Organizație extrem de complexă și dificil de încadrat într-un anumit tipar sau definiție concretă, Uniunea Europeană poate fi cel mai bine înțealeasă atunci când este analizată din perspectiva teoriilor de integrare europeană. Acestea au rolul de a explica cum anume funcționează UE și procesele sale decizionale, dar, luate separat, probabil că nu acoperă întreg procesul. Combinate sau grupate pe anumite domenii reușesc însă să explice în mare parte acest proces complex. Atât teoriile interguvernamentaliste cât și cele supranaționaliste oferă varianta lor de raspuns la o serie de întrebări definitorii care încearcă să explice fenomenul Uniunii Europene, întrebări cum ar fi: ce reprezintă procesul de integrare europeană?, care este rolul statului?, care este rolul instituțiilor supranaționale? etc. Răspunsurile la acestea diferă de la teorie la teorie și generează fiecare un tablou diferit al UE, fapt ce va fi în contiunare ilustrat în acest eseu. Astfel, dezbaterea interguvernamentalist vs. supranaționalism descrie o dilemă prezentă în spațiul european de câteva decenii bune: este Uniunea Europeană un organism independent și o autoritate autonomă care ia decizii de una singură pe care le impune asupra statelor membre sau statele membre au cuvântul final în ceea ce privește procesul de luare al deciziilor? Realitatea este însă probabil una de altă natură, și anume că aceste două ipoteze nu se contrazic neapărat, dar se completează datorită naturii hibride și unicale a UE.
Atunci când analizăm interguvernamentalismul, putem începe de la asumpția principală a acestuia: statul național reprezintă cel mai important actor în mecanismul de integrare și acesta trebuie să-și transfere suveranitatea numai în domeniul politicilor soft, acolo unde nu intervine interesul național într-o modalitate dominantă. Dezvoltată de teoreticieni precum Stanley Hoffman și Andrew Moravcsik, aceasta teorie este una bazată pe ”centrism statal” [1] și reprezintă o sumă între teoriile clasice ale relațiilor internaționale: realism și neorealism. Este în continuare paradigma principală a integrării europene- un joc de sumă nulă în care statele naționale sunt privilegiate, iar acțiunile și interesele lor dirijează procesul de integrare.
Michele Cini identifică câteva concepte esențiale, cum ar fi centrismul statal, suveranitatea nealterată și cooperarea internațională, concepte care descriu cadrul teoretic al interguvernamentalismului.[2] La baza tezei interguvernamentaliste stă astfel conceptul de suveranitate statală, iar adepții acesteia afirmă ca statele membre ale UE sunt capabile să ia dezicii independent, și anumele ele influențează în cea mai mare măsură procesul de luare a deciziilor, de elaborare a politicilor șamd. În viziunea lor, statele dețin cel mai mare control asupra proceselor ce au lor în cadrul uniunii europene, iar cooperarea europeană implică ”cel mult o împărțire a suveranității în defavoarea oricărui transfer de suveranitate de la nivelul național la cel supranațional.”[3] După cum s-a menționat mai sus, integrarea europeană este percepută ca un joc de sumă nulă, și până și termenului de integrare i se preferă cel de cooperare europeană. În ceea ce privește rolul istituțiilor supranaționale, acestea sunt văzute ca instituții aflate în serviciul statelor membre, iar dintre organismele care contează pot fi menționate Consiliul de Miniștri și Consiliul European, deoarece reprezintă direct interesele statelor.
În articolul” Obstinate or Obsolete?” Stanley Hoffman (primul teoretician al interguvernamentalismului) definește uniunea europeană ca” o unitate din care lipsește abdicarea de la naționalismul propriu”. El vede procesul de integrare drept fiind un rezultat al presiunilor impuse de necesitate și oameni după evenimentele celor două războaie mondiale și nu consideră că o Europă federală a fost cu adevărat dorită de cineva, ci mai mult se urmărea crearea unei entități regionale bazate pe cooperare internațională, care să le permită statelor naționale să își urmărească interesele. În viziunea lui Hoffman soarta statului-națiune este cea mai importantă în relațiile internaționale deoarece posedă legitimitate politică, si deși recunoștea succesul cooperării europene din deceniul șapte al secolului trecut, autorul sublinia că evenimentele anilor 60` accentuau mai multe diferențele culturale, politice și economice între națiuni decât interesele lor comune.
Luând în calcul apariția unui nou context politic și a unor noi realități istorice, o dată cu începutul anilor 90 suntem martorii emergenței unui nou tip de interguvernamentalism, și anume interguvernamentalismul liberal, teoretizat de Andrew Moravcsik. Uniunea Europeană este identificată ca fiind un regim interguvernamental de succes, creat pentru a gestiona interdependența economică prin intermediul coordonării negociate de politici.[4] Conceptele cheie ale interguvernamentalismului liberal sunt jocul pe două nivele, preferințele, regimul internațional și puterea, deoarece teoria își bazează asumpțiile pe modelul ”actorului rațional”, care pornește de la faptul că statele se comportă rațional. Contextul european îmbunătațește capacitatea de negociere prin delegarea și partajarea suveranității, iar procesul de integrare nu mai este văzut ca fiind întotdeauna un joc de sumă nulă. Suveranitatea râmâne intactă în cazul tuturor statelor membre și se compune din preferințele și interesele acestora. Preferințele statelor sunt formate, iar acestea la rândul lor sunt ”injectate” în cadrul negocierilor inter-statale. Ca și în cazul interguvernamentalismului, statul rațional are în continuare rolul principal în regimul internațional, dar se insistă pe ideea că o parte din competențele statului sunt delegate instituțiilor internaționale.
Astfel, teoriile interguvernamentaliste rămân a fi cele mai importante atunci când analizăm procesul de integrare europeană, dar nu putem afirmă că acestea explică în totalitate fenomenul UE. Maximizând rolul statului și deseori neglijând cel al instituțiilor supranaționale, interguvernamentalismul acoperă doar anumite etape din istoria intergării europene.
Paralel, și teoriile supranaționaliste, cum ar fi neofuncționalismul și federalismul, ocupă un loc important în rândul celor care încearcă explicarea procesului de integrare europeană. Supranaționalismul presupune faptul că statele membre UE cedează influența și puterea lor, cu alte cuvinte derogă din suveranitatea statală instituțiilor care transcend hotarele sau guvernele naționale. O dată cu adoptarea Actului Unic European, prin trecerea la votul prin majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniștri, s-a renunțat la un important principiu interguvernamentalist, și anume votul unanim. Astfel, instituțiile supranaționale devin mai importante deoarece miniștrii sunt acum obligați să colaboreze mai mult pentru a ajunge la un consens.
Neofuncționalismul reprezintă o teorie a integrării regionale care vrea să explice procesul de integrare europeană prin conceptul de spill-over. Acesta reprezintă un motor al adâncirii integrării economice, fundamentat pe extinderea procesului de integrare spre alte sectoare sub presiunea generată de succesul cooperării din sectorul iniţial. Personalități precum Jean Monnet sau Ernst B. Haas au motivat această teorie conducându-se după ideea ca integrarea europeană se va auto-susține, succesele din anumite domenii conducând la cooperări durabile. În eseul său despre neofuncționalism, Carsten Stroby menționează câteva concepte cheie ale teoriei: spill-over funcțional, spill-over politic, socializarea elitelor, grupurile de interese etc. Acestea susțin ideea că realizările din domeniul economic vor conduce la o adâncire a procesului de integrare europeană, în timp ce elitele politice vor deveni tot mai interdependente și vor fuziona eventual într-o elită politică europeană. Grupurile de interese sunt și ele foarte importante în teoria neofuncționalistă, întru cât fac lobby pe lângă instituțiile supranaționale și influențează procesul de luare al deciziilor. Astfel, se urmărește trecerea de la cooperarea în plan economic la cea în plan politic prin intermediul actorilor supranaționali. Suveranitatea nu mai aparține în exclusivitate statelor membre, ci este partajată între guvernele naționale și insituțiile UE. Având în continuare un rol esențial, statele cedează din unele competențe actorilor externi (competențe exclusive și partajate ale UE).
Deși poate explica valul de aderări al unor state pe parcursul secolelelor XX și XXI sau geneza marilor partide politice din cadrul PE, neo-funcționalismul nu mai face față realităților existente pe arena relațiilor internaționale și nu mai poate fi considerat o teorie în totalitate actuală. Alte probleme ale acestuia mai pot fi și faptul ca omite să implice cetățeanul în procesul de luare al deciziilor sau că socializarea elitelor presupune deseori politicieni nu foarte legați de politicile europene.
O altă teorie de natură supranaționalistă, federalismul, este bazată pe asumpția că federația reprezintă punctul final al procesului de integrare europeană. Analizat și conceptualizat în contextul primelor forme de existență ale UE de figuri proeminente precum Jean Monnet și Altiero Spinelli, federalismul presupune o uniune voluntară de state și cetățeni ce împărtășesc aceleași scopuri (bunăstare, securitate și prosperitate), fară a exclude componenta națională a statelor federate. Procesul de integrare europeană este bazat pe politica self-rule plus shared rule și vizează trecerea de la o uniune economică la una federală. În cazul federalismului nu mai vorbim despre o suveranitate deplină a statelor, ci despre conceptul de suveranitate partajată între guvernul federal și regiuni sau state federate. Astfel, statele membre nu mai sunt pricipalii actori, ci doar părți componente ale federației. Uniunea Europeană, cel mai înalt nivel autoritar, este cea care acționează și dirijează simultan statele și cetățenii. Instituțiile supranaționale au rolul unor instituții federale: parlament bicameral, curte de justiție, guvern etc., iar guvernarea se bazează pe o serie de principii federale : principiul autonomiei, principiul subsidiarității, principiul solidarității, al participării șamd. În eseul său ”Federalism and Federation”, Michael Burgess face o distincție clară între termenii federație și confederație, menționând că în forma sa actuală, UE este mai mult o confederație deoarece aceasta reprezintă o formă mai liberă de uniune, mai puțin reglementată și care nu are o influență directă asupra cetățenilor, cum ar fi în cazul unei federații. Criticile la adresa unei Europe federale includ lipsa unei constituții federale propriu zise, reticența statelor de a-și deroga suveranitatea în domeniul de ”hard power” sau de ”high politics” sau chiar ideea imposibilității funcționale a UE de a fi federație întru cât Uniunea Europeană nu întrunește toate caractersiticile unui stat.
În concluzie, atât interguvernamentalismul cât și supranaționalismul încearcă să explice procesul de integrare europeană, ambele oferind răspunsuri plauzibile dar și lăsând lacune acolo unde nu se pot plia realităților și contextului istoric. UE reprezintă de fapt o simbioză între ambele modetele teoretice, și numai completându-se unul pe celălalt imaginea Uniunii Europene se definitivează.
[1] Stanley Hoffman, „Obstinate or Obsolete? The fate of the Nation State and the case of Western Europe”, Daedalus, vol. 95, nr. 3, summer 1966.
[2] Michelle Cini, European Union politics, 2nd ed, Oxford University Press, Oxford ; New York, 2007.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.