvernele celor doi s-au folosit de sprijinul a cinci partide dintre cele nouă menţionate mai sus; partidele mai apropiate de extreme (comuniştii şi M.S.I.) nu au participat la guvernare; nu au participat nici cele două grupări cu preocupări noi şi un stil nou: Partidul Radical şi ecologiştii.

În Italia este greu să ne imaginăm un sistem electoral care să introducă „praguri” procentuale minime, neadmiţându-se în acest fel partidele mai mici în parlament. Când Spadolini a format guvernul, cu participarea a cinci partide, partidul său (republican) avea 3% din voturile alegătorilor şi tot atâtea locuri în Camera Deputaţilor. Obţinerea de către Partidul Republican a 5% din voturi în alegerile următoare a fost considerată un succes, în parte personal, definit drept „efectul Spadolini”. Mai întâi, Spadolini a fost desemnat în funcţia de premier, apoi a urmat creşterea popularităţii partidului său. În mod similar, creşterea numărului de voturi acordate socialiştilor a avut loc după ocuparea de către Craxi a funcţiei de premier.

Un obicei politic italian specific este acela de a participa aproape în unanimitate (deseori într-un procent de peste 90%) la alegeri şi la referendumuri. Participarea la alegeri este considerată, aşa cum se precizează în Constituţie, o „obligaţie civică” (dar absenţa nu este pedepsită). Alegătorul votează, deşi uneori îşi anulează votul, tăind toate listele sau făcând vreo observaţie scrisă mai potrivită (sau mai deplasată). Aproape toţi alegătorii cu drept de vot îşi exercită „obligaţia cetăţenească”. Numărul voturilor anulate, cărora li se pot atribui intenţii protestatare, este de la două la trei milioane.

Partidul Democrat - Creştin, care are în mare măsură un rol hotărâtor în politica italiană, este un partid confesional, dar ar fi foarte greu de afirmat că acesta este un partid conservator. Vorbind despre sistemul politic italian trebuie să amintim de Biserică.

Statul italian, apărut în secolul al XIX-lea, a reunit ţinuturile Italiei în pofida opoziţiei statului papal. Conflictul dintre tradiţia catolică şi cea laică s-a manifestat în mod esenţial în istoria modernă a Italiei, dar el a fost dezamorsat cu pricepere. În anul 1929, Mussolini, ca premier, a semnat împreună cu Vaticanul Acordurile de la Lateran, care cuprindeau un concordat. Italia recunoştea suveranitatea statului Vatican şi caracterul catolic al statului italian, obligându-se totodată ca în şcoli să se facă educaţie catolică. S-a convenit ca dreptul canonic să aibă efect în sfera dreptului civil, prin recunoaşterea civilă a căsătoriilor religioase şi interzicerea divorţului prin legislaţia de stat.

Constituţia postbelică a stabilit că statul şi Biserica catolică sunt fiecare în parte independente şi suverane fiecare în domeniul său, precum şi că acordurile de la Lateran vor fi în vigoare în continuare, putând fi schimbate numai cu acordul părţilor care le-au încheiat.

În anul 1970, s-a instituit dreptul legal la divorţ. În anul 1974, prin referendum, alegătorii au respins cererea de anulare a acestui drept, cererea susţinută de Partidul Democrat - Creştin ( raportul voturilor a fost de 19 milioane faţă de 11). Dreptul civil italian prevede deci posibilitatea divorţului. Noua înţelegere cu Vaticanul, semnată în 1984, prevede că religia catolică nu este o religie de stat. Înţelegerea ţine seama de schimbările din dreptul civil şi de noile principii ale predării religiei în şcoli.

Sistemul politic italian, în pofida nemulţumirilor stârnite de instabilitatea sa, s-a dovedit a fi trainic sub multe aspecte, printre altele datorită permanentizării deprinderilor politice. În acest sistem – mai mult decât în altele – diferenţierea partidelor politice reflectă deosebirile de convingeri între cetăţeni, partidele fiind un participant permanent la înţelegerile politice.