Evoluții ale multiculturalismului canadian
Schimbările anului 1989 nu au atins politica sistematic multiculturalistă a guvernelor canadiene. În 1993 a fost creat Departamentul Patrimoniului Canadian care a preluat programele multiculturaliste și a extins politicile specifice în domeniul utilizării limbilor oficiale, artei și culturii, siturilor istorice și parcurilor naționale, ceremonialelor de stat etc.
Dar voci critice la adresa proiectului multiculturalist au apărut și în societatea canadiană. În cercetarea sa din 1991, Forumul Cetățenilor pentru Viitorul Canadei a identificat nemulțumiri privitoare la continua creștere a diversității etnice, diluarea sentimentului de a „a fi canadian”. Programele multiculturaliste erau văzute de mulți ca sursă a divizărilor și costisitoare. La nivel național s-au regăsit astfel obiecțiile aduse multiculturalismului de către majoritatea Quebec-ului, văzut printre altele ca strategie de diluare a identității franceze în Canada.
Ca răspuns, Departamentul pentru Patrimoniul Canadian a repus în discuție programele sale, iar în 1997, Secretarul de Stat pentru Multiculturalism a anunțat noile principale obiective: dreptatea socială, participarea civică, recunoașterea identității culturale. În anul 2002, a fost adoptată Ziua Multiculturalismului Canadian (27 iunie). O cercetare dată publicității în octombrie 2003, indica un procent de 54% dintre locuitori care considera că politica multiculturalistă le oferă mândria de a fi canadian (cifra ajungea la 66% printre respondenții între 18 și 30 de ani).[1]
Preocuparea pentru echilibrul mozaicului canadian s-a regăsit în înființarea Fundației Canadiene a Relațiilor Rasiale, cu activități de cercetare și informare în domeniul rasismului și discriminării rasiale. Planul canadian de combatere a rasismului, adoptat de guvern în anul 2005, a pus accentul pe proiecte de valorificare a contribuției grupurilor minoritare care trecuseră prin situații critice în jurul sau în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sau ca urmare a imigrației recente. Astfel, în 2006, guvernul canadian a cerut oficial scuze pentru restricțiile introduse față de imigranții de origine chineză până în anul 1947. Politica de coeziune socială a fost asociată cu cea de luptă împotriva urii interetnice.
Trecerea competențelor multiculturaliste de la Departamentul pentru Patrimoniul Canadian la Departamentul Cetățeniei și Imigrării, în anul 2008, a avut ca obiectiv promovarea politicilor de educație civică pentru tinerii cu risc, de integrare a nou veniților, a înțelegerii de către aceștia a valorilor canadiene ale democrației, drepturilor omului, domniei legii ș.a.
Deși, pe fondul discuțiilor globale, contestații la adresa multiculturalismului s-au amplificat și în Canada, în special cu acuzațiile de ghetoizare, balcanizare, centrarea pe propria comunitate în locul asumării identității naționale, unii autori evaluează pozitiv, în orizontul anilor 2000, efectele politicilor multiculturaliste. Will Kymlicka este foarte ferm în a susține verificarea faptului că (a) procesul de imigrare și integrare a minorităților funcționează mai bine în Canada decât în alte țări; (b) politicile multiculturaliste joacă un rol pozitiv în acest proces.[2]
Evoluții ale multiculturalismului australian
Expansiunea programelor multiculturale și așezarea multiculturalismului în narațiunea națională a diversității și toleranței ca parte din identitatea australiană au continuat și după anul 1989, într-un progres fără sincope, până în anul 1996.[3] Au fost create noi instituții, precum, în 1994, Biroul de Cercetări pentru Imigrare, Multiculturalitate și Populație, ca și Consiliul Consultativ Multicultural Național.
Venirea la conducerea țării a Partidului Naţional-Liberal în 1996 a reprezentat o cotitură în istoria multiculturalismului australian. Criticile liderului John Howard la adresa politicilor de imigrație, ascultate de peste un deceniu, urmau acum să își arate fața practică. Și într-adevăr, au fost închise mai multe agenții cu obiective multiculturaliste, au fost reduse programe, inclusiv accesul neîngrădit la ajutor de șomaj, a fost diminuată asistența pentru organizațiile etnice. În anul 1999, a fost dat publicității raportul Multiculturalismul australian în fața unui nou secol: drumul spre includere, care punea accente noi: pe „datoria civică”, „respectul cultural”, „echitatea socială”, „diversitatea productivă”. Guvernul John Howard a creat Consiliul pentru Australia Multiculturală și a dat prioritate ideii de armonie comunitară finanțată prin proiectele „Trăind în armonie” și „Ziua Armoniei”.
La sfârșitul anilor 90s și până în 2001 a avut loc criza navelor cu solicitanți de azil politic, predominant musulmani din Afganistan, Iraq și Iran, refugiate pe coastele Australiei. Guvernul Howard a luat măsuri ferme în stoparea fenomenului. Aceasta, împreună cu evenimentele din 9 septembrie 2001, a contribuit la realegerea Partidului Naţional-Liberal.
După atacurile teroriste din lume, după ce în regiune fundamentalismul islamic a făcut victime printre cetăţeni australieni, urmare a presiunii organizaţiilor musulmane pentru adoptarea Shari`a, a început să fie pus în discuţie însuși sistemul multiculturalist în forma ultimilor 30 de ani. În anul 2003, guvernul Howard a făcut o nouă declarație politică, „Australia multiculturală: unită și diversă”, ale cărei sintagme cheie erau responsabilitatea tuturor, respectul pentru fiecare persoană, echitate pentru fiecare persoană, beneficiu pentru toți. În septembrie 2005, după explozia din metroul londonez, a fost creat un Grup de Referință al Comunității Musulmane, cu scopul de a sprijini conlucrarea dintre guvern și comunitatea musulmană în prevenirea terorismului. Și noul „Plan național de acțiune de creare a coeziunii sociale, armoniei și securității” s-a adresat problemei extinderii extremismului în Australia, susținând un grad mai înalt de integrare a musulmanilor. În ianuarie 2007, Departamentul de Imigrare și Afaceri Multiculturale a devenit Departamentul pentru Imigrare și Cetățenie.
Discursul prim-ministrului John Howard din 2006, după atacurile teroriste din Bali, în 2005, când muriseră din nou australieni, a devenit o referinţă a atitudinilor antimulticulturaliste din Australia: „Imigranţii, nu australienii trebuie să se adapteze. Acceptaţi asta sau plecaţi. Sunt obosit să văd această naţiune temându-se ca nu cumva să ofenseze câţiva indivizi sau cultura lor. De la atacurile teroriste din Bali, majoritatea australienilor au simţit ridicându-se un val de patriotism”; „Această ţară s-a dezvoltat după două secole de lupte, încercări şi victorii a milioanelor de bărbaţi şi femei care au căutat libertatea”; „Vorbim în principal engleza, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza, rusa sau altă limbă. Ca urmare, dacă doriţi să faceţi parte din societatea noastră, învăţaţi limba”.[4] John Howard a cerut musulmanilor care vor să trăiască conform legii islamice să plece din ţară.
Ca răspuns la noile evoluții, Comisia pentru Drepturile Omului și Șanse Egale a lansat un raport privind multiculturalismul, cu accent pe combaterea stereotipurilor și a discriminării, susținut de opoziția laburistă. La un an de la alegeri, în luna decembrie 2008, noul guvern Rudd a anunțat crearea unui Consiliu Consultativ Multicultural Australian, a cărei primă declarație afirma necesitatea multiculturalismului în Australia. Totuși, ca evaluare generală, se poate afirmă că în ultimii zece ani, Australia a resimțit anxietatea publică față de amenințarea la coeziunea socială creată de creșterea diversității etnice și de politicile multiculturaliste care i se adresează (Elsa Koleth, 2010, 27).
Evoluțiile europene
State precum Danemarca, Finlanda, Elveția nu au luat nici după 1989 măsuri de tip multiculturalist, dincolo de combaterea discriminării și introducerea în programa școlară a referințelor la diversitatea identitară.[5] Niciunul nu a acceptat excepții pe motive culturale la purtarea uniformelor, iar în 2008 guvernul danez a retras însemnele religioase din tribunale.
În anii `90 și 2000, Germania și-a îndreptat atenția spre integrarea imigranților, în particular prin sprijinirea învățării limbii germane. Curțile germane au acceptat clauze culturale, printre care acordarea dreptului la sacrificarea animalelor fără asomare (2003), purtarea voalului în clasă de către cadrele didactice (2007), sau în universitate de către studente, abținerea fetelor de la orele de înot sau educație fizică în prezența băieților. Este acceptată și segregarea musulmanelor în clase exclusiv pentru femei.
Statele europene care adoptaseră multiculturalismul au urmat o perioadă proiectul inițial. În Marea Britanie, această politică a durat și în ultimul deceniu. Finanțarea organizațiilor etnice a continuat. Prin amendarea în 2000 a Legii Relațiilor Rasiale, s-a introdus cerința includerii în instituțiile publice a unui număr sporit de membri ai culturilor minoritare.
Legea Comunicării din 2003 a stabilit includerea în emisiunile de presă a unor subiecte ce reflectă interesele comunităților etnice din întreaga Mare Britanie. Ca post public, BBC-ului i-a revenit responsabilitatea să informeze asupra diferitelor credințe minoritare ori opțiuni seculare din Regat. Incidentele rasiale din anii 2000 au determinat guvernul britanic să lanseze în 2005 o strategie a egalității rasiale și a coeziunii sociale. Obiectivul a fost reafirmat în 2009 și 2010. Preocuparea pentru mai multă coeziune se regăsește și în înființarea Departamentului pentru Copii, Școală și Familie în 2007, care a alăturat acest obiectiv promovării drepturilor omului și a diversității. Au apărut noi exceptări privitoare la uniforme. Șoferii de autobuze au primit dreptul să poarte turban și barbă lungă, iar în Serviciul de Poliție Metropolitană s-a permis purtarea voalului.
O evoluție opusă oferă Olanda, care a eliminat rând pe rând politicile multiculturaliste. S-a păstrat grija pentru asigurarea șanselor egale, astfel că în 1994 a fost adoptată Legea de promovare a grupurilor minoritare pe piața muncii, iar în 1995 a fost creată Comisia pentru Tratament Egal.
Ideea prezervării limbii și culturii grupurilor a dispărut din noile reglementări ale politicii școlare. Dacă anterior erau asigurate condiții studiului limbii materne, astăzi a devenit prioritară învățarea olandezei. În același timp, emisiunile care alocă timpi pentru prezentarea vieții principalelor culturi minoritare: hindușii, budiștii, evreii și musulmanii se mențin.
Voalul este permis și în școală, dar se poate refuza acoperirea completă a capului. În anul 2005, Parlamentul olandez a adoptat o moțiune de interzicere a acoperirii totale a capului în public – în particular burca. Moțiunea nu a ajuns încă lege.
În Suedia au fost adoptate măsuri de integrare a imigranților în anul 1997, inclusiv prin înființarea unui Ombudsman pentru Combaterea Discriminării. Finanțarea organizațiilor etnice este o practică veche, suplimentată în 2001 printr-o importantă politică de asistență menită să asigură oportunități optime pentru organizarea cetățenilor, inclusiv pe bază culturală. Urmând strategiile educaționale inițiate în anii `80, au fost continuate măsurile de tip interculturalist împreună cu susținerea culturii proprii a elevilor, pentru asigurarea sentimentului de siguranță identitară. Legea Radioului și Televiziunii din 1996 solicită posturilor publice să reflecte culturile existente pe teritoriul suedez.
La mijlocul anilor 2000, au fost acordate excepții de la purtarea uniformei în armată și poliție pe baza solicitărilor individuale.
În Franța, multiculturalismul a fost descurajat de bazele sale republicane și laice. Viața multiculturală s-a dezvoltat mai curând prin non-intervenționismul statului francez, până când a ajuns să țină cont de situația de fapt – cazul căsătoriilor poligame. Totuși, agențiile create: Fondul de Acțiune Socială pentru Muncitorii Imigranți și Familiile lor, Direcția Populației și Migrației, Înaltul Consiliu al Integrării, multe din ele centralizate în Agenția de Primire a Străinilor și Migrării, Ministerul Imigrării, Integrării, Identității Naționale și Co-Dezvoltării (2007) au indicat preocuparea autorităților publice de a adapta politicile adresate minorităților numeroase, cu o istorie culturală puternic distinctă țării gazdă.
[1] Studiul Centrului de Cercetare și Informare asupra Canadei (Vezi Michael Dewing, „Canadian Multiculturalism”, Revised 15 September 2009 (http://www.parl.gc.ca/Content/LOP/ResearchPublications/prb0920-e.htm - accesat la 25 aprilie 2012).
[2] Studiul lui Kymlicka din 2010 face o sinteză a sondajelor și cercetărilor calitative pe acest subiect (Will Kymlicka, The Current State of Multiculturalism in Canada and Research Themes on Canadian Multiculturalism 2008-2010, Minister of Public Works and Government Services Canada, 2010: http://www.cic.gc.ca/english/resources/publications/multi-state/section1.asp - accesat la 30 aprilie 2012).
[3] Vezi Gwenda Tavan, „John Howard's multicultural paradox”, Paper presented at John Howard's Decade Conference, Australian National University, 3-4 March, 2006 (http://parlinfo.aph.gov.au/parlInfo/search/display/displayPrint.w3p;query=Id%3A%22media%2Fpressrel%2FIMYI6%22 – accesat la 1 mai 2012).
[4] „Prime Minister John Howard: IMMIGRANTS, NOT AUSTRALIANS, MUST ADAPT”, CBCNews.net, October 17, 2007 (accesat la 18 aprilie 2012).
[5] Vezi cercetarea „Multicultural Policies in Contemporary Democracies”, Queen`s University: http://www.queensu.ca/mcp/Rationale.html (accesat la 25 aprilie 2012).