- Sistemul organelor statului socialist
Statul socialist era considerat în doctrina politică vremii o organizaţie politică a întregii populaţii, a oamenilor muncii de la oraşe şi sate, toţii membrii societăţii participând la activitatea politică şi administrativă în stat.
Adoptarea Constituţiei din 21 august 1965 şi proclamarea Republicii Socialiste România urma să consfinţească victoria deplină a socialismului, lărgirea bazei economico-sociale a puterii de stat, saltul calitativ produs în esenţa Statului, devenit organizaţia politică a întregului popor în frunte cu clasa muncitoare, reprezentând „cadrul constituţional adecvat al desăvârşirii construcţiei socialiste şi al pregătirii condiţiilor pentru trecere la comunism”.
Aceste deziderate au format obiectul mai multor Conferinţe Naţionale ale forului conducător al societăţii româneşti, Partidul Comunist Român. În anul 1972, într-un asemenea cadru s-a subliniat necesitatea conducerii unitare a societăţii pe baza principiilor centralismului democratic, pe îmbinarea conducerii unitare cu lărgirea continuă a autonomiei organelor teritorial-administrative şi a
unităţilor economico-sociale, în realitate însă, accentuând caracterul totalitar al regimului prin sporirea rolului Statului – Partid.
Strategia şi orientările generale ale politicii interne şi externe a acestui regim au fost dezvoltate în Programul Partidului Comunist Român de făurirea societăţii multilateral dezvoltate, care, pe o perioadă de 20 până la 25 de ani, începând cu anul 1974, a prezentat principiile generale ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, alături de o serie de cerinţe esenţiale ale trecerii la comunism.
În orânduirea socialistă, prin organe de stat se înţelegeau „acele forme organizatorice ale oamenilor muncii, constituite din deputaţi şi funcţionari, prin intermediul cărora se exercita şi se realizează puterea poporului”.
Totalitatea organelor de stat formau puterea publică şi aparatul de stat sau sistemul organelor statului. Activitatea acestor organe de stat cunoştea ca forme fundamentale: activitatea de exercitare a puterii, înfăptuită de organele puterii de stat; activitatea executivă, realizată de organele administraţiei de stat; activitatea de înfăptuire a justiţiei şi de respectare a legilor, coordonată de către organele judecătoreşti şi de cele ale procuraturii.
Activitatea executivă, ca formă fundamentală de activitate a statului socialist, consta în conducerea proceselor sociale la un nivel inferior faţă de activitatea de exercitare a puterii de stat, prin executarea în concret a legilor şi a celorlalte acte normative.
Organele administraţiei de stat care înfăptuiesc o asemenea activitate se afla în relaţii directe sau indirecte de subordonare faţă de organele puterii de stat, întreaga lor activitate fiind desfăşurata în concordanţă cu direcţiile ce îi sunt imprimate de deciziile organelor puterii de stat, care iau forma legilor Marii Adunări Naţionale, a decretelor Consiliului de Stat şi a decretelor prezidenţiale, iar pe plan local a hotărârilor consiliilor populare.
Sistemul organelor statului socialist era organizat pe principiul subordonării ierarhice a fiecărei forme de activitate faţă de puterea de stat.
- Organele administrative ale statului socialist
Organele administraţiei de stat socialiste erau constituite în vederea realizării puterii de stat şi înfăptuiau activitatea executivă, considerată formă fundamentală a activităţii de stat, subordonată activităţii de exercitare a puterii de stat.
După competenţa lor materială, aceste organe se împărţeau în organe administrative de stat cu competenţă generală, precum Consiliul de Miniştrii, comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare, şi organe cu competenţă specială, ministerele, celelalte organe centrale ale administraţiei de stat şi organele locale ale administraţiei de stat.
Consiliul de Miniştrii, sau guvernul Republicii Socialiste România era organul suprem al administraţiei de stat, care înfăptuia conducerea generală activităţii executive pe întreg teritoriul ţării.
Fiind ales de către Marea Adunare Naţională în prima sa sesiune, Consiliul de Miniştrii funcţiona pe întreaga durată a legislaturii şi era alcătuit din: primul ministru; prim-viceprim-miniştrii; viceprim-miniştrii; miniştrii; miniştrii secretari de stat, preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat, precum şi preşedinţii unor organisme specifice organizării socialiste ( Uniunea Naţională a Cooperativelor Agricole de Producţie; Consiliul Naţional al femeilor etc.).
Consiliul de Miniştrii, îşi desfăşura activitatea potrivit principiului conducerii colective, cu scopul de a stabili măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne şi externe, de coordonare a ministerelor şi a organelor centrale ale administraţiei de stat, a comitetelor şi birourilor executive.
În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul de Miniştrii adopta hotărâri, pe baza şi în executarea legilor.
Ministerele erau considerate organe centrale ale administraţiei de stat care realizau politica partidului comunist şi a statului socialist în ramurile sau domeniile pentru care au fost înfiinţate, prin conducerea, îndrumarea şi controlul unităţilor economice şi a instituţiilor de stat aflate în subordinea lor.
Activitatea ministerelor se desfăşura pe principiul muncii colective Decretul nr. 76/1973, instituind ca organe de conducere colectivă a ministerului: consiliul de conducere şi biroul sau executiv.
Consiliul de conducere adopta hotărâri, în baza cărora ministrul emitea ordine, instrucţiuni sau regulamente, acte juridice date în baza şi în vederea executării legii.
Alături de ministere, pe plan central îşi desfăşurau activitatea şi alte organe centrale ale administraţiei de stat, cum ar fi: Banca Naţională şi băncile specializate pe ramuri de activitate economică, inclusiv CEC-ul, Arbitrajul Central de Stat, Departamentul Cultelor, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport.
Un loc aparte în subsistemul organelor administraţiei de stat revenea organelor Consiliului de Miniştri, categorie în care intrau Consiliul financiar-bancar, Consiliul de coordonare a activităţii de investiţii, Comisia republicană de rezerve geologice etc.
În judeţe, municipii, oraşe şi comune funcţionau ca organe ale administraţiei de stat, cu competenţa generală, comitele sau birourile executive ale consiliilor populare, care asigurau în unităţile administrativ-teritoriale executarea legilor şi a altor acte normative.
Dintre deputaţii consiliilor populare erau aleşi membrii comitetelor sau birourilor executive, având în frunte un preşedinte, ajutat de un secretar numit de consiliul popular, cu acordul organului administraţiei de stat ierarhic superior.
În competenţa comitetelor sau birourilor executive intrau, aducerea la îndeplinire a prevederilor legii şi a celorlalte acte normative ale organelor superioare, executarea hotărârilor consiliilor populare, elaborarea planului economic şi a bugetului local etc.
Pe lângă organele locale ale administraţiei de stat cu competenţa generală, consiliile populare organizau potrivit legii, organe de specialitate ale administraţiei de stat în domeniile: financiar, agricol, turism, învăţământ, cultură şi sănătate.
În exercitarea atribuţiilor, în domeniul pentru care au fost constituite, organele locale de specialitate ale administraţiei de stat emiteau dispoziţii, care trebuiau să fie conforme cu legea.
Activitatea de înfăptuire a justiţiei era încredinţată organelor judecătoreşti, al căror sistem integra: Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriile şi tribunalele militare.
Organele de procuratură erau constituite în următorul sistem: procurorul general, Procuratura generală, procuraturile judeţene, procuraturile locale şi procuraturile militare, subordonate ierarhic, organele superioare putând-se substitui organelor inferioare în realizarea atribuţiilor conferite de lege.
Procurorul general, ales şi revocat de către Marea Adunare Naţională, răspundea în faţa organului suprem al puterii de stat pentru întreaga activitate a organelor de procuratură, iar pe plan local, procurorul-şef al procuraturii judeţene, ales de consiliul judeţean, răspundea în faţa acestuia cu privire la modul în care organele de procuratură locală asigurau respectarea legii.
- Organizarea administrativ-teritorială şi financiară a statului socialist
În anul 1968 a fost înfăptuită o nouă organizare administrativ-teritoriala, în judeţe, oraşe şi comune a teritoriului României. Conducerea judeţelor era asigurată de Consiliile populare judeţene, care erau subordonate Consiliului de Miniştrii.
Prin Legea nr. 57 din anul 1968 de organizare şi funcţionare a Consiliilor populare a fost sporită competenţa Consiliilor populare judeţene şi ale municipiului Bucureşti.
Pentru asigurarea unei conduceri şi îndrumări unitare a activităţii organelor locale ale puterii şi administraţiei de stat şi pentru creşterea rolului consiliilor populare şi al deputaţilor acestora, în anul 1976 au fost create Congresul consiliilor populare judeţene şi al preşedinţilor consiliilor populare, Camera legislativă a consiliilor populare, judeţene şi a preşedinţilor consiliilor populare, Conferinţa pe ţară a preşedinţilor consiliilor populare şi conferinţele judeţene ale deputaţilor consiliilor municipale, orăşeneşti şi comunale.
Consiliile populare judeţene, al municipiului Bucureşti, municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti alegeau comitate executive, iar consiliile populare orăşeneşti şi comunale, birouri executive.
Comitetele şi birourile executive erau alese de consiliile populare dintre deputaţi acestora şi se compuneau din preşedinte, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi membri. Comitetul sau biroul executiv al consiliului popular avea un secretar numit de consiliul popular, cu acordul organului de stat administrativ ierarhic superior comitetului sau biroului executiv.
Comitetele executive ale consiliilor populare judeţene, al municipiului Bucureşti, ale municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti îşi constituiau birouri permanente, compuse din: prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi şi unii membri ai comitetelor executive.
Preşedinţii comitetelor sau birourilor executive ale consiliilor populare, municipale, orăşeneşti şi comunale erau în acelaşi timp, primarii municipiilor, oraşelor şi comunelor.
În competenţa comitetelor sau birourilor executive ale consiliilor populare intra, potrivit Constituţiei, aducerea la îndeplinire a prevederilor legii şi a celorlalte acte normative ale organelor superioare, executarea hotărârilor consiliilor populare care le-au ales, elaborarea proiectelor planului economic şi bugetului local, conducerea, controlul şi îndrumarea activităţii comitetelor şi birourilor executive ierarhic inferioare, a organelor locale de specialitate ale administraţiei de stat.
În realizarea atribuţiilor conferite de lege, comitetul sau biroul executiv emitea decizii, acte juridice care aveau caracter normativ sau individual.
Legislaţia din această perioadă a avut drept obiect şi organizarea unui sistem unitar de control şi a unor forme de control al oamenilor muncii, precum şi delimitarea competenţei normative a organelor administraţiei de stat.
Prin adoptarea Legii nr. 1 din anul 1978 s-a realizat un cadru juridic corespunzător desfăşurării activităţii de rezolvare a propunerilor, sesizărilor, reclamaţiilor şi cererilor oamenilor muncii, devenit foarte uşor un mijloace de presiune într-un regim totalitar.
Pe lângă comitetele executive ale consiliilor populare municipale şi birourile executive ale consiliilor populare orăşeneşti şi comunale, începând cu anul 1968 s-au creat comisii de judecată, socotite organe obşteşti de influenţare şi jurisdicţie, alese în sesiunile consiliilor populare, constituite din 5 membrii aleşi pe o perioadă de doi ani.
Acest gen de organe cu activitate jurisdicţională care funcţiona şi la nivelul întreprinderilor economice, a organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti, urmarea, participarea oamenilor muncii la întărirea legalităţii şi educarea cetăţenilor în spiritul legii.
În ceea ce priveşte Dreptul financiar, este de menţionat ca prin legea nr. 62 din anul 1968 s-a reglementat amortizarea fondurilor fixe, iar prin legea nr. 72 din 1969 s-a reglementat organizarea, planificarea şi executarea investiţilor.
A fost de asemenea reglementată juridic gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti ale organizaţiilor socialiste, organizarea şi funcţionarea controlului financiar.
Un rol deosebit îl ocupa Legea finanţelor din anul 1972, concepută ca o lege cadru a întregii organizări şi activităţi financiare în contextul conducerii şi planificării economiei naţionale.
Prin Legea nr. 2 din 1973 a fost înfiinţată Curtea Superioară de control financiar, ca organ al Consiliului de Stat cu atribuţii de control financiar asupra ministerelor, băncilor şi altor organe centrale, având şi atribuţii de jurisdicţie administrativ-financiara.
Curtea Superioară de control financiar avea în vedere trei categorii de activităţi: activităţi de control financiar, control ce se efectua de organe proprii sau ale Ministerului de Finanţe, putându-se dispune blocarea fondurilor şi sancţiuni disciplinare; activităţi jurisdicţionale, judecarea unor cauze privind răspunderea materială şi administrativă a persoanelor care îndeplineau funcţii de conducere în organe de stat centrale şi locale, precum şi o activitate de avizare şi informare, de a prezenta periodic constatările făcute cu ocazia controalelor şi de a propune măsuri de înlăturare a deficienţelor semnalate.
Prin legea nr. 1 din anul 1977 a fost desfiinţat impozitul pe retribuţiile persoanelor încadrate cu contract de munca în unităţile socialiste, iar prin Legea nr. 2, din acelaşi an, impozitul perceput asupra veniturilor agricole a fost înlocuit cu impozitul pe terenuri.
Prin Legea nr. 29 din anul 1978 s-a introdus un regim juridic al beneficiilor tuturor unităţilor socialiste, destinate în cointeresarea colectivelor de salariaţi, în creşterea rentabilităţii prin sporirea beneficilor fiecărei unităţi economice.
Au fost luate şi măsuri de întărire a autogestiunii economico-financiare a fiecărei unităţi, de elaborare de fiecare unitate a bugetului de venituri şi cheltuieli, de introducerea de indicatori ai valorii producţiei nete şi a producţiei fizice.
Lipsa stimulentului proprietăţi private şi a iniţiativei particulare a dus la o stare de entropie economică, agravată de incompetenţă şi birocraţie, în cadrul căreia puterea discreţionară a partidului unic continua să imprime un caracter totalitar unui regim ce se proclamă cu emfaza „democratic”, dar în realitate îngrădea drepturile şi libertăţile individuale.
Acestui regim i-a pus capăt la puternica revoltă populară din decembrie 1989, în contextul degringoladei sistemelor socialiste din Europa de est, situaţie care a marcat începutul unor transformări de esenţă în toate sectoarele vieţii economico-sociale şi la nivelul tuturor structurilor statului, inclusiv al organelor administraţiei de stat.