Mass-media este o formă a comunicării de masă, indiferent că vorbim de presă scrisă, vorbită sau vizuală (alături de acestea ar mai putea fi menţionat internetul). Comunicarea de masă este definită ca un proces social complex, instituţionalizat, organizat şi reglementat social, cuprinzând o serie de tehnici şi reţele de transmisii care permit punerea la dispoziţia unui public vast a unui set de mesaje .
De fapt anumiţi specialişti identifică comunicarea de masă cu mass-media (în special cei americani) deoarece se adresează unui public variat, masiv şi nediferenţiat . Din această perspectivă, comunicarea de masă se caracterizează ca fiind o instituţie socială ( în care un personal calificat execută o serie de activităţi care vin în întâmpinarea nevoii societăţii moderne de informare rapidă şi constantă, dar şi crează o serie de derivate -canalele de legătură între individ şi societate), prin emiterea de mesaje publice (orice mebru al societăţii are acces la ele), prin transmiterea cu rapididate a mesajelor şi printr-o audienţă largă, eterogenă şi anonimă .
Comunicarea de masă este indirectă (şi deci impersonală), multiplă (se adresează unui număr mare de oameni, din categorii sociale şi zone diferite), socializantă (deoarece se desfăşoară între indivizi sociali) şi implică un proces complex de elaborare, o artă şi o ştiinţă a cmunicării, comunicatorii fiind persoane specializate, care trebuie să ştie ce şi cum să transmită .
Comunicarea de masă are mai multe funcţii şi între diferiţii specialişti există diferenţe în ceea ce priveşte criteriile după care se analizează acestea. Astfel, o primă clasificare dă următoarele funcţii: informativă, corelativă (stabilire a unor relaţii între evenimente, de socializare, de creare a consensului, de stabilire a priorităţilor), continuativă (de continuare şi perpetuare a valorilor existente în societate), divertisment şi amuzament, mobilizatoare .
O altă clasificare a funcţiilor mass-media identifică 5 funcţii ale acesteia: de informare, de interpretare a realităţii (se construieşte realitatea prin oferirea de informaţii selectate pe baza unor priorităţi), instructiv-culturizatoare (furnizează cunoştinţe cultural-ştiinţifice şi promovează valori, norme şi modele de comportament), de liant social şi de divertisment .
O trecere în revistă a diferitelor tipuri de clasificări este realizată în lucrarea Sociologie, coordonată de P. Iluţ şi T. Rotariu . Astefel, funcţiile comunicării de masă sunt clasifiacte în două domenii: de comunicare intelectuală (şi aici intră informarea prin informaţii de actualitate, generale, formarea prin acumularea de cunoştinţe, expresia prin producerea de valori şi presiunea prin oublicitate şi propagandă) şi psihosociale (integrare socială, divertisment şi psihoterapeutică). Tot aici sunt amintite şi funcţiile mas-media din perspectiva marxiştilor: informativă, formativă, propagandistico-instructivă, educativă şi organizatorică.
Din aceste diferite tipuri de clasificare a funcţiilor se poate trage concluzia că mass-media are ca principale funcţii cele de informare sau comunicare de informaţii (se pot ridica o serie de întrebări privitoare la modul de selecţie a informaţiilo, criteriile pe baza cărora se decide ceea ce este transmis şi ceea ce nu şi la modul cum sunt transmise) de formare de opinii (prin faptul că receptorii sunt influenţaţi de şi acumulează cunoştinţe prin informaţiile primite) şi de divertisment.
Care sunt efectele pe care le are mass-media supra receptorior? Conform lui D. Pop , acestea sunt: înstrăinare (produce izolarea publicului faţă de valorile comunităţii şi generează dezangajarea socială), amplificare (acordă importanţă sporită unor elemente specifice), bumerang (generează reacţii contrare celor prevăzute şi aşteptate), catarsis (eliberarea tensiunilor), confirmare (întărşte convingerile existente), mimetic (stimulează imitarea violenţei, agresivitatea prezentă în mijloacele de informare se resfrânge la nivel individual sau în modul de manifestare a colectivităţilor), oboselii faţă de compasiune (conduce la blazarea şi „răceala” publicului atunci când se confruntă cu evenimente neplăcute), deplasare (o dată cu apariţia unor noi tehnologii care acaparează capacitatea de concentrare a publicului are loc mutarea centrului de atenţie), distragere a atenţiei, extindere (produce lărgirea opiniilor şi perspectivelor de care individul ori societatea dispun), accelerare (a desfăşurării evenimentelor politice), inoculare (injectarea unor idei publicului până când acesta le aceptă), „curentului principal” (racolarea publicului la o opinie larg împărtăşită), narcotizării (generează apatie şi pesivitate, efectul neinformării -publicul care nu ştie despre eveniment ininte receptează informaţiile mai uşor), reciprocitate (între mass-media şi politică se stabilesc relaţii de schimb reciproc), reîntărire a convingerilor, deversare (când informaţiile se scurg şi către alţi receptori decât publicul tinţă), „celei de-a treia persoane” (se exprimă teama faţă de cine ar putea să recepteze mesajele în mod nedorit), vulgarizare (trivializează problemele pe care le consideră a fi lipsite de importanţă).
Conform autorilor V. Stan şi I. Stănciugelu au existat trei perioade în care au dominat câte un tip de teorie în ceea ce priveşte efectele mass-media. În perioada 1930-1945 a dominat conceptul efectelor puternice, masive şi imediate asupra audienţei: teoria seringii hipodermice (sunt injectate idei atitudini şi modele de comportament indivizilor), teoria dominaţiei ideologice (mass-media este un instrument de difuzare al ideologiei dominante).
În perioada 1945-1960 a dominat conceptul efectelor limitate, care susţine că publicul la rândul său infleunţează mass-media prin puterea de a alege informaţiile care îl interesează: teoria modelului în doi timpi susţine că influenţa exercitată de mass-media depinde de opiniile preexistente şi de o reţea de relaţii interpersonale ale individului, ei fiind sensibili în special la părerea liderilor de opinie, astfel încât efectele sunt indirecte, filtrate şi limitate de receptor. În perioada 1965-1990 a dominat conceptul efectelor complexe datorită influenţei pe care a ajuns să o aibă televiziunea. Acum se preferă să se studieze efectele pe termen lung în defavoarea celor pe termen scurt.
Există mai multe tipuri de analiză a conţinutului mass-media. Prin analiza tradiţională se bazează pe câteva întrebări frecvente, cum ar fi: se înregistrază evenimentele cu acurateţe? Existaând mai multe versiuni asupra realităţii, versiunea cărui grup este preponderent exprimată? Este reflectat întreg spectrul al punctelor de vedere din societate? Sunt obiectiv portretizate grupurile sociale şi minoritare?
anumite fenomene sociale (violenţa spre exemplu) sunt privite similar modului în care apar în societate? Analiza semiologică de conţinut încearcă să descifreze sensul profund, semnificaţia latentă a textului, semnificaţie ce poate duce la intenţia emiţătorului. Analiza genurilor încearcă să extragă trăsăturile care individualizează unele tipuri de mesaje sau canale. Iar analiza de conţinut paote fi caracterizată prin termenul de descriere calitativă .