Am arătat că sfârşitul anilor 2000 au fost martorii creşterii accentuate a criticilor aduse multiculturalismului. Scepticismul faţă de politicile de recunoaştere a unor drepturi de grup şi politici precum clauza culturală sunt mai vechi şi au combinat argumentarea teoretică cu cea civică sau politică. „Noua contestare” ține însă cont de aportul adus de gânditorii multiculturaliști la deconstrucţia miturilor liberalismului clasic, persoanei abstracte, fără identitate, neutralităţii statului, omogeneităţii fundamentale în care opțiunea culturală nu ar conta în raport cu cea de natură politică.
Critici
Critica academică
Cea mai evidentă contestație a multiculturalismului provine din filosofia drepturilor fundamentale și a caracterului lor universal. Culturile care le neagă, în particular cele care propun, asemenea Declarației Conferinței Statelor Islamice de la Cairo din 1990, o codificare menită să dea întâietate valorilor tribale, nu definesc „alte drepturi ale omului”, ci un discurs diferit despre demnitatea umană (Jack Donnely, 1989). Alte contestații privesc diluarea problematicii socioeconomice și fragmentarea societății prin politica de recunoaștere a drepturilor de grup și a regulilor de exceptare (Brian Barry, 2001).
Unii autori identifică drepturile care au o relevanță aparte în disputa persoană-grup cum este, în opinia lui Chandran Kukathas (1997, 252), dreptul de a părăsi propria comunitate: „O societate compusă din comunităţi tribal organizate pe bază de rudenie, spre exemplu, nu poate face libertatea de ieşire din grup credibilă”. Kukathas refuză și pretenţia grupurilor culturale de a avea prioritate morală în virtutea unei priorităţi naturale aducând ca argument importanţa diferenţelor şi conflictelor de interese în interiorul grupurilor.
O perspectivă având o anumită carieră a pus faţă în faţă multiculturalismul cu cerinţele pluralismului democratic.[1] Contribuţia lui Giovanni Sartori (2007) a plasat raportul pluralism-multiculturalism în cadrul mai general al securităţii societale. Pluralismul, care nu înseamnă „existenţă plurală” şi nici „normala diferenţiere socială” este necesar pentru a salva unitatea culturală şi socială a unei populaţii neomogene. Asigurarea păcii culturale într-o societate deschisă implică recunoaşterea culturilor comunitare, dar și reciproc, respectarea culturii majorității. Cum diferenţierea comunităţilor cultural distincte împinge raporturile dintre ele spre conflict, apare necesar un alt factor stabilizator, acesta fiind consensul. În logica pluralismului, elementul central nu este nici consensul şi nici conflictul, ci dialectica disensiunii, generatoare a unei dezbateri care, pe de o parte, presupune consens, pe de alta, capătă intensitatea unui conflict, fără ca vreunul dintre cei doi termeni să fie hotărâtori. Consensul cel mai important priveşte regulile de rezolvare a conflictelor, iar într-o democraţie principiul director este regula majorităţii cu clauza respectării de către majoritate a drepturilor minorităţilor. Astfel, puterea majorităţii se va exercita cu moderaţie.
Celălalt element indispensabil unei societăţi pluraliste este statuarea culturilor ca asocieri voluntare şi non-exclusive, deschise spre afilieri multiple, ceea ce se verifică prin existenţa unor linii de separaţie încrucişate.[2] Astfel, culturile au posibilitatea de a evolua natural, fără să fie impuse în vreun fel.
Giovanni Sartori apreciază că versiunea dominantă a multiculturalismului este antipluralistă. Multiculturaliştii sunt motivaţi fie de intoleranţă, fie de refuzul de a accepta reciprocitatea recunoaşterii între cultura majorităţii şi culturile minoritare, punând accentul pe separaţie în detrimentul integrării.
Opţiunea umanismului secular, de a pune accentul pe individ în raport cu comunitatea şi de a susţine principiul libertăţii de exprimare în faţa interdicţiilor asupra limbajului urii, este susţinută de Sarah W. Oelberg (2000) prin beneficiile aduse de umanism chiar scopului multiculturalismului, de construire a unei lumi în care grupurile etnoculturale să fie egale. Paul Kurtz (2000) critică multiculturalismul datorită încurajării grupurilor având tradiţii distincte să trăiască separat, stimulând astfel neîncrederea şi ostilitatea între ele. Exemplul tipic: împotrivirea la căsătoriile între persoane aparţinând unor culturi diferite. Filosoful american vede în divizarea oamenilor în funcţie de bagajul lor cultural o ideologie la fel de periculoasă precum naţionalismul şi rasismul. Paul Kurtz respinge și perspectiva multiculturaliştilor postmoderni, care echivalează teoriile ştiinţifice cu pure „constructe sociale”, ca şi perspectiva relativismului etic, afirmat prin negarea principiilor etice universale. În judecata umanismului secular, condiţiile actuale ale societăţii umane şi ale statutului fiinţei umane, ce ţin de comunicaţiile instantanee, călătoriile rapide peste tot pe glob, bogăţia cunoaşterii, trebuie lăsate să permită tuturor fiinţelor umane depăşirea insularităţii şi recunoaşterea interdependenţei.
Critica feministă
Notoriu pentru critica multiculturalismului dintr-o perspectivă feministă este studiul lui Susan Moller Okin (1999), pentru care esenţializarea atributului „culturii” se face în detrimentul altor dimensiuni identitare, precum genul. Multiculturaliştilor li se poate reproşa că percep comunităţile monolitice, nu dau atenţie raporturilor de putere între bărbaţi şi femei în cadrul culturilor minoritare şi nici sferei private. În general, imigranţii din Europa şi Statele Unite sunt marcaţi de forme mai radicale de patriarhat, iar în multe cazuri, „tradiţia” îndrăgită de multiculturalişti constă în servitutea femeilor.
Remarcabilă este critica adusă de autoare oricăror drepturi de grup, chiar în cazul comunităţilor care au o natură liberală. Pentru Susan Moller Okin, este indiscutabil că societăţile occidentale au făcut paşi importanţi în asigurarea unei mai mari libertăţi şi egalităţi a femeilor, dar în special privind combaterea violenţei împotriva acestora. De ce ar fi acceptabil ca o femeie provenind dintr-o altă cultură, ajunsă în Statele Unite, să fie mai puţin protejată?
Niciuna din culturile existente astăzi, fie minoritare ori majoritare, nu trec testul „zero discriminare sexuală”. În contextul în care, totuşi, culturile minoritare au un caracter patriarhal mai accentuat decât cele gazdă, drepturile de grup nu pot decât exacerba problema.
Ayaan Hirsi Ali, una dintre militantele politizate ale eliberării femeilor musulmane, s-a referit explicit la multiculturalism, căruia îi recunoaşte aspiraţia promovării unor culturi diferite în conformitate cu regula respectului reciproc. Dar „problema acestui punct de vedere multicultural este că neagă faptul că standardele culturale şi religioase pot avea efecte negative şi întârzia emanciparea oamenilor, în special musulmani. Astfel, multiculturaliştii salută apariţia unei sector musulman al societăţii, întrucât trăiesc cu iluzia că acest fapt va încuraja emanciparea economică a musulmanilor aşa cum s-a întâmplat cu romano-catolicii cu ani în urmă”.[3] Este cazul subsidiilor de stat din Olanda pentru şcolile private musulmane, inclusiv cămine separate pentru băieţi şi fete, în care tinerele fete sunt îndoctrinate să se educe ca mame şi soţii urmând controversatele practici islamice.
Abordarea feministă şi nuanţată şi radicală în acelaşi timp, a lui Sarah Song (2005, 473) recunoaşte posibila interconectare dintre cultura majoritară şi culturile minoritare, astfel că „Ceea ce reprezintă o preocupare particulară pentru dezbaterile privitoare la multiculturalism, este faptul că principalul cadru legal şi normativ în care sunt evaluate cererile de incluziune reflectă el însuşi o perspectivă patriarhală, care la rândul ei susţine dominaţia de gen în interiorul culturilor minoritare”. Perspectiva implică refuzul oricărui multiculturalism menit să legitimeze tradiţii sexiste.
O menţiune merită campania dusă de Élisabeth Bedinter[4] în Franţa pentru interzicerea voalului în şcolile publice sau a folosirii acoperământului complet în spaţiile publice, datorită patetismului pe care îl pot avea argumentele „feministe”. Opiniile ei au fost citate de 37 de ori în raportul Comisiei Parlamentare Gérin, care urma să pregătească legislaţia specifică.[5]
Criza politică a unei anumite forme de multiculturalism
Presa din toată lumea a reprodus cuvintele lui Angela Merkel în faţa tinerilor partidului pe care îl conduce, Uniunea Creştin-Democrată, la Congresul acestora din 16 octombrie 2010: “`Multikulti` a eşuat în totalitate”.[6] Nu era primul om politic important care anunţa eşecul multiculturalismului. Dar reţinerea tradițională a liderilor germani în a se exprima în chestiunile identitare dă măsura „revoluţiei” generată de cuvintele Cancelarei germane.
În acelaşi an, Thilo Sarrazin, om politic german care a deţinut şi importante funcţii administrative, a publicat Deutschland schafft sich ab (Germania se desfiinţează ea însăşi), carte vehementă în a denunţa greşelile făcute de Germania în materia imigraţiei după Al Doilea Război Mondial. Cartea a devenit cel mai cunoscut bestseller politic, s-au vândut peste 1,2 milioane de exemplare. Sarrazin şi-a pierdut funcţiile, dar a primit în schimb o susţinere largă din partea unor lideri de opinie. Un sondaj făcut după apariţia cărţii a arătat că circa jumătate din locuitorii Germaniei îi susţin ideile, iar 18% dintre ei ar fi gata să voteze cu partidul lui, dacă l-ar crea.
„Multiculturalismul de stat a eşuat” a afirmat David Cameron la prima sa conferinţă după numirea ca prim ministru, în februarie 2011: „Să apreciem corect aceste organizaţii [islamice]: cred ele în universalitatea drepturilor omului, incluzând pe cele ale femeilor şi bărbaţilor aparţinând altor religii? Cred ele în egalitatea tuturor în faţa legii? Cred ele în democraţie şi în dreptul poporului de a-şi alege propriul guvern? Încurajează ele integrarea, sau încurajează separatismul?”[7]
Anterior, în luna noiembrie 2010, Ministrul Educaţiei din Marea Britanie luase public poziţie împotriva utilizării în circa 40 de şcoli cu clase musulmane (circa 5 000 de elevi) a unor manuale trimise din Arabia Saudită în care apar violente susţineri antisemite, antihomosexuale, inclusiv imagini explicând practica tăierii mâinilor şi picioarelor ca pedeapsă.[8]
La 10 februarie 2011, preşedintele francez Nicolas Sarkozy s-a făcut ecoul celorlalţi şefi de stat ai Europei, la o dezbatere naţională televizată, reluând afirmaţia despre eșecul multiculturalismului. Liderul politic a deplâns aplecarea excesivă asupra identităţii persoanei care imigrează şi prea puţin asupra ţării care o primeşte. Chiar dacă este importantă respectarea diferenţelor culturale, în Franţa trebuie să existe o comunitate naţională, nu doar un spaţiu unde coexistă ai multe culturi: „Compatrioţii noştri musulmani trebuie să poată practica religia lor, asemenea oricărui cetăţean. … Dar în Franţa nu dorim ca oamenii să-şi facă rugăciunile în mod ostentativ pe stradă. … Dacă vii în Franţa, accepţi să te amesteci într-o singură comunitate, iar dacă nu vrei să accepţi, poţi să nu vii în Franţa”.
Geert Wilders a transformat formaţiunea pe care o conduce, Partidul pentru Libertate, în a treia forţă politică din Olanda, din poziția de critic al politicilor multiculturaliste şi de imigrare din Olanda.[9] Încercarea de a-l opri a eşuat. În anul 2009, Guvernul de la Londra i-a interzis iniţial intrarea în Marea Britanie pentru a ţine conferinţe şi a-şi prezenta filmul „Fitna”, dar şi-a recăpătat dreptul în justiţie. La 4 octombrie 2010, s-a deschis procesul în care era acuzat de incitarea la ură, urmare a descrierii islamismului ca nazism, iar a Coranului cu Mein Kampf. A fost achitat la 23 iunie 2011.
Olanda a schimbat substanţial politicile faţă de imigraţie. În Amsterdam, unde un sfert de populaţie e formată din musulmani, poliţia a lansat un program de implantare de agenţi provocatori, în postură de evrei, homosexuali ori persoane care practică munca sexuală. Sunt categoriile care reprezintă ţinta predilectă a extremiştilor islamici.[10]
Danemarca respinsese de la început solicitările pentru acceptarea tradiţiilor sexiste. Discursul anual din 2003 al prim ministrului danez Anders Fogh Rasmussen atrăsese atenţia şi asupra faptului că Danemarca nu va permite discriminarea de gen, politizarea religiei sau mutilarea genitală.[11]
Referendumul din Elveţia, din 2009, privitor la ridicarea de minarete pe moschei a trecut cu 57.5% în favoarea interzicerii şi 42% împotrivă. A obţinut susţinerea în 22 din cele 26 de cantoane.[12] Relevantă este ponderea iniţiatorului consultării electorale: Partidul Poporului din Elveţia, care ocupă cel mai mare număr de locuri în Adunarea Federală. În 2007, formaţiunea primise la alegerile pentru Consiliul Federal 29% de voturi, cel mai mare procent obţinut vreodată de către un singur partid în Elveţia.
*
Declaraţiile politice la cel mai înalt nivel privitoare la eşecul multiculturalismului în principale ţări occidentale au fost precedate sau continuate cu măsuri care au anulat unele practici multiculturaliste. Alteori, comportamentul puterilor decizionale lasă impresia confuziei. În anul 2010, Scotland Yard a acceptat să trateze aruncarea încălţămintei asupra poliţiştilor ori politicienilor de către grupuri de musulmani protestatari, chiar atunci când au avut consecinţă rănirea oamenilor, drept protest ritual. Interpretarea exonerează autorii de la aplicarea legii care pune astfel de acte în categoria „dezordinilor violente”.[13]
Confuzia politică este determinată şi de complexitatea implicaţiilor juridice ale măsurilor. În anul 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliul Europei a adoptat o rezoluţie de condamnare a referendumului din Elveţia, declarându-l ca islamofob, cu unanimitate de voturi, incluzându-le pe ale reprezentanţilor elveţieni.[14] Dar la 8 iulie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor omului a respins plângerea unor musulmani împotriva statului elveţian cu privire la interzicerea minaretelor, întrucât petenţii nu au demonstrat a fi fost victimele violării drepturilor lor.[15]
Având în vedere complexitatea formelor de multiculturalism, ca şi a contextelor (nu doar a celui occidental), ar fi grăbit să vorbim astăzi despre un eşec al multiculturalismului. Dar eşecul unui anumit tip de multiculturalism, neliberal, pare să fie opinia unei părţi din ce în ce mai ample din societăţile occidentale, iar judecata are deja implicaţii politice.
[1] „Pluralismul democratic” trebuie distins de „pluralismul cultural”, ultimul cu referire la recunoașterea grupurilor ale căror particularități le separă de cultura dominantă.
[2] Sintagma autorului: „cross-cutting cleavages”.
[3] Ayaan Hirsi Ali, The Caged Virgin. An Emancipation Proclamation for Women in Islam, Free Press, New York, London, 2006, p. 62.
[4] Élisabeth Bedinter este o cunoscută feministă, profesoară de Filosofie la Școala Politehnică din Paris.
[5] Vezi pasajul: „În această posibilitate de a urmări fără să fii văzută şi de a privi o persoană fără ca aceasta să fie capabilă să te zărească la rândul ei, eu percep o triplă plăcere perversă: plăcerea de a deţine o superioritate asupra cuiva, plăcerea exhibiţionistei şi plăcerea voyeuristei … Gândesc că avem de-a face cu femei foarte tulburate” (Apud. Nilüfer Göle and Julie Billaud, „Islamic Difference and Feminist Universalism”, Anna Triandafyllidou, Tariq Modood, Nasar Meer (eds.), European Multiculturalisms. Cultural, Religious and Ethnic Changes, Edinburgh University Press Ltd, Edinburgh, 2012, p. 132).
[6] George Friedman, „Germany and the Failure of Multiculturalism”, 19 October 2010, STRATFOR (http://www.stratfor.com – accesat la 10 aprilie 2012).
[7] „State multiculturalism has failed, says David Cameron”, BBC News, 5 February 2011.
[8] John Burns, „Lessons of Hate at Islamic Schools in Britain”, The New York Times, November 22, 2010.
[9] Vezi asemănări și diferențe cu Partidul Libertății din Austria, care atingea în 2011, în sondajele de opinie publică un scor de 24-29%, ridicat la 42% între tineri.
[10] Rod Liddle, „Orange alert”, Spectator, 16 October 2010.
[11] Apud. Ulf Hedetoft, „Denmark versus multiculturalism”, in Steven Vertotec and Susanne Wessendorf (eds.), The Multiculturalism Backlash. European discourses, policies and practices, Rotledge, London and New York, 2010, p 114.
[12] Numărul musulmanilor din Elveția este estimat la circa 400.000. Cele aproximativ 200 de moschei, cu patru minarete, nu sunt afectate de rezultatele referendumului din 2009.
[13] David Leppard, „Met allows Islamic protesters to throw shoes”, The Sunday Times, April 11, 2010.
[14] În luna martie 2010, Consiliul Drepturilor Omului a adoptat o rezoluție ce condamnă defăimarea religioasă, incluzând ridicarea de minarete pe moschei. Rezoluția a fost inițiată de Conferința Statelor Islamice care a căpătat în timp influență asupra Consiliului. .