Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală[1].
Funcţia publică este un complex de atribuţii specifice, prestabilite legal, cu care sunt înzestrate serviciile publice, atribuţii exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal investite, în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societăţii.
Funcţiile publice se organizează în cadrul unui serviciu public în raport de sarcinile pe care acesta trebuie să le îndeplinească pentru satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, la nivel naţional ori local. În acest sens, Al. Negoiţă afirma că “interesul general, pe care îl susţine sistemul administraţiei publice în raport cu societatea globală este formulat în cadrul sistemului politic, de către organele care au atribuţii în această privinţă şi în primul rând de organele care deţin puterea în stat”.[2]
Prin urmare, nu poate fi vorba de crearea unei funcţii publice pentru un funcţionar, ci pentru realizarea unui interes public. De aceea, funcţia publică preexistă funcţionarului public, recrutat ulterior prin concurs pe baza criteriilor obiective, ea reprezentând mobilul raportului juridic de serviciu în sensul art. 2 din Legea nr. 188/1999.
Este necesar să se facă diferenţa între titularii unei funcţii, care îşi desfăşoară activitatea într-un regim de drept public, statutar şi salariaţii obişnuiţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul sistemului administraţiei publice, în aparatul organelor de stat sau al colectivităţilor locale, desfăşurând chiar o activitate tehnico-administrativă, dar în regim de dreptul muncii, în baza unui contract individual de muncă, cum sunt cei la care se referă art. 5 din Statut când delimitează categoriile de personal care nu sunt funcţionari publici.
Factorul comun şi definitoriu pentru toate funcţiile publice este existenţa unui complex de atribuţii (drepturi şi obligaţii) prevăzute de lege, pe care unii îl denumesc situaţie juridică obiectivă[3].
Aceste atribuţii reprezintă de altfel competenţa unei anumite instituţii din administraţia publică, într-un anumit domeniu al activităţii de organizare a executării şi de executare a legii şi a celorlalte acte normative. Atribuţiile stabilite prin lege sau potrivit legii dau competenţa celor care îndeplinesc funcţiile respective, ca în regim de drept administrativ să facă acte juridice, operaţiuni administrative sau materiale în mod legal.[4]
[1] Art.2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, modificată de Legea nr. 161 publicată în M.O. nr. 279 din 21 aprilie 2003
[2] Al. Negoiţă, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1993, p. 45
[3] Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Editura Servo Sat, Arad, 1997. p. 175
125
[4] Al. Negoiţă, op. cit. (1996), p. 42