Multiculturalismul canadian
Colonizarea teritoriului Canadei a început în anii 1600, cu migranți în principal britanici și francezi. Pe teritoriu trăiau popoare indigene în câteva grupuri distincte: indieni, metiși și inuiți. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, circa 60% din locuitori erau anglo-saxoni, iar 30% francezi. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au sosit valuri de nou veniți din Scandinavia și din statele Europei Centrale și de Est, iar după Al Doilea Război mondial s-au adăugat imigranți de pe alte continente.
Până în anul 1947, identitatea canadiană a fost asociată cele britanice. Omogenitatea fiind considerată dezirabilă, politica autorităților era de înglobare a identităților. În anii `60, naționalismul provinciei Quebec și multiplicarea imigranților, ca și a țărilor de origine, au schimbat perspectiva asimilaționistă. Semnalul oficial a fost dat de Comisia Regală pentru Bilingvism și Biculturalism în 1969. Carta Comisiei privitoare la contribuția grupurilor ne-britanice, ne-franceze și ne-indigene la identitatea Canadei a recomandat trecerea de la asimilare la integrare și la o politică etnoculturală inovativă. Între strategiile propuse se aflau susținerea specificului cultural al noilor veniți, asocierea lor la viața instituțională, promovarea schimburilor culturale între comunități, sprijinul dat învățării a cel puțin uneia dintre limbile oficiale.[1]
Noua viziune, care reprezenta o invitație făcută imigranților să aibă încredere în propria lor identitate, că îşi au locul în societatea canadiană fără să renunţe la ea, a fost exprimată de ministrul Pierre Trudeau în următorii termeni: „Deşi există două limbi oficiale, nu există nicio cultură oficială, şi nici nu există o prioritate a unui grup etnic în raport cu celelalte. Niciun cetăţean sau grup de cetăţeni nu este altceva decât canadian, şi toţi trebuie trataţi corect ... Unitatea naţională, dacă e să o gândim într-un sens profund personal, trebuie fondată pe încrederea în propria identitate individuală; pe baza acesteia poate creşte respectul pentru identitatea celorlalţi şi dorinţa de a împărţi idei, atitudini şi aspiraţii. O politică multiculturalistă viguroasă va crea încrederea de început.”[2]
Pentru punerea în practică a recomandărilor făcute în 1969 de Comisia Regală pentru Bilingvism și Biculturalism, statul canadian a acordat în anii `70 circa 200 de milioane de dolari. În anul 1972 a fost creat un Directorat Multicultural cu scopul de a veghea derularea programelor și proiectelor specifice. S-au adăugat în anul următor un Ministru al Multiculturalismului, cu funcția de monitorizare a politicilor multiculturaliste în cadrul departamentelor, și Consiliul Consultativ Canadian al Multiculturalismului, implicat în relaționarea autorităților cu organizațiile etnice.
Continua imigrare a schimbat proporțiile etnice a orașelor canadiene, iar varietatea culturală a noilor veniți a generat atitudini rasiste și tensiuni interetnice. Ca răspuns la evoluțiile din anii `80, statutul canadian a dezvoltat cadrul instituțional al multiculturalismului și a adăugat programe de combatere a discriminării. Carta canadiană a drepturilor și libertăților adoptată în anul 1982 venea în întâmpinarea „prezervării şi dezvoltării moştenirii multiculturale a Canadei”. Specific multiculturalistă, și cu implicații adânci asupra democrației canadiene, a fost împuternicirea acordată tribunalelor canadiene să țină cont de realitatea multiculturalismului la cel mai înalt nivel decizional. Instanțele erau chemate să introducă o prismă interpretativă în stabilirea echilibrului dintre drepturile individuale și de grup. Libertatea de exprimare a fost restricționată în raport cu limbajul rasist.
În aceeași decadă, au urmat elaborarea raportului parlamentar „Egalitatea acum!” (1984), înființarea Comitetului permanent al Camerei Comunelor privind Multiculturalismul (1985) și adoptarea, în 1988, a Legii canadiene a multiculturalismului – primul act normativ din lume de acest gen. Obiectivele prezervării și dezvoltării multiculturalismului în Canada erau identificate cu susținerea culturilor și limbilor, reducerea discriminării, promovarea înțelegerii între culturi, realizarea unor schimbări instituționale la nivel federal. La sfârșitul anului 1989 a început dezbaterea parlamentară asupra înființării unui Departament al Multiculturalismului și Cetățeniei. Va lua naștere în luna aprilie 1991.
Multiculturalismul australian
În Australia, multiculturalismul a apărut ca o politică menită să răspundă cerințelor comunităților de imigranți, într-o țară din ce în ce mai diversificată. În 1945 fusese creat Departamentul Imigrării pentru a gestiona venirea emigranților și a persoanelor deportate. Ideea călăuzitoare era asimilarea completă a noilor veniți, i.e., învățarea limbii engleze și adoptarea practicilor culturale ale țării. Guvernul acorda asistență în găsirea unui loc de ședere și studiul limbii. Politica a fost una de succes. Între 1945, când populația se ridica la 7,5 milioane de locuitori, și până în 1990, în Australia s-au așezat 5 milioane de persoane provenind din 100 de țări. Multiculturalismul a fost asumat ca politică publică în anii `70, după ce migrații schimbaseră fața țării.
Încă din anii `60, proiectul asimilării fusese înlocuit cu cel al integrării. În a doua perioadă a decadei, a câștigat ideea că nou sosiții nu au de ce să renunțe la identitatea lor culturală. S-a renunțat și la impunerea unor criterii rasiale în materia naturalizării. Cuvântarea din 1973 a ministrului Imigrării, Al Grassby, cu titlul „O societate multiculturală pentru viitor” a devenit referința pentru noua politică de tip multiculturalist. Este și primul document oficial în care apare formularea „societatea multiculturală a Australiei”.
În anul 1975, a fost adoptată Legea privind discriminarea rasială, menită să combată fenomenul. Peste doi ani, Consiliul de Afaceri Etnice, numit de guvern, a enunțat ceea ce se poate numi prima definiție oficială a multiculturalismului folosită de statul australian:
„Din perspective noastră, acceptarea naturii multiculturale a societății australiene înseamnă că guvernul și celelalte autorități recunosc realitate culturilor etnice și le răspund în termenii credințelor etnice, valorilor și obiceiurilor lor … Trebuie să facem ca Australia să devină nu o unică identitate, ci o unitate, nu ceva bazat pe similarități, ci un compozit, nu un melting pot, ci o legătură voluntară între oameni diferiți care împart o structură politică și instituțională comună.”[3] Ultima declarație de politică multiculturalistă avea să fie emisă la aproape două decenii, în 2003, după ce mai mulți ani la rând multiculturalismul fusese subiect al criticilor și al dezbaterilor politice, deseori în legătură cu evenimente internaționale precum terorismul.
În anii `70, sub numele multiculturalismului ale cărui argumente fuseseră deja puse la lucru în Canada, autoritățile s-au implicat activ în așezarea imigranților. Tot atunci, Comisia Australiană pentru Drepturile Omului a subliniat necesitatea de a-i include pe aborigeni în noile mecanisme de protecție și recunoaștere culturală. Punerea imigranților și aborigenilor sub aceeași cupolă multiculturalistă a fost contestată cu argumentul că abordarea diluează semnificația a ceea ce ultimii reprezintă în istoria societății australiene.
Politica multiculturalistă a fost dezvoltată inițial la nivel federal. Ulterior, statul Australia și teritoriile au creat propriile lor politici multiculturaliste, multe implicând organizații de tipul grass-roots.
Urmare a descreșterii imigrației provenind din țările europene și creșterea numărului nou veniților din Asia de Sud-Est, guvernul a decis, în 1977, înnoirea programelor de primire sosire și de servicii pentru imigranți. Raportul Galbally prezentat parlamentului în 1978 a identificat în multiculturalism conceptul cheie a noii politici. Între altele, Raportul Galbally cerea ca orice persoană să-și poată menține cultura fără ca din aceasta să rezulte vreun dezavantaj, să înțeleagă și să aprecieze alte culturi, iar programele create în acest scop să fie discutate cu beneficiarii. Noii veniți erau încurajați să se bazeze cât de repede pe ei înșiși.
Guvernul și-a asumat încurajarea unei „atitudini multiculturale”. Ca prime măsuri, a fost dezvoltat un program educațional multilingual, înființarea unor emisiuni de informare specifice și înființarea unui Institut Australian al Afacerilor Multiculturale. La nivel statal au fost create Comisii pentru Afaceri Etnice și Consilii de Stabilire a imigranților. Anii `80 a fost perioada de consolidare a sistemului multiculturalist australian. Documentul din 1982, „Multiculturalism pentru toți australienii” vedea în multiculturalism mai mult decât asistența grupărilor etnice, ci „un mod de a privi la societatea australiană care implică viața în comun cu conștiința diversității etnoculturale” (Elsa Koleth, 2010).
Dintre inițiativele luate la mijlocul anilor `80 mai sunt de notat „Strategia pentru Echitate” menită să amelioreze accesul cetățenilor cu altă limbă maternă decât engleza la programele neguvernamentale, înființarea Comisiei de Drepturile Omului și Oportunități Egale, reevaluarea Programelor și serviciilor multiculturale pentru imigranți (1986). Ca răspuns la numărul mare de imigranți sosiți din Asia și Orientul Mijlociu la sfârșitul anilor `80, Comitetul Consultativ privind Politica de Imigrație a Australiei a avertizat asupra necesității de a se lua noi măsuri, în special, cu privire la sentimental din ce în ce mai răspândit că tratarea imigrării dintr-o perspectivă multiculturalistă duce la divizarea țării.
Tot atunci, liderul opoziției care va conduce Australia mai multe mandate, John Howard, a cerut abandonarea termenului multiculturalist și opțiunea pentru „O Australie”, astfel încât respectul diversității culturale și recunoașterea faptului că cetățenii ei vin din multe colțuri ale lumii să nu afecteze loialitatea față Australia, față de instituțiile, valorile și tradițiile ei (James Jupp, 2007, 106).
Acesta este contextul în care, în 1989, a fost dată publicității o nouă declarație de politică multiculturalistă, „Agenda națională pentru o Australie multiculturală”, cu scopul, printre altele, de a aduce la zi ideea multiculturalismului. Chemat să răspundă diversității etnice a țării, dar și preocupărilor pentru unitatea ei, conceptul se baza pe dreptul la identitate culturală, dreptatea socială, eficiența economică, obligația de a fi loial țării, corelarea dreptului la propria cultură cu responsabilitatea de a respecta valorile celorlalți. În întâmpinarea acestor opțiuni, a fost creat Oficiul Național pentru Recunoașterea Diplomelor din Străinătate. În încercarea de a se adresa și popoarelor indigene, Agenda națională a statuat prezența lor istorică pe continentul australian și tratarea lor în mod distinct de comunitățile nou venite.
Diversitate și multiculturalism în Statele Unite
În cazul Canadei şi al Australiei, atât politica faţă de imigranţi cât şi faţă de autohtoni a pus în valoare practică autoritatea comunităţilor culturale, cel puţin simbolică, asupra membrilor. Acest specific, al recunoaşterii autorităţii culturale a grupurilor în viaţa membrilor, care va deveni esenţa ideii de multiculturalism, deosebeşte cariera multiculturalismului în Statele Unite, în ciuda unei profunde similarităţi între cele trei ţări născute din imigrare şi cu o importantă populaţie nativă. Problematica grupurilor autohtone fusese stabilizată de Statele Unite prin tratatele cu nativii americani din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea: li s-a acordat acestora statutul de popoare, cu toate implicaţiile în termeni de drepturi colective, înaintea autohtonilor din Canada şi Australia (Ronald Takaki, 1993).
În ce priveşte imigranţii americani, ideea comună şi în bună măsură corectă este dizolvarea identităţii de grup în logica de melting pot care a pus mai presus cetăţenia, şi deci identitatea politică, în raport cu orice identitate culturală.[4] Deși recunoaște pluralismul cultural și diversitatea etnică, Statele Unite nu au asumat formal multiculturalismul (Nancy Foner, 2008, 136). Eventual, realitățile demografice vorbesc despre o multiculturalitate în fapt, nu în politici publice (Cara Wong, 2009, 161). Totuși, în unele state au fost adoptate măsuri tipic multiculturaliste, precum desenarea frontierelor electorale pentru o mai bună reprezentare a minoritarilor, ori posibilitatea de a da examenul de conducere a mașinii și în alte limbi decât engleza
Studiile americane au adăugat nuanțe la enunțurile calificative de mai sus. Multiculturalismul a fost o realitate socială curentă în Statele Unite, nu doar de la apariţia naţiunii, dar chiar şi în perioada colonialismului timpuriu.[5] Tradiţiile cu care vin noii imigranţi în SUA sunt influenţate de mediul cultural american, dar şi imigranţii influenţează cultura americană (John D. Buenker, Lorman Ratner, 2005).
Mișcarea pentru drepturile civile ale afro-americanilor din anii `60 a dus pentru prima oară la folosirea termenului „multiculturalism”, chemat să explice problematica rasială din Statele Unite. Afirmându-l, promotorii atrăgeau atenția nu doar asupra discriminării membrilor acestei comunități, dar și asupra negării istoriei și culturii ei, temă preluată ulterior de militantismul afro-american.
În anii `70, temele noii imigrații de sorginte latino-americană și asiatică, situația persoanelor cu dizabilități, a femeilor, au dat un nou impuls recunoașterii publice a diversității, a multiplicității culturale pe solul american, a dreptului de a fi diferit. În mod excepţional, în context american susţinerea procesului de „coming out”[6] a persoanelor gay a devenit baza recunoaşterii unei comunităţi LGBT în America, chiar unei culturi gay (G. Herdt).
Specifică este apariţia, în anii `80, a unei mişcări ideologice orientată explicit spre recunoaşterea culturilor minoritare prin reînnoirea practicilor şi atitudinile academice ce constituiseră „răul educaţiei de nivel superior” (Marilyn Friedman, Jan Narverson, 1995, 1), aşezate sub titulatura multiculturalismului (Sleeter C. and C. Grant, 1988).[7] Această mișcare a contribuit substanțial la recunoașterea identităților comunitare ca realitate ce supraviețuiește melting-pot-ului american. În acest sens, ideea multiculturalismului în Statele Unite este strâns legată de reformă academică care, prin reforma curricula şi a predării, prin organizaţii profesionale, conferinţe şi publicaţii adresate identităţii grupurilor minoritare, a contribuit nu doar la protecţia individuală, ci a dat demnitate culturilor minore înseși (Peter Erickson, 1992).
Practici multiculturaliste în Europa
Diversitatea culturală a Europei a fost dominată, până spre sfârșitul anilor `70, de minoritățile istorice. După Al Doilea Război Mondial, principalele state europene au integrat grupurilor naționale distincte de majoritate printr-o legislație specifică, care asigura mijloace de protecție a identității: R.F. Germania stabilise relații specifice cu sorbii, danezii și frizienii de cetățenie germană, Austria cu minoritățile stabilite prin Legea privind grupurile etnice din 1976, Danemarca cu minoritatea germană din Jutlandul de Sud. Italia și Spania au trecut la ample procese de regionalizare, inclusiv desenarea unor teritorii autonome cu statut special, menite să ofere unor comunități cultural distincte, importante numeric, condițiile necesare de a simți la ele acasă. Portugalia a acordat statute speciale arhipeleagurilor Azore şi Madeira, Finlanda a continuat politica de protejare a „enclavei” de identitate suedeză din Insulele Åland. Sunt numai câteva exemple
Celelalte minorități etnice nu s-au bucurat de drepturile speciale acordate minorităților istorice, dar au fost subiectul măsurilor de combatere a discriminării. Statele naționale au adoptat măsuri menite să elimine marginalizarea persoanelor aflate sub jurisdicția lor pe motiv de rasă, etnie, religie, limbă și au elaborat obligații colective cu acest scop – în cadrul Consiliului Europei și Comunităților Europene.
Multe din măsurile în favoarea minorităților naționale de pe Continent sunt de natura unor politici multiculturaliste. Totuși, în context european, formularea în termenii multiculturalismului apare târziu, asociată măsurilor de gestionare a situației „noilor minorități”, a imigranților al căror număr crescuse constant în ultimele decenii ale secolului XX. Este exemplul Marii Britanii, unde Legea Relațiilor Rasiale din 1976 a introdus excepții legate de port: lucrătorii Sikhs au putut folosi turbanul în locul căștilor de protecție obligatorii pe motocicletă, sau la locul de muncă (1989). Organizațiile etnice s-au bucurat, în anii 80, de sprijinirea unor programe cu conținut cultural.
Încă din 1985 raportul „Educație pentru toți” a cerut aprecierea, prin programa școlară, a diversității și a moștenirii culturale, religioase și lingvistice specifice. În 1988, Legea de Reformă Educațională a recomandat includerea educației multiculturale în curriculum-ul britanic.
Încă din anul 1979, Olanda a adoptat „Politica pentru minorități” care a permis o amplă asistență instituțională în favoarea emigranților. În 1983 au fost deschise programe pentru prezența imigranților în mass media, iar în 1986 a fost creată Mira Media, asociație a unor grupuri identitare menită să stimuleze prezența lor culturală în viața publică.
Practicile educaționale din anii `70 și `80 au încurajat educația multiculturală, incluzând asistența pentru prezervarea culturii. Învățarea limbii native a devenit în anii `80 un drept garantat principalelor comunități de imigrație.
Constituția Suediei a oferit un cadru generos pentru politicile multiculturaliste. Măsurile adoptate în 1975 în favoarea imigranților și membrilor minorităților au garantat opțiunile culturale ale noilor veniți. Au încercat de asemenea să asigure același standard de viață cu cel al suedezilor nativi, iar organizațiile etnice au avut acces la fonduri publice. „Reforma Limbii Materne” din 1977–1978 a asigurat imigranților studiul limbii materne. Măsurile pro-multiculturaliste se vor extinde în deceniile următoare.
Cele mai multe democrații europene, precum Germania, Austria, Finlanda, Elveția, Danemarca, Franța, Portugalia, Spania, Italia, Norvegia ș.a. au inițiat politici de tip multiculturalist după anul 1990. În statele din Europa Centrală și de Est aflate până în 1989 sub control sovietic imigrația fusese interzisă, iar teme „occidentale” precum multiculturalismul erau la rândul lor excluse din dezbaterea publică. Exista însă un sistem normativ amplu care acoperea problematica minorităților istorice, pe măsura numeroasei lor prezențe.
[1] Vezi sinteza multiculturalismului canadian făcută de Michael Dewing, „Canadian Multiculturalism”, Revised 15 September 2009: http://www.parl.gc.ca/Content/LOP/ResearchPublications/prb0920-e.htm (accesat la 25 aprilie 2012).
[2] Discursul în Camera Comunelor, Dezbatere, 8 octombrie, 1971, 8545 – apud V. Seymour Wilson, „The Tapestry Vision of Canadian Multiculturalism”, Canadian Journal of Political Science / Revue canadienne de science politique, Vol. 26, No. 4, 1993, p. 655).
[3] Apud. Elsa Koleth, „Multiculturalism: a review of Australian policy statements and recent debates in Australia and overseas”, Research Paper No. 6, 8 October 2010. (http://parlinfo.aph.gov.au/parlInfo/search/display/display.w3p;query=Id%3A%22library%2Fprspub%2F272429%22 – accesat la 20 aprilie 2012).
[4] Identitate politică peste identitate culturală înseamnă opţiune anti-multiculturalistă. Existența câtorva decizii ale instanțelor americane de tipul clauzei culturale (subiectul va fi tratat ulterior), în general răsturnate de Curtea Supremă, reprezintă o excepție care confirmă regula.
[5] Comentariul lui Vincent N. Parrillo: întrucât termenul este de ultimă oră, mulți conchid în mod incorect că multiculturalismul reprezintă un fenomen social nou, rezultatul schimbării lumii și a politicilor guvernamentale. În fapt, diversitatea culturală a scăzut în timp, este mai scăzută astăzi decât pe vremea generațiilor anterioare (Vincent N. Parrillo, „Diversity in America: A Sociohistorical Analysis”, Sociological Forum, Vol. 9, No. 4, Special Issue: Multiculturalism and Diversity, 1994, p. 523.)
[6] „Coming out” descrie procesul de dezvoltare a identității gay în legătură cu nevoia împărtășirii de către lesbiene, homosexuali, bisexuali și transexuali a orientării lor sexuale, importantă pentru sănătatea psihică a acestora. LGBT este acronimul de la „lesbian, gay, bisexual, transgender”.
[7] Uneori, reforma universitară invocată a fost așezată sub titulatura „corectitudinii politice”. În România, corectitudinea politică este în general identificată cu codurile de limbaj.