Ținuturile româneşti au constituit un spațiu de imigrare până la sfârşitul secolului al XIX-lea, în particular pentru germani şi evrei. În secolul XX, impactul principal asupra structurii etnoculturale a României l-a avut schimbarea frontierelor istorice la sfârşitul Războaielor Mondiale. După 1918, încorporarea Transilvaniei și Basarabiei a dus la creșterea puternică a diversității etnice: 17% maghiari, 4,4% germani, 3,2% evrei, 1,7% romi şi 2,9% ruşi – circa 29% din întreaga populaţie. Deși în perioada interbelică s-a derulat o campanie de românizare a teritoriilor nou intrate sub jurisdicția statutului român, legislația a recunoscut drepturi educaționale și culturale ale minorităților istorice (Andreescu, 2005).
Ocuparea ținuturilor de la Est de către Uniunea Sovietică, Holocaustul şi mişcările de populaţii din timpul războiului au dus la reducerea diversităţii multietnice. Între 1947 şi anii ’90, comunităţile germanilor şi evreilor au continuat să părăsească ţara. Situația minorităților naționale a fost reglementată în 1945 prin Statutul Naţionalităţilor, preluând drepturile deja recunoscute și adăugând la ele. Politica etnoculturală, beneficiind de standarde înalte, a fost afectată începând cu anii’60 de proiectul asimilaţionist al naţional-comunismului. Ținta asimilării era în primul rând comunitatea maghiară.
După anul 1989, a continuat reducerea principalelor minorități istorice. Între 1992 și 2012, maghiarii au scăzut de la circa 1.624.000 la 1.238.000, germanii de la circa 119.000 la 36.900. A crescut numărul romilor, oficial de la 401.000 la 619.000.
În aceeași perioadă, sistemul tradițional de drepturi ale minorităților naționale a fost întărit cu prevederi precum reprezentarea parlamentară din oficiu, utilizarea limbii materne în administrațiile locale unde minoritarii depășesc 20% ș.a. În anul 2000 a fost adoptată Ordonanța nr. 137, pilonul unui sistemul de combatere a discriminării în evoluție. România a semnat și/sau ratificat toate instrumentele internaționale privitoare la drepturile minorităților. Deși după 1989 în România este posibilă intrarea străinilor, numărul imigranților rămâne în continuare mic. Membrii minorităților etnice nou venite sunt protejați față de discriminare, dar nu au acces la drepturile speciale acordate celor 19 minorități naționale recunoscute astăzi în România.
Politica multiculturalistă relativă la minoritatea maghiară
Multiculturalismul a ajuns temă publică în România în anul 1998, în urma cererii politice a UDMR de reînfiinţare a fostei unităţi de învăţământ superior maghiare, Universitatea Bolyai. În luna august a acelui an, un document al Secretariatului de Stat pentru Învăţământ Superior condamna „insistentele solicitări de segregare etnică”.[1] Atitudinea „împotriva enclavizării” va primi un larg sprijin politic. Împotriva iniţiativei UDMR, a fost invocat „principiul multiculturalismului” care ar cere, în viziunea autorilor, ca studenţii români şi maghiari să înveţe împreună şi nu separaţi. Studiul în aceeaşi instituţie universitară ar permite cunoaşterea reciprocă între etnii, ar creşte toleranţa şi ar contribui la o mai bună integrare a maghiarilor în societatea românească. Subiectul a fost amplu dezbătut în presă, în acest fel un termen specializat precum „multiculturalismul”, complet absent anterior în dezbaterea publică, căpătând o oarecare notorietate.
Semnificaţia dată multiculturalismului în opinia publică românească era contrară celui propriu. În termenii consacrați, Ministerul Educaţiei şi alte instituţii, organizaţii ori persoane care condamnau enclavizarea educaţiei susţineau valoarea unei universităţi de învăţământ superior „interculturaliste” (şi nu „multiculturaliste”), ce dă prioritate comunicării şi cunoaşterii reciproce. Această confuzie conceptuală relativ la învăţământul superior la a fost continuată până astăzi. La data de 3 decembrie 2006, Rectoratul Universităţii Babeş-Bolyai, actor principal al dezbaterii începute în anul 1998, a emis o declaraţie, „Multiculturalismul la Universitatea Babeş-Bolyai este european” pentru a susține din nou că în Universitatea Babeş-Bolyai se duce o politică multiculturalistă întrucât se realizează studii complete în română, în maghiară, în germană, şi în alte limbi, conform alegerii făcute de studenţi.[2]
O politică multiculturalistă în cazul Universităţii Babeş-Bolyai ar reveni la separarea universităţii interculturaliste în două universităţi: română şi maghiară. Dacă o asemenea separare este rezonabilă sau nu, iată o chestiune distinctă. Politici de natură multiculticulturalistă relativ la comunitatea maghiară se aplică în schimb în învăţământul preuniversitar, în care se recunoaşte dreptul de a se desfăşura educaţia în limba maternă în şcoli integral în limba maghiară. Politica de mixare a vechiului sistem de învăţământ maghiar din Transilvania în ultimele decenii ale regimului comunist i-a afectat profund pe maghiari. Prima cerere exprimată de reprezentanții lor după 1990 a fost demixarea şcolilor.[3]
Maghiarii din România sunt principalii beneficiari ai politicii de tip multiculturalist la nivel local. În forma amendată în anul 2001, Legea administraţiei publice locale impune unităţilor administrativ-teritoriale în care o minoritate naţională depășește procentul de 20% să asigure folosirea tăbliţelor bilingve, traducerea în limba maternă a minorităţii a hotărârilor autorităţilor locale, crearea de condiţii pentru adresarea şi primirea de la autorităţi a comunicărilor în limba maternă etc. În judeţele cu o puternică prezenţă maghiară, în primul rînd Harghita şi Covasna, legea a asigurat un spaţiu identitar.
Politica multiculturalistă relativă la minoritatea roma
Politicile publice privind educaţia elevilor romi au combătut formele de segregare, situaţiile de acest fel fiind sancţionate ca discriminatorii (Dezideriu Gergely, 2009). Strategiile dedicate îmbunătăţirii situaţiei cetăţenilor romi au pus accentul pe incluziune, urmând de altfel politica europeană.[4] În acest context, tema specifică multiculturalismului relativ la romii din România constă în abordarea unor obiceiuri străine sistemului normativ general, faţă de care responsabilitatea statului este implicată fie prin mijloacele intervenţiei, fie prin non-intervenţie. În fruntea acestora se află mariajele timpurii (Alexandra Oprea, 2005; Nicoleta Bițu, Crina Morteanu, 2009). Ca „practici adânc înrădăcinate în mecanismele de reproducere a identităţii ce asigură solidaritatea internă a comunităţilor tradiţionale de romi”, mariajele timpurii reprezintă o provocare pentru sistemul de drept românesc.[5] O cercetare asupra jurisprudenţei în materia mariajelor timpurii a pus în evidenţă aplicarea de către magistraţi a clauzei culturale, prin exonerarea de răspundere a părinţilor şi aplicarea de pedepse aproape insignifiante în raport cu prevederile legii celor implicaţi în acte sexuale cu minori (Măriuca Oana Constantin, 2011).[6]
Mariajele timpurii sunt o componentă a tipului de viaţă comunitară în care obsesia pentru virginitate, închiderea femeilor în spaţiul privat, incluzând limitarea frecventării şcolii de fetiţele rome, sunt forme de dominaţie a bărbaţilor asupra femeilor (Andreea Braga et alii, 2009). Există o evidentă paralelă dintre situaţia femeilor rome în anumite medii şi condiţia femeilor din comunităţile islamice ortodoxe, şi în acest sens, temă comună a problematicii multiculturalismului european.
Dezbaterea pro şi anti-multiculturalistă
Opţiunea minorităţii maghiare a fost una net pro-multiculturalistă, chiar dacă legitimarea acesteia a făcut apel la limbajul drepturilor minorităţilor. Au fost înfiinţate două universităţi în limba maghiară private, Universitatea Creştină Partium în Oradea şi Universitatea Sapienţia, cu facultăţi la Miercurea Ciuc şi la Târgu Mureş. Toate programele UDMR, Memorandumul UDMR privind admiterea României în Consiliul Europei şi Proiectul de lege privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome din 1993 au introdus ca obiective autodeterminarea internă, autonomia personală (culturală) şi autonomii locale şi regionale cu statut special (Gabriel Andreescu, Valentin Stan, Renate Weber, 1994). Astfel de aspiraţii au fost exprimate şi de celelalte formaţiuni care mai târziu aveau să împartă cu UDMR statutul de reprezentare a minorităţii.[7] Opţiunile anterioare au devenit, la sfârşitul anilor 2000, proiecte politice sub forma Proiectului de lege al statutului minorităţilor naţionale, susţinut şi de celelalte uniuni culturale ale minorităţilor naţionale din România, şi respectiv, Proiectul de lege privind autonomia Ţinutului Secuiesc.[8]
De la constituirea lor începând cu anul 1990, organizaţiile civice şi politice ale minorităţii rome s-au axat pe combaterea discriminării şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, pe asigurarea condiţiilor integrării romilor în societatea românească. Liderii comunităţilor tradiţionale au urmat practicile moştenite care le închid în reguli proprii, după o logică multiculturalistă niciodată gândită sau exprimată în aceşti termeni.
O noutate cu implicaţii asupra problematicii multiculturaliste relativ la comunitatea roma este apariţia unei mişcări feministe rome, formate din militante şi cercetătoare cel mai vizibile prin publicaţia NEVI SARA KALI – Revista Femeilor Rome. Chiar în primul număr al revistei, Magda Matache (2009, 51) a adus în discuţie Manifestul adoptat de primul grup informal înfiinţat de femeile rome în anul 1994, în timpul congresului internaţional al romilor desfăşurat în Sevilla care pleda pentru „şansa femeilor rome de a fi pe deplin responsabile de rolurile lor culturale şi asupra valorilor tradiţionale, chiar atunci când acestea constituie obstacol în exprimarea femeii”. Matache observă că Manifestul pune accentul pe valori culturale şi tradiţionale, ceea ce diluează şi slăbeşte în mare măsură puterea de a reprezenta interesele femeilor; şi aceasta, pentru a specifica că abordarea activistelor rome referitoare la egalitatea de gen şi, în mod specific, asupra problemei căsătoriilor timpurii trebuie să devină sistematică şi curajoasă.
Activistele rome din România sunt active în Iniţiativa Femeilor Rome, menită să realizeze o reţea europeană în sprijinul femeilor rome.[9]
*
La sfârşitul anilor `90, tema multiculturalismului debutase în dezbaterea publică în limba română ca o ameninţare la adresa relaţiilor interetnice din ţară. Începutul va marca tratarea pe termen lung a subiectului în presă, inclusiv în publicaţiile culturale. Principalele reviste naționale – între care România literară, Cultura ş.a. – au făcut multiculturalismului un portret esenţial negativ sau reductiv. O analiză a felului în care noţiunea „multiculturalismului” apare în paginile Dilemei vechi, perioada ianuarie 2010 - mai 2011, indică doar un text în care termenului i se dă o evaluare favorabilă, al unui autor străin preluat de publicaţie. Celelalte articole sunt neutre în proporţie de 40%, iar 60% defavorabile. Deși în țară există mai multe publicații care oferă spațiul pentru o analiză nuanțată a fenomenului multiculturalist (Timpul, Tribuna, Euphorion ș.a.), săptămânalul Observator cultural face o excepție prin opțiunea sa programatică pentru multiculturalism – anunțată la apariție, în anul 2000, de directorul său, Ion Bogdan Lefter.
Pe acest fundal, au apărut şi dezvoltat primele cercetări asupra problematicii multiculturaliste în limba română. Prima carte publicată în România dedicată exclusiv multiculturalismului și operei lui Will Kymlicka a fost Multiculturalismul liberal, a profesorului Levente Salat. Autorul asociază multiculturalismului liberal trei perspective asupra a ce trebuie făcut într-o societate multiculturală pentru asigurarea raporturilor paşnice şi echitabile între comunităţile etnoculturale care o constituie: în context canadian, multiculturalismul se referă la încurajarea imigranţilor de a-şi păstra şi afirma identitatea etnoculturală; în Statele Unite, sensul acoperă o varietate de grupuri marginalizate, inclusiv pe bază de orientare sexuală ori de dizabilitate, şi numeşte întărirea capacităţii lor de integrare şi de participare; în Europa, multiculturalismul este concentrat pe problema rezolvării competiţiei practice şi simbolice dintre comunităţile naţionale. Iată profesiunea de credință a autorului, exprimată într-o stilistică sceptică: „[…] atâta timp cât dreptul la egalitatea efectivă dintre grupurile etnoculturale … este privit cu rezerve, iar unele identități naționale sunt privilegiate față de altele într-un mod arbitrar din punct de vedere moral, stabilitatea lumii nu poate fi bazată decât pe acceptarea în mod conștient a faptului deloc onorant pentru umanitate că idealul statului de drept liberal este o pură, deși nobilă, ficțiune, și că bunăstarea politică, spirituală, culturală a unei covârșitoare majorități din populația lumii nu poate fi întemeiată decât pe știrbirea drepturilor unei minorități de proporții totuși semnificative” (Levente Salat, 2001, p. 336).
La Cluj, în 2005, a fost editat volumul semnat de Sandu Frunză, Nicu Gavriluţă, Michael S. Jones asupra provocărilor multiculturalismului în Europa Centrală şi de Est. Primul dintre editori a publicat mai multe studii pe temă în Journal for the Study on Religion and Ideologies (2003, 2004). Frunză leagă opţiunea multiculturalistă de „o nouă percepere a individului. Nu individul este elementul cheie care dă identitatea de grup, ci apartenenţa la grup creează cadrul general de regăsire a identităţii personale. În acest fel se ajunge inevitabil la politizarea identităţii şi a culturii” (Sadu Frunză, 2004).
Alt tip de cercetări au privit identificarea unui model (sau sens) „canonic” al multiculturalismului, în măsură să răspundă haosului uzanțelor[10] date termenului chiar în cadru profesional (Andreescu 2010b). A fost propusă în acest scop noţiunea „privatităţii comunitare” legitimată printr-un „drept la privatitate comunitară” prin analogie cu dreptul clasic la viaţă privată individuală (Andreescu, 2001a). Situaţia comunităţii ar fi asemănătoare cu situaţia persoanei care tinde să-şi circumscrie un spaţiu privat, căreia i se recunoaşte dreptul de a rămâne cu ea însăşi, protejată de ingerinţe exterioare. În sens canonic, multiculturalismul asumă ca principiu, sau ca normă, necesitatea recunoaşterii atât a nevoii de incluziune a grupurilor minoritare, cât şi privatitatea lor comunitară (Andreescu, 2001b). Modelul indică o metodă de a separa politicile multiculturaliste de măsurile ne-multiculturaliste care se adresează la rândul lor diferenţelor etnoculturale. Cum măsurile de incluziune sunt practic universale, recunoaşterea politicilor tipic multiculturaliste revine la identificarea strategiilor de natura privatităţii comunitare, al cărei principal instrument sunt drepturile colective.
Cercetări privitoare la drepturile colective, la problema multiculturalismului, a formelor liberale şi neliberale, a clauzei culturale etc. a găzduit sistematic Noua Revistă de Drepturile Omului (continuarea Revistei Române de Drepturile Omului care, începând cu anul 1993 publicase studii referitoare la drepturile minorităţilor etnoculturale).[11] Revista Altera din Târgu Mureş, a fost prima şi până în prezent, singura publicaţie de profil academic dedicată exclusiv alterităţii, multiculturalităţii şi drepturilor minorităţilor.[12] Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din Cluj a promovat interesul pentru multiculturalism prin proiecte finanţate şi prin publicaţiile proprii sa (Monica Căluşer, Mariana Sălăgean, 2007; Simona-Elena Bernat, Zoltán Molnár, 2007).
În anii 2000-2001, a activat Grupul Provincia, care s-a exprimat mai întâi printr-un supliment lunar, în cele două cotidiene regionale Ziua de Ardeal şi Krónika, apoi prin revista lunară Provincia. Grupul Provincia a combinat tematica multiculturalistă cu opţiunea federalistă, iniţiativă temerară de a gândi salvarea identităţii provinciilor istorice, între care Transilvania exprimă modelul unui spaţiu de vieţuire comun româno-maghiar.[13]
În cadrul învăţământului superior în limba română este de menţionat Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Studii Administrative, unde multiculturalismul reprezintă subiect al mai multor cursuri şi intră într-un program de masterat.[14]
Prezentă în dezbaterea publică începând cu anul 1990 este celebrarea Timișoarei ca model al multiculturalității în România. Natura multi și interculturală a Timișoarei a fost apreciată drept sursă a unei atitudini antitotalitare care a transformat-o în orașul simbol al Revoluției (Victor Neumann, 2007). S-a mers până la transformarea etichetei „coktail-ul etnic al Imperiului Habsburgic” într-un brand turistic cu referire particulară la multilingvismul prezent aici[15] și până la declarații în parlament.[16] Un Institut Intercultural a fost înfiinţat la Timişoara încă din anul 1992, şi a promovat strategii interculturaliste prin proiecte de educaţie interculturală, relaţii interculturale şi cetăţenie democratică.
[1] Documentul era intitulat „Segregarea etnică a învățământului superior din România nu este oportună”.
[2] „Multiculturalismul la Universitatea Babeş-Bolyai este european”, Verso, anul 1, numărul 8, decembrie 2006.
[3] Subiectul a fost utilizat la începutul anilor `90 pentru crearea de tulburări interetnice în Târgu Mureș și alte localități din Transilvania (vezi Gabriel Andreescu, Ruleta. Români şi maghiari, 1990-2000, Editura Polirom, Iaşi, 2001).
[4] Strategia Guvernului României de îmbunătățire a situației romilor pe perioada 2001–2010, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității romilor și respectiv, An EU Framework for National Roma Integration Strategies up to 2020.
[5] Sunt practici specifice romilor, mai ales în comunitățile tradiționale, dar nu exclusiv (Smaranda Enache, Judit Andrea Kacso, Kata Szikszai, Survey on Forced Marriages in Romania – Raport al Ligii Pro-Europa, Târgu-Mureș, 2010, nepublicat).
[6] Din cele 24 de victime ale mariajelor timpurii din procesele pe a căror jurisprudență s-a bazat cercetarea, 5 aveau vârsta de 11 ani, 5 de 12 ani, 9 de 13 ani, 3 de 14 ani, câte una de 15 și 16 ani.
[7] Partidul Civic Maghiar și Consiliul Național al Maghiarilor din Transilvania
[8] O analiză detaliată a problematicii Proiectului de lege al statutului minorităţilor naţionale în Gabriel Andreescu, „The Draft Law on the Status of National Minorities versus the Real Challenges of the System for the Protection of Minorities”, The Romanian Journal of Society and Politics, Vol. VI, No. 2, December 2011, pp. 47-65.
[9] Vezi în particular prezența Letiției Mark, pentru care mariajele timpurii sunt „partea neagră a Romanipen-ului. Eu vorbesc în numele mamelor, femeilor care au suferit și care au înghiţit pentru că `aşa-i legea`” (Ibidem, p. 55).
[10] Steven Vertotec şi Susanne Wessendorf au remarcat dificultatea de găsi un sens dat multiculturalismului general acceptat (Steven Vertotec and Susanne Wessendorf (2010, 2).
[11] http://www.revistadrepturileomului.ro/ (accesată la 20 aprilie 2012).
[12] http://www.proeuropa.ro/editura_pro_europa.html (accesată la 20 aprilie 2012).
[13] Liga Pro Europa a publicat trei volume - antologie a celor mai importante articole apărute în Provincia (http://www.proeuropa.ro/provincia_2000.html#top – accesată la 20 aprilie 2012).
[14] „Multiculturalism și valori democratice”, „Națiuni și minorități” și „Paradigme pentru minorități” – ultimul, curs la Masteratul de Gen și Minorități.
[15] „Timişoreanul `standard` stăpânea româna, germana, maghiara şi adesea şi limba sârbă – lucru ce stârnea uimirea atât celor veniţi în vizită, cât şi celor nou-stabiliţi în oraş” („Timişoara multiculturală” -(http://www.tymestours.ro/RO/X/X-timisoara-multiculturala/18-timisoara-multiculturala.htm - accesat la 1 mai 2012).
[16] Declarația Domnului Ioan Ţundrea, „Armonie multiculturală în sol major”, din 25 octombrie 2005, în Camera Deputaților (http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5972&idm=1,64&idl=2 – accesat la 2 mai 2012).