Constituţia României[1], se referă în Titlul III, la autorităţile publice. Astfel, sunt cuprinse în acest titlu următoarele organisme, calificate de constituant drept autorităţi publice:
- Parlamentul (capitolul I);
- Preşedintele României (capitolul II);
- Guvernul (capitolul III);
- Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate (capitolul V, secţiunea 1) ministere, alte organe de specialitate din subordinea Guvernului, autorităţi administrative autonome;
- Autorităţile administraţiei publice locale (capitolul V, secţiunea a 2-a) - consiliile locale, judeţene şi primarii;
- Autoritatea judecătorească (capitolul VI) - instanţele judecătoreşti, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii.
Fiecărei “puteri” în stat îi corespund autorităţi care realizează sarcinile acesteia.
Astfel, sarcinile puterii legislative, de adoptare a legilor, se realizează de către cele două Camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul), sarcinile puterii judecătoreşti, de a soluţiona cu putere de adevăr legal, conflictele juridice care apar în societate, se realizează de către instanţele judecătoreşti (judecătorii, tribunale judeţene şi al municipiului Bucureşti, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), iar sarcinile puterii executive sunt realizate de Preşedinte şi de Guvern, acesta din urmă având conducerea generală a administraţiei publice.
Raportându-ne la autorităţile publice consacrate de Constituţia României, se pot reţine ca autorităţi administrative autonome:
- Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
- Curtea de Conturi;
- Avocatul Poporului;
- Consiliul Legislativ.
Mai pot fi incluse în categoria acestor autorităţi, având un statut legal: Serviciul Român de Informaţii, Banca Naţională a României, Consiliul Naţional al Audiovizualului, ş.a..
Apoi, sunt autorităţi autonome locale, alese, precum consiliul judeţean, consiliile locale şi primarii.
Prin urmare, autoritatea administrativă reprezintă acea categorie a autorităţilor publice care are o structură stabilă şi o activitate continuă, înzestrată cu capacitate juridică ce-i permite participarea în nume propriu, la înfăptuirea puterii executive în limitele competenţei legal specifice.[2]
Din cele prezentate reiese că noţiunea de autoritate publică este mai largă decât cea de autoritate administrativă, pe care o include. De altfel, prin Decizia nr. 197/1997 a Curţii Constituţionale, s-a statuat că în ceea ce priveşte noţiunea de autoritate administrativă, prevăzută de art. l din Legea nr. 554/2004, aceasta a fost înlocuită cu noţiunea de autoritate publică, prevăzută de art. 52 alin. l din Constituţie[3] şi că noţiunea de autoritate publică are o sferă mai largă decât cea de autoritate administrativă, fără a se arătă de Curtea Constituţională, sensul şi sfera celor două noţiuni.
Din rândul autorităţilor administrative, unele sunt considerate autorităţi ale administraţiei publice pentru că acestea fac parte din sistemul administraţiei publice.
În Constituţie se utilizează şi noţiunea de organ[4]: în art. 61 alin. 1, chiar dacă se prevede că Parlamentul este „ unica putere legiuitoare a ţării”, el este calificat, mai întâi, ca fiind, „organul reprezentativ al poporului român”. De asemenea, în art. 116 se prevede că „ alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome”. Art. 123 alin. (2), referindu-se la prefect, prevede că acesta conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi „ ale celorlalte organe centrale, din unităţile administrativ-teritoriale”.
Pentru autorităţile administrative, se reţin următoarele caracteristici:
5 7 5
- sunt o categorie de autorităţi publice, adică forme organizatorice constituite în sistemul autorităţilor publice;
- sunt forme organizatorice stabile, ca structură şi activitate, determinate de permanenţa şi consistenţa sarcinilor ce trebuie să le îndeplinească, ceea ce nu exclude posibilitatea încredinţării temporare de sarcini sau chiar a creării de organe cu caracter temporar, dat fiind provizoratul sarcinilor;
- dispun de capacitate juridică cu caracter special, care le conferă calitatea de a participa la raporturile juridice, respectiv aptitudinea limitată de a avea şi de a exercita drepturi şi, după caz, de a îndeplini obligaţii în nume propriu.
Autorităţile administrative se caracterizează prin:
- sunt, de regulă, alcătuite din persoane numite şi, mai rar, alese41 în funcţie, spre deosebire de componentele puterii legislative (Camera Deputaţilor şi Senatul) alcătuite numai din persoane alese;
- funcţionarii acestor autorităţi sunt subordonaţi ierarhic, fiind revocabili din funcţie, comparativ cu magistraţii42 care, în cazul judecătorilor, sunt independenţi în activitate şi inamovibili în funcţie, iar procurorii dispun de stabilitate în funcţie;
- prin activitatea lor, autorităţile administrative asigură punerea în executare şi executarea în concret a legilor, procesul activităţii executive incluzând, astfel, adoptarea sau emiterea de acte cu caracter normativ, emiterea actelor cu caracter individual, executarea şi controlul îndeplinirii acestora.
Aşadar, puterea executivă şi sistemul de autorităţi administrative ocupă un loc intermediar - deşi pe acelaşi plan sau nivel al puterii în stat.
[1] Constituţia din 31/10/2003, Re-Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003, Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003,
[2] I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Oscar Print, 1998, p.59-68
[3] Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
[4] A se vedea şi M Preda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 18
25