Putem distinge un număr de politici publice care au fost receptate ca specific multiculturaliste, şi un număr de enunţuri „clasice” despre multiculturalism. Din prima categorie fac parte politicile iniţiate de statul canadian şi de Australia sub acest nume, ori măsurile luate de statele europene în ultimele decenii pentru prezervarea culturii emigranților. Din această perspectivă, operațională, multiculturalismul ar consta „în mulțimea largă de metode care se întăresc reciproc menite să asigure includerea și participarea [la viața socială] a imigranților și minorităților etnice și a tipurilor lor de diferențe culturale/religioase (Vertotec and Wessendorf, 2011, 4)”.

Există și numeroase „definiții substanțiale” ale multiculturalismului: „o cerință preocupată să prezinte ceea ce cultura dominantă a numit `altceva` și `diferit` – desigur, minor și de asemenea inferior – într-un mod care pune în discuție ceea ce cultura dominantă a definit drept familiar și propriu - și astfel, sigur, major și superior (Arnold Krupat, 1994)”[1]; „o mișcare politică, socială și culturală având ca scop respectarea unei multiplicități de perspective ce diferă de tradiția dominantă  (Willet, 1998, 1). Într-un text din 2001, Kymlicka prezintă multiculturalismul ca, „mai întâi și în primul rând, dezvoltare a unor noi modele de cetățenie democratică, bazate pe idealul drepturilor omului în scopul înlocuirii vechilor relații nedemocratice de ierarhie și excludere” (37).

Astfel de definiții au un rol mai degrabă euristic, căci nu acoperă nici practicile numeroase care se reclamă drept multiculturaliste, și nu epuizează bogatele sensuri asociate de cercetători și promotori, multiculturalismului.

 Multiculturalismulul liberal

Faptul că politicile multiculturaliste acoperă o plajă largă de tipuri de măsuri explică de ce se manifestă tendinţa de a vorbi nu despre „multiculturalism”, ci despre „multiculturalisme”.[2] Între tipologii au fost propuse „multiculturalismul democratic”, când într-o societate muliculturală precum cea estoniană se recunoaște o dominanţă culturală, dar nu şi una politică (Raivo Vetik, 2000) „multiculturalismul protectiv”, care stabilește drepturi ale minorităţilor pentru a proteja comunităţile culturale și „multiculturalismul poliglot”,  bazat pe extinderea alegerilor posibile a agenţilor autonomi (Robert E. Goodin, 2006),  „multiculturalismul militant”, promovat prin limitarea exercițiului drepturilor fundamentale pentru a proteja politicile multiculturaliste și „multiculturalismul decent”, care respectă condițiile lui John Rawls pentru o societate decentă (Andreescu, 2010a) ș.a. Walter Kälin a definit şapte reguli care identifică un „multiculturalism al coexistenţei în societăţile de emigraţie”.[3]

 Cea mai importantă distincţie este cea dintre multiculturalismul liberal şi neliberal. În sens strict, multiculturalismul liberal impune politicilor adresate diversităţii condiţia compatibilităţii lor cu drepturile şi libertăţile fundamentale. Altfel,  a apăra culturi ale opresiunii „subminează chiar raţiunea pentru care ne preocupă apartenenţa culturală – faptul că permite alegeri individuale cu sens” (Will Kymlicka, 1991, 171-172).

Deși noțiunea multiculturalismului liberal pare simplă, există și chestiuni de nuanţă. Se ridică întrebarea dacă recunoaștem fără ambiguitate când o măsură multiculturalistă afectează drepturile omului, și când nu. Într-un număr important de cazuri care au ajuns în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, persoanele care au acuzat statele de a le fi încălcat drepturile fundamentale prin interzicerea de purta văl în instituţii de educaţie publice, ori de exceptarea elevelor de origine musulmană de la orele de sport au pierdut.[4] Faptul nu înseamnă că invers, purtarea voalului, ori neprezentarea fără penalizări de la orele de sport ar aduce atingere unor drepturi şi libertăţi. Mai multe state ţinute să respecte Convenţia europeană a drepturilor omului au introdus excepţii la obligativitatea aplicării legii generale în materia uniformelor cu convingerea că acest tip de măsuri este compatibil cu drepturile şi libertăţile fundamentale. Tema multiculturalismului liberal are a se raporta la problema marjei de apreciere a statelor în exerciţiul unor drepturi ale Convenţiei. Rămâne încă deschisă întrebarea în ce măsură unele măsuri sunt compatibile cu drepturile copilului şi interesului său superior. Până în acest moment nu există o jurisprudenţă a Convenţiei ONU pentru drepturile copilului pe astfel de cazuri.

Multiculturalismul neliberal

Temele multiculturalismului neliberal sunt legate fie de tipurile de viaţă culturală ale unor comunităţi străvechi, având în general statut de popoare indigene, fie imigranţi care sosesc din regiuni cu regimuri şi tradiţii neliberale. Exemplele tipice sunt comunităţile în care bărbaţii controlează fetele şi femeile, precum islamicii radicali sau comunităţile roma tradiţionale.[5] Guvernele occidentale au primit solicitări de recunoaştere a unor obiceiuri crude precum căsătoriile forţate, circumcizia genitală a fetelor, discriminări grave între bărbaţi şi femei.

Recunoașterea tribunalelor islamice este cea mai cunoscută solicitare de tipul multiculturalismului neliberal a grupurilor de imigranţi. Încercarea de instituire a Shari`a în Canada a fost aproape de succes datorită locului pe care multiculturalismul îl ocupă în sistemul normativ din această ţară. Tribunale islamice funcţionau în rândul musulmanilor fără a fi controlate de autorităţi. În anul 2005, când s-a dus o bătălie politică majoră pentru legalizarea lor, propunerea a fost respinsă, în particular datorită protestelor femeilor islamice şi a unor comunităţi religioase.[6] Deşi Procurorul General al Canadei recomandase într-un raport utilizarea Shari`a pentru rezolvarea cazurilor de divorţ şi custodie a copiilor, Guvernatorul provinciei Ontario a respins în anul 2005 cererea reprezentanţilor comunităţii musulmanilor din Canada de a rezolva disputele de familie prin legea islamică.[7]

Liderii musulmani din Australia au exprimat repetat opţiunea pentru introducerea Shari`a, argumentând și modelul statutului special de care se bucură aborigenii.[8] Curentul antimulticulturalist intensificat în a doua parte a anilor 2000 în societatea australiană pare să lase puțin loc pentru recunoașterea tribunalelor islamice.

În Europa, grupurile musulmane radicale anunță periodic deschiderea unor tribunale islamice, ori intenția de înființare. În 2011, organizația Kaldet til Islam a indicat suburbia Tingbjerg din Copenhaga drept primul teritoriu danez unde se va aplica Shari`a. În Belgia, grupul radical Sharia4Belgium a anunțat stabilirea unui tribunal islamic la Antwerp. În Germania a fost documentată funcționarea de tribunale islamice în toate marile orașe. Înlocuirea legii civile cu Shari`a se răspândește treptat în Franța și Spania.[9]

Totuși, singurul stat occidental care a acceptat funcţionarea oficială pe teritoriul său a tribunalelor islamice este Marea Britanie. Primul Consiliu Shari`a a fost creat în Birmingham, în 1982, neoficializat. Hotărârile, în chestiuni cu caracter civile - divorţ, moştenire - nu erau obligatorii, aplicarea lor ţinând de libera voinţă a persoanelor musulmane. În anul 1996, a fost adoptată o Lege a arbitrajului care a permis introducerea ulterioară a tribunalelor islamice în categoria tribunalelor de arbitraj. Ca urmare, deciziile instanţelor Shari`a au devenit obligatorii, după ce ambele părţi consimţiseră să le fie judecată cauza. Rezultatele practice s-au văzut curând: acceptarea femeilor de a se înfăţişa tribunalului islamic poate fi cu greu descrisă, în multe cazuri, drept voluntară; nu se pot bucura de o cale de apel; procedurilor le lipseşte transparenţa – element central al dreptului la un proces echitabil -, căci nu sunt înregistrate şi nici nu prezintă argumentarea juridică.[10]

Totuşi, în august 2007, Guvernul britanic a acordat hotărârilor tribunalelor islamice „puterea deplină a unui sistem judiciar”.[11] În septembrie 2008, tribunale Shari`a funcţionau la Londra, Birmingham, Bradford, Manchesterand Nuneaton, Warwickshire.[12]

*

 Răspândită și sensibilă pentru opinia publică este politica multiculturalistă neliberală a clauzei culturale.[13] Această practică instituţională, legiferată sau nu, scuză și diluează gravitatea unor acte criminale motivând cultura de origine a vinovatului, unde acestea sunt acceptabile sau chiar o normă de conduită. Cu titlu de exemplu, atitudinea unei instanțe din New York după ce o emigrantă chineză a fost omorâtă de soţul ei datorită unei relaţii extramaritale. Ucigaşul a fost găsit vinovat de crimă de gradul doi. Dar pentru faptul că depoziția unui antropolog a confirmat folosirea violenţei împotriva soţiilor necredincioase în cultura chineză, instanţa a stabilit o pedeapsă de 5 ani închisoare cu suspendare, mult sub ceea ce ar fi primit vinovatul fără această contextualizare identitară.[14]

Astfel de practici sunt de regăsit în multe dintre democraţiile europene – cazul crimelor de onoare, mariajelor timpurii etc. Este de notat, în context, că peste 5.000 de femei sunt victime în lume, în fiecare an, ale omuciderilor de onoare care implică părinţi, fraţi ori rude apropiate ale femeilor ucise.[15]

Săptămânalul Der Spiegel a documentat hotărâri ale instanţelor germane care invocă argumente calificate drept „multiculturaliste”: în cazul unui libanez cu cetăţenie germană care şi-a strangulat fiica până a adus-o în stare de inconştienţă, după care a bătut-o cu bâta întrucât nu a acceptat să se mărite cu bărbatul ales de el, judecătorul a invocat originea culturală drept element atenuant; acordarea celei mai  mici pedepse posibile cetățeanului german de origine turcă vinovat de a-și fi înjunghiat soţia a fost argumentată cu atingerea „onoarei de bărbat, definită în raport cu conceptele morale anatoliene”; un libanez din Germania şi-a violat soţia în timp ce o biciuia, dar a fost eliberat condiţionat pe motive de origine culturală.

Alt caz din Germania prezentat de ziarul The Independent:  o imigrantă marocană de 26 de ani, având doi copii, a fost bătută în mod bestial, constant, începând din noaptea nunţii. S-a adresat poliţiei de mai multe ori, arătându-şi vănătăile, aceasta i-a ordonat soţului să nu se mai apropie de ea, ceea ce acesta nu a făcut, ba chiar a ameninţat-o cu moartea. În final, femeia a cerut divorţul, dar judecătoarea Judge Christa Datz-Winter a refuzat să i-l acorde în procedură rapidă întrucât ce i s-a întâmplat nu reprezenta o povară excesivă „având în vedere statutul cultural”. Ca musulmană ar fi trebuit să se aştepte la astfel de comportamente. Judecătoarea i-a citat Coranul, coform căruia bărbaţii au dreptul să aplice soţiilor lor pedepse corporale.[16]

În Statele Unite, clauza culturală intră în conflict nu doar cu legislaţia existentă, ci şi cu tradiţia juridică care stă la fundamentul civilizaţiei americane. Totuși, a fost invocată în mai multe cazuri de magistrați. În anul 1990, un procuror a hotărât să nu acuze o femeie sud-americană de molestarea copilului cu argumentul că acest fel de a-și domoli copilul a fost învățat în cultura ei.[17]

Într-un proces din 2010, un judecător din New Jersey a respins acuzaţia de abuz sexual întrucât inculpatul, rezident de origine marocană, i-ar fi spus soţiei înaintea actului violent: „Tu eşti soţia mea, pot să fac orice cu tine.”[18] Hotărârea a fost răsturnată de curtea de apel, care a revenit la raţionamentul clasic conform căruia religia acuzatului era irelevantă în raport cu caracterul delictual al comportamentului.

Asemănătoare clauzei culturale sunt politicile precaute faţă de comunităţi etnice producătoare de riscuri. Din perspectiva acestui „multiculturalism al fricii”, comunităţile etnice sunt moral importante „nu pentru ceea ce ar oferi ele indivizilor, cât pentru riscurile pe care le produc” (Jacob T. Levy, 33). În judecata lui Jacob T. Levy, doctorii din Seattle, spre exemplu, ar fi trebuit să accepte cererea unor mame imigrante din Africa, de a le face fetelor lor o circumcizie „blândă”. În caz contrar, acestea trimit fetele în ţara de origine, unde le vor supune unor operaţii cu mult mai dăunătoare decât cele ce ar fi practicate în Statele Unite. Raporturile dintre statul francez şi Consiliul Francez al Cultului Musulman, recunoaşterea statutului de reprezentant al acestuia în relaţia cu puterile publice au fost acuzate pentru încălcarea laicităţii Republicii Franceze în logica multiculturalismului fricii.

*

O categorie separată este aceea a politicilor multiculturaliste neliberale de exceptare a comunităţilor indigene de la legislaţia comună, implicând încălcarea unor drepturi cetăţeneşti, fără de care comunităţile ar urma drumul extincţiei. Curtea Supremă a Statelor Unite a decis în cauza Santa Clara Pueblo v. Martinez să dea legitimitate regulilor maritale ce discriminau între femei şi bărbaţi. Curtea Supremă a permis de asemenea excepţii de la educaţia obligatorie întrucât aceasta intra în conflict cu stilul de viaţă al comunităţii Amish.[19]

[1] Apud. M.M. Raihanah, „Multiculturalism and the Politics of Expression: An Appraisal”, European Journal of Social Sciences, Vol. 7, No 3, 2009, p. 66.

[2] Vezi volumul referitor la Multiculturalismele europene (Anna Triandafyllidou, Tariq Modood, Nasar Meer, 2012.).

[3] Apud Gianni d’Amato, “Switzerland: a multicultural country without multicultural policies?”, in Steven Vertotec and Susanne Wessendorf (eds.), The Multiculturalism Backlash. European discourses, policies and practices, Rotledge, London and New York, 2010,   p. 137.

[4] Pentru această problematică, vezi printre altele Manfred Nowak and Tanja Vospernik, „Permissible Restrictions on Freedom of Religion or Belief,” in Tore Lindholm, W. Cole Durham, Bahia G. Tahzib-Lie (eds.), Facilitating Freedom of Religion or Belief,  (Leiden: Martinus Nijhoff, 2004).

[5] Pentru concluzii în cazul romilor din România, vezi Braga Andreea, Catrina Alexandra, Gamonte Simona, Neaga Diana, Gabriel Andreescu, „Ce spune un dialog cu soţiile de romi?”, Nevi Sara Kali.Roma Women’s Journal no. 1, pp. 85-94.

[6] Evreii şi catolicii au abandonat în acest context propriile lor aranjamente de arbitraj religios.

[7] “Sharia law move quashed in Canada”, BBC News, Monday, 12 September 2005 (http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/4236762.stm).

[8] Paul Bibby,  „Muslim leader wants elements of sharia in Australia”, The Sydney Mornig Herald, March 8, 2010. Unii multiculturaliști au legitimat cerea motivând logica “legea se va îmbunătăți constant și se va transforma în timp ca răspuns la contextul multiculturalist” (Malcolm Voyce and Archana Parashar, “Legal Pluralism, Family Personal Laws and the Rejection of Sharia Law in Australia”, Macquarie University, Sydney, 2008.).

[9] Soeren Kern, „Europe: `You Are Entering a Sharia Controlled Zone`”. Hezbollah Pitches Tent in Denmark, Gatestone Institute, 24 October 2011 (http://www.gatestoneinstitute.org/2530/denmark-sharia-hezbollah - accesat 24 aprilie 2012).

[10] Eileen F. Toplansky, „Sharia Law in Canada and Britain”, American Thinker, August 08, 2010.

[11] Abul Taher, “UK’s first official sharia courts”, The Sunday Times, September 14, 2008.

[12] În iunie 2009, în Marea Britanie funcţionau cel puţin 85 tribunale islamice - Eileen F. Toplansky, „Sharia Law in Canada and Britain”, American Thinker, August 08, 2010.

[13] Varianta română pentru „cultural defence”. Pentru justificarea acestei traduceri (și nu „apărarea culturală”) vezi Gabriel Andreescu, „Strategii multiculturaliste neliberale decente şi indecente”, Noua Revistă de Drepturile Omului, 4/2010, p. 54.

[14] People v. Chen, No. 87-7774, Supreme Court, NY County [Dec. 2, 1988]).

[15] Tom J. Tomm, Laurel Parker, „Dangers of the cultural defense”, Mar/Apr 2009 by - http://findarticles.com/p/articles/mi_7648/is_200903/ai_n32329772/ (accesat la 15 martie 2012).

[16] Johann Hari, „How multiculturalism is betraying women”, The Independent, Monday, 30 April 2007.

[17] Richard Lacayo, „The Cultural Defense”, Time, December 2, 1993 - http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,979741,00.html – accesat la 15 martie 2012) .

[18] Stanlay Fish, „Religion and the Liberal State Once Again”, November 1, 2010 - http://opinionator.blogs.nytimes.com/2010/11/01/religion-and-the-liberal-state-once-again/?src=un&feedurl=http%3A%2F%2Fjson8.nytimes.com%2Fpages%2Fopinion%2Findex.jsonp (accesat la 15 martie 2012).

[19] Vezi Sarah Song, „Majority Norms, Multiculturalism, and Gender Equality”, The American Political Science Review, Vol. 99, No. 4 (Nov., 2005), pp. 473-489.