Conceptul de etică aplicată a aparut prima data în secolul al XIX lea în SUA , din nevoia specialiștilor din anumite domenii de a stabili în ce masura anumite fapte reale sunt morale sau nu, din nevoia de a analiza moralitatea unor fapte sociale precum razboiul , avortul , inseminarea artificială , homosexualiatatea , sau euthanasia. Etica aplicată se ocupă cu analiza filosofico – morala a dilemelor din lumea reală. Etica aplicata presupune analiza morala a unor situatii concrete din practica socială sau profesională.
Etica aplicată apare ca reacție împotriva eticii teoretice care nu poate raspunde problemelor de moralitate cotidiene plecând de la teorii și principii universale nefondate (care nu țin cont de contextul cultural în care se află indivizii). Nu se mai putea accepta idea că faptele pot fi judecate ca morale sau nu în funcție de un principiu moral universal oferit de o teorie etică. Nu se mai putea accepta ideea existenței unor teorii etice generale utile pentru rezolvarea unor probleme reale. Nu pot exista teorii generale sau, daca pot exista, ele nu sunt de folos în etica aplicată. Discuțiile despre etica aplicată trebuie facute pornind de la specificul atat de divers al cazurilor particulare, care nu pot fi reduse uniform la simplitatea principiilor universale furnizate de teorii (se poate lucra pe cazuri paradigmatice și apoi se pot extinde concluziile prin analogie). S-a pus interebarea : “Cum este posibilă unitatea deliberarii morale?” sau “ Cum putem știi care teorie sau care evaluare este cea mai bună? “.
Decizia morală este unică, valabilă pentru fiecare om în parte, ea nu poate fi universală, spunea filosoful englez contemporan John Rawls. Nu putem judeca faptele particulare după modele universale. În realitate nu există principii universale , obiective , atemporale (există percepții particulare ale indivizilor , practicile comunităților locale, tradițiile, obiceiurile de care trebuie să ținem seama). Ar trebui să evaluam moral pe baza precedentelor având în vedere toate particularitatile cazului. El propunea acceptarea pluralismului, adică evaluarea faptelor prin prisma tuturor teoriilor, printr-o procedură a “echilibrului reflectat” și cel mai bun accord posibil (unificarea pozițiilor teoretice printr-un consens critic sub o singură teorie care să asigure interpretatea faptelor) .
In anii ’70 in domeniul Bioeticii (disciplină pilot a eticii aplicate) apărea o nouă tendință numită “principism” care propunea orientarea spre alte principii decât cele ale eticilor tradiționale. “Principiismul “ a fost susținut de filosofii americani Tom Beauchamp și James Childress. Ei considerau că principiile după care se judecă faptele morale trebuie să fie întemeiate pe “moralitatea comuna”(institutie socială care înclude moralitatea profesională, adică standardele de conduită care sunt recunoscute de cei care activează într-o profesie cu seriozitate în privința responsabilității lor). Conform procedurii de decizie “principiism” , faptele trebuie să fie judecate după urmatoarele principii :
- Principiul respectului autonomiei – norma pentru respectul capacității persoanei autonome de a lua decizii.
- Principiul binefacerii – un grup de norme pentru conferirea de beneficii și cântărirea beneficiilor în raport cu costurile și riscurile.(obligativitatea de a face binele)
- Principiul nefacerii răului (non- maleficienței) – o norma a evitarii cauzării răului.
- Principiul dreptații – un grup de norme pentru distribuirea beneficiilor , riscurilor și costurilor în mod echitabil .
Aceste principii se regasesc într-o formă sau alta în marile teorii etice. Ceea ce aduc în plus sustinatorii “principismului” este comunicarea cu individul (comunicarea cu pacientul, în domeniul medical). Principiismul nu ignora aspectele subiective ale relațiilor morale : emoțiile, virtuțiile, comunicarea. În cazul principiului binefacerii , de exemplu , trebuie să aflam ce contează pentru pacient , ce este bine și ce este rau pentru el pentru a știi cum să procedam , ce trebuie sa facem. Astfel pe lângă cele patru principii, autorii adaugă și cinci “virtuții focale” ale practicii medicale : compasiunea, discernamantul, sinceritatea, integritatea și conștiința morală.
Ceea ce I s-a reprosat “principiismului” a fost faptul că este mai degrabă o procedură de decizie pentru un “consiliu de onoare”, pentru o comisie etică, decat o modalitate de consultanța a bolnavului.
În anii ’90 in domeniul Bioeticii apare o nouă tendintă opusă tiraniei principiilor tradiționale și nu numai a acestora, “narativismul” susținut de filosoful francez contemporan Paul Ricoeur.“Narativismul” completează “principiismul” și susține “comunicarea morală” adică cere implicarea relatării personale în rezolvarea unor probleme morale, mai ales în cazurile medicale , sau aplicarea tehnicii “consultanța morala” . Fiecare situație morală este unică și irepetabilă și nu poate fi supusă judecații pe baza principiilor morale cu caracter general. Tehnica “narațiunii” este utilă mai ales în domeniul medical unde este nevoie de ascultare empatică și sprijin (este necesar să se asigure bolnavului convingerea că a fost ascultat și înteles). Nu trebuie să se plece de la principii către fapte, spunea Paul Ricoer, ci mai de grabă de la o bună întelegere a faptelor. Medicul nu trebuie să trateze o boală pe baza unor reguli rigide, obiective, ci trebuie să descrie elementele constitutive ale acelei experiențe, ca experientă subiectivă și să reflecteze asupra ei ca și cum ar fi o experiență traită de el .