- Destrămarea structurilor medievale şi apariţia celor moderne
Începând cu secolul al XVIII-lea în toate cele trei Ţări Române a fost instaurată monarhia de tip absolutist, care a îmbrăcat forme variate, în funcţie de particularităţile dezvoltării fiecăreia din aceste ţări, dar în toate cazurile a impus transformarea nobilimii în funcţionari publici, limitarea privilegiilor sociale şi înlocuirea monarhiei de drept divin prin guvernare pe bază de drept natural şi contract social, încurajarea forţelor productive din cadrul societăţii.
Monarhia de tip absolutist a cunoscut într-o primă perioadă forma regimului politic fanariot în Moldova şi Ţara Românească, căruia în Transilvania i-a corespuns regimul politic iosefinist, urmat apoi de regimul regulamentar şi de cel post-iosefinist, cu trăsături distincte.
În speranţa că va pune capăt luptei antiotomane a românilor, Turcia a introdus sistemul numirii unor domnitori, de regulă din rândul grecilor fanarioţi. Regimul fanariot se caracterizează prin întărirea puterii centrale cu ajutor turcesc.
Domnitorii fanarioţi cârmuiau în general, după „moda turcească”, adică autoritar, desfiinţând dreptul de plângere a boierimii la Poartă. Ei admit să restrângă suveranitatea ţărilor române în relaţiile lor externe, dar fără a înlătura, pe plan extern calitatea acestora de subiect de drept şi, încercând în acelaşi timp, reforme cu caracter luminist pentru ţară.
În evoluţia sa regimul turco-fanariot cunoaşte două faze: din anul 1711 până în anul 1774, şi de la pacea de la Kuciuk-Kainardji până în anul 1821.
Dacă în prima fază dominaţia otomană a adus grave încălcări autonomiei celor două ţări româneşti, în cea de a două fază reuşesc să-şi dobândească treptat unele drepturi politice şi economice, prin promovarea unei politici de echilibru între Turcia şi Rusia.
Regimul iosefinist instaurat în Transilvania îşi propunea, în principal, reforme cu caracter iluminist, reforme care nu urmăreau înlăturarea vechii orânduiri, ci consolidarea acesteia prin promovarea forţelor de producţie, satisfăcând în mod aparent interesele generale, dar paralizând în fapt tendinţele de transformare radicală a vechii societăţi.
În anul 1756 Transilvania a fost proclamată Mare Principat, de la această dată împăratul Austriei a devenit şi mare principe al Transilvaniei, exercitând conducerea centrală a Transilvaniei prin intermediul Cancelariei Aulice de la Viena, în cadrul căreia funcţiona Cancelaria Aulica Transilvana, încă din anul 1695 complet separată de cea a Ungariei.
Principele exercita puterea executivă, având dreptul de a conduce activitatea tuturor organelor administrative centrale din Transilvania. Celui mai înalt dregător, care îl reprezenta pe împărat purta titlul de guvernator, fiind ales de Curtea de la Viena dintre candidaţii votaţi, aleşi în Dieta Transilvaniei.
În fruntea Banatului, ajuns în anul 1718 în stăpânirea austriecilor era numit de Curtea de la Viena, dintre înalţi funcţionari de la Curte, un preşedinte, de obicei un general, care cumula atribuţii civile şi militare.
Domnii fanarioţi care guvernau în Principatele române erau numiţi direct de către Poartă din rândul familiilor greceşti bogate şi influente, care se aflau în serviciul sultanului.
Ca o expresie a dominaţiei otomane, instituţia domniei se transforma într-un instrument destinat să organizeze jefuirea sistematică a ţărilor române, scop în care Turcia a instituit sistemul confirmării domnitorului la câţiva ani după numire, confirmare condiţionată totdeauna de îndeplinirea unor obligaţii economice împovărătoare şi al mutării domnului dintr-o ţară românească în cealaltă.
Prin tratatul de la Kuciuk-Kainardji, ca şi printr-o serie de firmane s-a dat curs, în parte, cererilor privind stabilitatea domniei, iar prin pacea de la Iaşi din anul 1792, durata domniei a fost fixată la şapte ani, domnul putând fi schimbat numai pentru greşeli grave.
Din anul 1802, aprecierea acestor greşeli precum şi a abuzurilor domnitorilor fanarioţi revenea Rusiei, care putea interveni în favoarea ţărilor române.
Principalele atribuţii administrative ale domnitorului constau în numirea dregătorilor, înfiinţarea de târguri sau sate, eliberarea de paşapoarte etc.
Regulamentele organice, alături de unele tendinţe de modernizare a Statului, cuprind şi încercarea de revenire la „regimul nobilar”, ca urmare a presiunii boierimii, pentru a limita puterea domnului şi de a redobândi dreptul de a înainta plângeri la Poarta.
Aceste regulamente prevedeau ca domnul să fie ales pe viaţă de Obşteasca adunare extraordinară dintre marii boieri, cu o vârstă minimă de patruzeci de ani.
Regimul regulamentar nu a fost un regim constituţional propriu-zis, deoarece Regulamentele erau simple acte fundamentale, iar Adunarea obştească nu avea caracterul unui organ reprezentativ, ci al unuia pe stări.
Teoretic domnul îşi păstra prerogativele suverane, fiind şeful administraţiei, calitate în care numeşte sau destituie pe dregători, acorda titluri nobiliare, dregătorii, fiind şi şeful finanţelor.
În exercitarea atribuţiilor ce le reveneau, domnii erau ajutaţi de un Sfat restrâns, constituit din marii dregători, pe lângă care mai funcţionau „Divanurile”, adică adunări mai largi, formate din dregători mari şi mici şi din dregători personali ai domniei.
În Transilvania, guvernatorul era ajutat de un guberniu alcătuit din 12 consilieri, aflaţi ca şi guvernatorul sub autoritatea Cancelariei Aulice.
Sub Leopold al II-lea, urmaşul lui Iosif al II-lea, marea nobilime încearcă să recapete poziţiile pierdute şi impun împăratului revenirea la vechea organizare dinainte de legea urbarială din anul 1764, dar pe baza noilor idei ale vremii: principii constituţionale, contract social, suveranitatea poporului, drepturile omului şi cetăţeanului.
Deoarece nu exista o categorie socială capabilă să dea un conţinut nou acestor aspiraţii politice, nobilimea a înţeles să le aplice în interesul ei, reducând poporul suveran la stările privilegiate, „egalitatea” la egalitatea nobilimii de rând cu cea de rang, iar „contractul social” la contractul dintre nobilime şi împărat.
În felul acesta, împăratul Leopold al II-lea şi nobilimea au ajuns la un compromis în vederea restabilirii vechilor instituţii, a imunităţilor nobiliare şi la înăsprirea regimului aplicat păturilor productive.
2.Reforme şi noi structuri în administraţie
În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, procesele de criză au îmbrăcat forme mai grave în toate sectoarele vieţii sociale. Ideologia reformistă de factură naturalistă şi iluministă, reprezentată în ţările române prin varianta conservatoare, numită şi despotism luminat, a antrenat o serie de schimbări şi îmbunătăţiri ale mecanismelor socio-politice.
Timp de aproape zece ani, între anii 1739 şi 1749, Constantin Mavrocordat a făcut eforturi susţinute, asemănătoare în ambele ţări române, pentru a realiza o largă reformă în câteva sectoare principale ale vieţii sociale şi de stat.
Baza reformei o reprezintă „Constituţia” publicată în anul 1741, pe care domnul o va aplica în aceiaşi formă atât în Ţara Românească, după reîntregirea Olteniei, cât şi în Moldova, atunci când a ajuns domnitor aici.
În Ţara Românească rumânia a fost desfiinţată şi înlocuită cu starea de clacas, măsură prin care moşiile rămâneau boierilor ca un drept de proprietate ereditar, iar rumânii au dreptul de a se răscumpăra, fie că stăpânul moşiei era sau nu de acord.
Eliberaţi de vecinie, dar fără pământ, ne mai putând fi strămutaţi de stăpân sau vânduţi odată cu moşia, pentru a putea folosi pământul trebuiau să lucreze stăpânului moşiei câte 12 zile pe an, devenind deci clacaşi.
Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut abia în anul 1749, foştii vecini neavând însă dreptul de a se muta când ar fi voit, iar zilele de clacă fiind stabilite la 24, dublu deci, faţă de Ţara Românească.
Ţăranii fiind în continuare lipsiţi de pământ au rămas grevaţi de o serie de servituţi faţă de stăpânii de moşii, care au căutat să le mărească numărul zilelor de clacă.
În fruntea unităţilor administrative principale, judeţ şi ţinut, locul pârcălabilor a fost luat de ispravnici, cărora li s-au fixat clar atribuţiile. Noii dregători ai
administraţiei publice locale au fost supuşi unei supravegheri permanente din partea domnului.
Ispravnicii aveau îndatorirea de a explica locuitorilor măsurile luate de domn, care citea în mare parte rapoartele ispravnicilor şi chiar le răspundea, aprobându-i sau mustrându-i. Rapoartele trebuiau să fie redactate în limba română.
Ispravnicii au mai primit instrucţiuni cu privire la străinii care voiau să se aşeze în oraşe sau sate, la obligaţiile proprietarilor de moşii şi ale clăcaşilor, la zaherele, adică la măsuri pentru aprovizionarea oastei otomane aflată în campanie, conace, cai de olac etc.
În judeţe sau ţinuturi, nici un „om gospod” nu putea intra fără voia ispravnicului, orice misiune ar fi avut.
În cazul înlocuirii din funcţie, ispravnicii erau obligaţi să lase înlocuitorilor toate instrucţiunile pe care le primiseră anterior. În felul acesta, prin reforma administrativă, Constantin Mavrocordat a urmărit să curme abuzurile slujbaşilor locali, să desfiinţeze suprapunerile de atribuţii, să întărească autoritatea ispravnicilor care erau reprezentanţi ai puterii centrale în judeţe şi ţinuturi.
A fost reformat şi sistemul de impunere şi de percepere a dărilor, în locul multiplelor dări care se percepeau a fost introdusă o dare anuală plătibilă în patru rate trimestriale.
Pentru aceasta, toţi locuitorii impozabili urma să ia „pecetea”, adică fişa de impunere, care era personală. Slujbaşii încasatori ai dărilor vistieriei primeau listele locuitorilor cu sumele de plată fixate de obştea satului după starea materială a acestora, operaţiune numită „cisluire”.
Pentru fiecare aşezare rurală se întocmeau câte două asemenea liste semnate de slujbaşul local al vistieriei, de vătăman şi vornicel, dintre acestea una se trimitea la vistierie şi alta revenea agentului încasator.
După operaţia de impunere, aşa numita „cecatură”, adică controlul spre a verifica dacă fiecare locuitor impozabil îşi primise „pecetea”, cei găsiţi fără, urmau să plătească dublu. Se desfiinţează obiceiul ca slujbaşii statului aflaţi în deplasare să fie întreţinuţi de locuitori, obligându-i să plătească, în bani masa şi casa, sau „conacul”.
Ispravnicii, ca şefi ai administraţiei judeţelor şi ţinuturilor, au fost obligaţi să realizeze recensămintele fiscale, ce trebuiau să fie clare şi detaliate. Ei trebuiau să informeze pe domn despre „starea lucrurilor”.
Existau şi „inspectori fiscali”, numiţi zapcii, care trimişi pe teren aveau obligaţia de a grăbi încasarea dărilor, ei erau întreţinuţi pe cheltuiala agenţilor fiscali locali.
În Transilvania, încercările unor suverani luminaţi de a salva perimata orânduire feudală prin reforme nu au dus la rezultatele aşteptate.
Decretul de toleranţă religioasă acordat de Maria Tereza românilor din Transilvania în anul 1759, efect al luptei de aproape două decenii a lui Inochenţie Micu a fost urmat de o răscoală a acestora cu caracter antifeudal, anticatolic şi antihabsburgic, condusă de Sofronie din Cioara.
Situaţia grea a ţărănimii sub raport social, creşterea robotei, dări şi munci nelimitate, deposedarea de păşuni şi păduri, îngrădirea dreptului de cârciumărit etc., precum şi sub raport naţional, a dus la marea răscoală ţărănească din anul 1784.
Condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, a avut ca urmare, prin patenta imperială din anul 1785, desfiinţarea dependenţei personale şi legării de glie a ţăranilor, ca şi dreptul de a dispune de bunuri şi de a-şi alege o meserie, libertatea păşunatului, limitarea obligaţiilor de cărăuşie.
Absolutismul, care la început a avut un rol progresist a devenit cu timpul, şi în ţările române, din cauza tendinţei sale de tutelă şi control asupra tuturor laturilor vieţii sociale o frână în calea dezvoltării forţelor de producţie.
În timpul administraţiei ruse, care a durat până în anul 1834, ca efect al Tratatului de la Adrianopol din 1829 şi a Convenitei de la Ackerman, comisii formate din patru boieri şi un secretar, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova au procedat la întocmirea Regulamentelor Organice, care nu au reprezentat o constituţie, nefiind expresia voinţei poporului, ci primele legi fundamentale de organizare a ţărilor române prin care, înlocuindu-se în parte sistemul feudal, s-a stabilit o organizare de stat întemeiată formal pe principiul separaţiei puterilor, stipulând şi norme referitoare la organizarea administraţiei.
Conducerea administraţiei era încredinţată sfatului administrativ, format din ministrul de interne, ministrul de finanţe şi marele postelnic, şi care delibera sub preşedinţia ministrului de interne, probele deosebite erau rezolvate de sfatul administrativ extraordinar, convocat de domn şi prezidat de acesta.
Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele, alături de alte organe de stat, cum erau: Departamentul vorniciei dinlăuntru, care conducea afacerile interne, lucrările publice, învăţământul, agricultura, sănătatea şi asistenţa socială; Departamentul finanţelor, având în sarcină: vistieria, finanţele, industria şi comerţul; Ministerul Justiţiei, condus de marele logofăt al dreptăţii; Secretariatul de stat sau postelnicia, condus de marele postelnic, şeful cancelariei domnitorului.
S-a organizat totodată şi învăţământul în limba română, limbă care a fost declarată limba oficială a ţării.
Regulamentele Organice cuprindeau importante dispoziţii privitor la organizarea financiară, stabilind un nou sistem de aşezare a impozitelor. S-a stabilit condiţia juridică a funcţionarilor publici, care deveneau salariaţi ai statului, primind leafă fixă, interzicându-li-se a mai realiza venituri din slujbe, ca anterior.
În pofida caracterului limitat al reformelor introduse, Regulamentele organice au marcat, sub raportul organizării centralizate, un însemnat pas înainte în procesul de creare a statului român modern.
- Organizarea administrativă. Oraşele şi satele.
Dregătoriile centrale şi locale
Procesul de destrămare a feudalismului şi încurajarea dezvoltării unor noi forţe de producţie a antrenat şi eforturi de modernizare a administraţiei de stat, în primul rând prin lărgirea obiectivelor administrative, care în feudalism erau reduse la menţinerea ordinii şi la fiscalitate.
Primul pas în acest sens l-a făcut Alexandru Ipsilanti în anul 1775 prin crearea Obşteştii epitropii, iar cel următor l-a realizat Regulamentele organice prin separarea administraţiei de justiţie, interzicerea organelor administrative de a mai judeca, salarizarea organelor administrative şi stârpirea abuzurilor.
Structura administraţiei locale a păstrat, în general, schema diviziunilor teritoriale din perioada precedentă, cu unele modificări intervenite asupra diferitelor diviziuni administrative regionale.
Împărţirea din punct de vedere administrativ şi judecătoresc în două părţi a Moldovei a fost păstrată şi adoptată şi în Ţara Românească. În anul 1761 fiind dublată de către domnitorul Constantin Mavrocordat dregătoria de mare vornic şi s-a împărţit Muntenia în: Ţara de Sus şi Ţara de Jos, fiecare conduse de câte un vornic.
În componenţa Ţării de Sus au fost încadrate şi judeţele din Oltenia, importanţa acesteia fiind mai mare decât a Ţării de Jos.
Corelativ cu aceasta împărţire s-a dublat şi marea logofeţie, în vremea lui Alexandru Ipsilanti fiind numiţi doi vel-logofăţi.
Aceiaşi dublare a dregătoriei de vornic şi de logofăt o întâlnim şi în Moldova, anaforaua din 1776 amintind de cei patru vornici, câte doi pentru Ţara de Sus şi doi pentru Ţara de Jos, precum şi de doi vel-logofăţi.
Judeţele şi ţinuturile au rămas în toată această perioadă lipsite de personalitate jurdică. În Ţara Românească, numărul judeţelor a fost de optsprezece până în anul 1844, când s-a desfiinţat judeţul Săcuieni.
În Moldova, din 23 de ţinuturi, câte erau în vremea lui Dimitrie Cantemir, au rămas 16 în timpul Regulamentelor Organice, iar în anul 1835, desfiinţându-se ţinuturile Herta, Hârlău şi Cârligătura au rămas numai treisprezece.
Până la adoptarea Regulamentelor Organice, judeţele şi ţinuturile au fost conduse de ispravnici, după regulile stabilite prin reforma lui Constantin Mavrocordat.
Numirea ispravnicilor se făcea la înscăunarea domnitorului odată cu numirea marilor dregători şi depindeau de marele vistier. La început erau numiţi câte doi numai în unele judeţe sau ţinuturi, mai târziu la fiecare dintre acestea având ca sarcină de a reprezenta domnia în ţinut, să execute toate poruncile domneşti şi să asigure apărarea orânduirii feudale.
Atribuţiile ispravnicilor au fost până la adoptarea Rgulamentelor Organice foarte largi: fiscale, administrative, judecătoreşti şi poliţieneşti. Principala lor atribuţie a fost aceea de a strânge dările cuvenite domniei şi vistieriei, de a constrânge populaţia să facă muncile şi slujbele datorate după obicei, fie domniei, fie boierilor sau mănăstirilor.
În fiecare judeţ sau ţinut pentru evidenţa contabilă funcţiona un sameş, numit de marele vistier. Pentru executarea hotărârilor şi constrângerea populaţiei, ispravnicii aveau la dispoziţie o unitate militară, care purta diverse denumiri: panţiri şi călăraşi în Moldova, dorobanţi în Ţara Românească. În anul 1775, domnitorul Alexandru Ipsilanti a mai înfiinţat în fiecare judeţ câte o polcovnicie compusă din polcovnic, care depindea de marele spătar, şi slujitori numiţi poteraşi, folosiţi şi pentru prinderea răufăcătorilor, purtând generic denumirea de „zapcii”, având şi sarcina de agenţi de executare.
Regulamentele Organice au modificat denumirea, modul de numire şi atribuţiile ispravnicilor. În Ţara Românească ei au fost numiţi „ ocârmuitori de judeţe”, iar în Moldova „ispravnici-administratori”.
Ei erau numiţi pe termen de trei ani de către domn dintre candidaţii propuşi de sfatul administrativ, atribuţiile lor rămânând numai administrative, fiindu-le retrase cele judecătoreşti şi nu au mai depins de marele vistier ci de ministrul treburilor dinlăuntru.
Prin reforma lui Constantin Mavrocordat, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova s-a creat o nouă subdiviziune administrativă a judeţului, şi anume plasa.
Cu sensul de subdiviziune administrativă şi cu această denumire de „plasa” a apărut iniţial în Oltenia în timpul stăpânirii austriece între anii 1718-1739, fiind apoi extinsă în toată Ţara Românească şi în Moldova sub denumirea de „ocol”.
În Ţara Românească denumirea de plasa a fost păstrată numai pentru zonele de şes, în zonele de munte, plaşile s-au numit plaiuri. Plaiul îşi are o origine mai veche, el grupa sate de munte sub conducerea unor vătafi de plăieşi.
De la Constantin Mavrocordat plaiul a devenit unitate administrativă subordonată judeţului, condusă de un vătaf de plai, care alături de sarcinile vechi
a primit şi atribuţii noi: să strângă dările de la plăieşi, să numească pe pârcălabii satelor din plai şi să judece pricinile mărunte dintre plăieşi.
Vătafii de plai erau numiţi iniţial de domn, apoi numai confirmaţi în funcţie de acesta şi erau plătiţi în natură, câte un miel şi un caş de la fiecare stână, câte o zi de clacă pe an de la plăieşi şi beneficiau de scutiri de dări.
Plasa era condusă în Ţara Românească de zapciul de plasă, iar ocolul în Moldova era condus de ocolaş, ambii numiţi de ispravnici. Alexandru Ipsilanti a dispus ca aceştia să fie numiţi de domn, şi faţă de vătafii de plai nu aveau ca sarcină paza marginilor, nu judecau pricini şi nu erau retribuiţi în natură, ci primeau simbrie în bani.
Regulamentele Organice au modificat structura plăşii. Funcţia de vătaf de plai a fost desfiinţată, plăieşii care slujeau la paza marginilor au intrat în rândul dajnicilor, fiind înlocuiţi cu jandarmeria. Plaiul şi plasa erau conduse de sub-ocârmuitor, iar în Moldova, ocolul era condus de un „privighitor de ocol”, ei erau aleşi de locuitori pe trei ani, dintre boierii sau mazilii ce aveau o proprietate nemişcătoare în plasă şi erau întăriţi de către domn.
Erau plătiţi cu leafa şi au avut ca sarcini: păstrarea ordinii şi liniştii, sănătatea publică, prevenirea secetei şi a incendiului, dreptul de a-i aresta pe răufăcători etc.
La începutul secolului al XVIII-lea, oraşele şi târgurile au început să îşi piardă autonomia prin substituirea unor dregători numiţi de domn, organelor orăşeneşti alese – şoltuz şi pârgari, şi prin pierderea privilegiilor vechi acordate de domnie oraşelor prin înlocuirea lor cu raporturi feudale între orăşeni şi stăpânii domeniilor pe care se aflau târgurile sau oraşele.
Noile oraşe sau târguri se creau cu autorizaţii domneşti pe domenii boiereşti, astfel că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, 85% din satele din Moldova şi 60% din cele ale Ţării Româneşti erau, total sau parţial, în dependenţa feudală.
În oraşele aşezate pe domenii domneşti, vechii târgoveţi, beneficiind de principiul ca „aerul oraşului îl face pe om liber”, îşi consolidează poziţia faţă de domnie, putând dispune de locul lor prin moştenire sau prin constituire de drepturi reale, pe când în oraşele dependente feudal, boierii aveau tendinţa ca prin controlul actelor de dispoziţie, mai ales a celor cu privire la terenurile din afara vetrei târgului, să transforme pe târgoveţi în clăcaşi.
Boierii cereau domnului să limiteze aşezarea ţăranilor în oraş, numai cu privire la cei ce nu aveau loc de hrană pe moşie, şi să li se respecte vechile privilegii în privinţa morăritului şi al cârciumăritului. Autonomia oraşelor nu a fost suprimată dintr-o dată, ci treptat, documentele arătând că în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), titlul de judeţ şi de pârgar au dispărut în privinţa Bucureştiului şi a altor oraşe, atribuţiile lor fiind preluate de marele aga, iar în Moldova, în locul şoltuzilor şi pârgarilor, pentru îndeplinirea unor acte cu caracter public s-a apelat la „orăşenii bătrâni”, rol însemnat având în administraţia oraşelor şi adunarea generală a orăşenilor.
Pârcălabii şi ispravnicii, aveau cel mai înalt grad în administraţia locală de stat, ei putând interveni, chiar dacă nu erau solicitaţi în administraţia oraşului şi la judecarea unor pricini.
Au fost obligaţi să pună la dispoziţia slujitorilor vistieriei forţe pentru încasarea dărilor, şi să facă publice, prin citare, în oraşe, în zilele de târg şi în biserici, prin preoţi, toate măsurile şi dispoziţiile domnitorului.
Datorită instrucţiunilor pe care le aveau, ispravnicii erau împuterniciţi să ia măsuri cu caracter sanitar în oraş, puteau obliga pe locuitori să facă transporturi de lemne pentru construirea podurilor şi străzilor, să lucreze la secarea mlaştinilor, iar în caz de epidemii să instituie carantina. La cererea obştii
orăşeneşti puteau dispune scoaterea la mezat a bunurilor celor ce nu îşi achitau dările.
Toţi agenţii puterii locale de stat şi centrale ce activau în oraşe erau subordonaţi ispravnicilor, aceştia din urmă dacă comiteau abuzuri puteau fi reclamaţi de către cetăţeni domnitorului.
Începând cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, se introduce o formă nouă de administraţie orăşenească în principate – epitropia obştii oraşului, termen împrumutat de la organizarea bisericească, colectivul de epitropi, deşi dependent de puterea centrală, reprezenta obştea locuitorilor oraşului.
Atribuţiile epitropiei priveau gospodărirea, edilitarea şi asistenţa socială a oraşelor. Ele se creau din iniţiativa obştilor locale, cu încuviinţare domnească, cu scopul principal de a răscumpăra moşiile târgurilor sau târgurile.
Epitropiile au continuat să existe şi după adoptarea Regulamentelor organice, şi să funcţioneze sub o nouă denumire, cea de eforii.
Prin Regulamentele Organice, oraşele ce nu erau proprietatea unui stăpân feudal, au dobândit personalitate juridică şi dreptul de a se administra de către un sfat orăşenesc ales de locuitorii oraşului.
Alegerea trebuia întărită de domn, care alegea dintre membri, un preşedinte, numit primar. Eforiile ce reprezentau şi administrau celelalte oraşe, sub tutela şi supravegherea statului, erau alese de locuitori, indirect în Ţara Românească şi direct în Moldova.
În această perioadă, când oraşele se înmulţesc şi se dezvoltă a apărut o bogată legislaţie de tip urban, cum ar fi hrisovul lui Alexandru Scarlat Ghica din anul 1768, prin care se reglementa construcţiile noi în oraşe, cum ar fi, texte de drept urban din manualul lui M. Fotino din anul 1777 sau textele din Pravilniceasca Condica a lui Alexandru Ipsilanti şi din Legiuirea Caragea.
Din a două jumătate a secolului al XVIII-lea s-a organizat sistemul de pază în oraşe. În Moldova şefii acestor servicii au fost numiţi căpitani, aflaţi sub comanda unui vel-căpitan, subordonaţi cu toţi marelui hatman, care îndeplinea, printre alte atribuţii şi funcţia de şef al politiei din toate oraşele tarii.
Administraţia fiecărui oraş avea o cancelarie şi o arhivă proprie, iar comunităţile urbane aveau sigilii ce serveau la întărirea şi garantare autenticităţii actelor emise de administraţie, acestea erau încredinţate periodic dregătorilor aleşi, la data preluării funcţiei, în cadrul unor solemnităţi.
Breslele au continuat să participe la actele de administraţie ce interesau întreaga comunitate, în special, privind apărarea intereselor producătorilor şi distribuitorilor de bunuri.
Instituţia de bază a satului în toată această perioadă a rămas tot obştea sătească, care şi-a menţinut organele ei vechi, la care s-au adăugat vechili, cu sarcina de a repartiza birul prin cisla, de a judeca pricini mărunte şi de a sta în justiţie ca mandatari aleşi.
Pentru a se asigura legătura dintre obşte şi domnie sau stăpânul feudal, a continuat să funcţioneze şi în această perioadă în fiecare sat organe existente şi în perioada precedentă, pârcălabul de sat în Ţara Românească şi vornicul în Moldova, organe care au fost păstrate în administraţie şi prin Regulamentele Organice, care a stabilit ca aceştia să fie aleşi pe o perioadă de un an, putând fi realeşi.
Conducerea colectivă a satului era formată din şase locuitori, preotul şi proprietarul, căreia i se încredinţa „cârmuirea banilor obştii” şi „cutia obştii” în care se strângeau şi se păstrau veniturile rezultate, şi din care se plătea simbria pârcălabului sau vornicelului, plata dorobanţilor, a birului pentru cei ce decedau sau fugeau din obşte.
Regulamentele Organice, deşi au realizat un oarecare progres prin legiferarea alegerii conducerii colective a satului, dar păstrând pe proprietarul feudal, ca membru de drept în conducere, forma nouă de organizare nu a putut să facă satul, în lipsă şi de mijloace materiale, să progreseze, comuna rurală fiind lipsită în continuare de personalitate juridică.
Până la adoptarea Regulamentelor Organice, pentru păstorii români din Transilvania veniţi în Ţara Românească şi Moldova au funcţionat isprăvnicia de ungureni sau de „străini”, în Ţara Românească existând în anul 1776 una în Oltenia şi alta în Muntenia. Prin aceste ispravnicii, celor statorniciţi prin migraţie li se acorda un regim special, precum plata birului pe cap, nu pe cisla către ispravnicul lor, pastorii erau judecaţi de ispravnicul lor, nu de cel de judeţ.
Dregătoriile centrale şi-au păstrat în linii mari trăsăturile din perioada precedentă. Dregătorii era numiţi şi revocaţi de domn, numirea se face la înscăunare şi la începutul fiecărui an, când toţi dregătorii depuneau însemnele dregătoriei şi depuneau jurământul faţă de domnitor.
Dregătorii erau aleşi dintre boieri, însă domnul avea dreptul să numească într-o dregătorie şi un om din popor, înnobilându-l. Accesul grecilor la marile dregătorii fiind în creşterea până la mişcarea socială din anul 1821, fiind înlăturată şi regula ca fii domnitorului să nu poată fi numiţi în dregătorii.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a creat, în ambele principate, un organ nou, logofătul de obiceiuri, care a primit sarcina permanentă de a ţine evidenţa tuturor dregătorilor, cu arătarea precisă a atribuţiilor fiecăruia.
Până la Regulamentele Organice, ca şi perioada precedentă, dregătorii puteau cumula diferite sarcini, administrative, fiscale, judecătoreşti, prin noua reglementare s-a interzis acest cumul cât şi acordarea vreunui titlu fără slujba corespunzătoare şi nu mai erau răsplătiţi cu „mila domnească”, ci cu leafă fixă.
Statutul boierimii consacrat de reforma lui Constantin Mavrocord a împărţit boierimea în două categorii: dregători mari, de la marele ban până la clucerul de arie şi ceilalţi dregători.
Coborâtorii dregătorilor erau şi ei de două categorii, coborâtori din veliţi, „neamurile” şi ceilalţi coborâtori, mazilii, aceştia din urmă nu erau scutiţi decât în privinţa unor dări minore.
În perioada fanariotă, bănia sau caimacania Craiovei menţine trăsăturile feudale, atenuată de creşterea vizibilă a legăturii administrative şi juridice cu puterea domneasca.
Banul avea divan la Craiova şi avea în subordine un polcovnic, un iuzbaşă, un armaş al doilea şi un portar al doilea şi logofeţi de divan. Din anul 1765, la Craiova funcţiona numai un caimacan.
Banul era rezident la Bucureşti ca simplu mare dregător onorific, cel mai important din divan. Caimacanul nu mai era decât umbra vechiului ban. El primea ordine direct de la domn, lucra împreună cu subalterni numiţi vătafi.
Numirea caimacanului era adusă la cunoştinţa ispravnicilor prin cărţi de înştiinţare, caimacanul fiind considerat un vechil al domnului în judeţele din Oltenia.
În anul 1831, când marea bănie numai corespundea nevoilor vremii, desfiinţarea ei prin Regulamentul Organic are loc fără nici un fel de zguduire socială.
În anul 1761, dregătoria de mare vornic în Ţara Românească s-a dublat prin împărţirea ţării în două regiuni administrative, iar sub domnia lui Alexandru Moruzi (1793-1796) s-au creat încă doi mari vornici în cadrul judecătoriei veliţilor.
Şi în Moldova numărul vornicilor s-a dublat, atât în Ţara de Sus cât şi în Ţara de Jos. Atribuţiile vornicului au început să scadă în această perioadă, prin Regulamentele Organice, dintre marii vornici cu atribuţii generale a fost păstrat numai unul, ca ministru de interne, cu titlu de mare vornic al treburilor dinlăuntru.
Dintre marii vornici cu atribuţii speciale, amintim, vel vornicul de poliţie, dregătorie creată de Alexandru Moruzi, în anul 1794, şi de Scarlat Calimah în Moldova în anul 1813, ambele dregătorii dăinuind până la Regulamentele Organice.
Vel vornicul obştirilor, în Ţara Românească a funcţionat începând cu anul 1797, având în competenţă: asistenţa socială, tutelele şi moştenirile, funcţie creată şi în Moldova în anul 1803, având în plus şi atribuţii administrative şi judecătoreşti, funcţii care au durat până la instaurarea regimului regulamentar.
Marele logofăt şi-a păstrat atribuţiile din trecut; el era păstrătorul sigiliului statului, semna documentele domneşti, era referentul domnului şi al divanului.
În secolul al XVIII-lea, în ambele principate, această funcţie s-a dublat, fiind numit câte un logofăt pentru fiecare regiune administrativă, Ţara de Sus şi Ţara de Jos.
Fiind deseori rânduit de domnitor să judece, el avea sarcina de a supraveghea şi coordona activitatea instanţelor judecătoreşti, prin Regulamentul Organic, acest mare dregător a fost menţinut ca ministru al justiţiei cu titlul de mare logofăt al dreptăţii. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Ţara Româneasca sub domnia lui Alexandru Ipsilanti în 1797 şi în Moldova în vremea lui Alexandru Calimah în anul 1799 s-a creat dregătoria de vel-logofăt de obiceiuri, dregătorie ce a dăinuit până la Regulamentele Organice.
Atribuţiile lui erau foarte importante: întocmea istoria şi cronologia domnilor şi a caimacanilor, păstra hrisoavele ce priveau hotarele ţării, ţinea evidenţa dregătorilor mari şi mici şi a atribuţiilor lor, trecându-le pe toate în condica de obiceiuri, se ocupa de ceremoniile domneşti.
Din cauza reducerii armatei, în ambele ţări româneşti atribuţiile militare ale marelui spătar au scăzut, crescând în schimb atribuţiile sale poliţieneşti ceea ce face ca după adoptarea Regulamentelor Organice, în Ţara Românească să fie şef al miliţiei pământene, făcând parte din sfatul miniştrilor, iar în Moldova a rămas fără dregătorie, aici sarcina de comandant al miliţiei pământene revenind marelui hatman.
În Ţara Românească până în secolul al XVIII-lea nu a existat dregătoria de hatman, care avea atribuţii asemănătoare vornicului de aprozi în Moldova, de a introduce pe împricinaţi la judecată, de a executa hotărârile, având în subordine zapcii de divan, funcţie desfiinţată de regimul regulamentar.
În Moldova, hatmanul a suferit o reducere a atribuţiilor militare, însă i-au sporit însărcinările pe linie poliţienească, devenind comandantul miliţiei pământene, şi ulterior, cu grad de general comanda garda teritorială.
În anul 1818, domnitorul Scarlat Calimah a creat hatmania de menziluri, pentru eliberarea paşapoartelor de trecere a Prutului şi conducerea poştelor (menziluri).
În ambele principate, atribuţiile marelui vistier au crescut, atât cele financiare de strângere a veniturilor ţării, evidenţa cheltuielilor, scutirea de dări, numirea ispravnicilor şi sameşilor la judeţe, cât şi cele judecătoreşti, de competenţa să fiind toate pricinile legate de impunere fiscală, iar în Moldova putea judeca pe negustorii pământeni.
Avea în subordine pe vistierul al doilea, pe logofătul de vistierie care avea sub ordinele sale pe copii de casă, iar în ţinuturi avea în subordine pe sameşi.
Prin Regulamentele Organice a fost menţinut ca dregător, ca ministru de finanţe, făcând parte din sfatul administrativ (ocârmuitor) dar fără atribuţii de numire a ispravnicilor sau de a judeca pricini.
În Ţara Românească şi în Moldova, marele postelnic a continuat să exercite atribuţii importante. El primea reprezentanţi statelor străine, introducea pe boieri la domn, ţinea corespondenţa cu capuchehaiele de la Poartă şi cu paşalele de la Dunăre.
Fiind un sfetnic intim al domnului, mijlocindu-i legătura cu consulii puterilor străine, a fost menţinut ca dregător, cu titlu de ministru de externe, fiind membru al sfatului ocârmuitor.
În ambele principate, atribuţiile militare ale marelui aga au scăzut în favoarea celor poliţieneşti şi jurisdicţionale. Marele aga avea ca sarcină principală asigurarea ordinii în capitală.
Ca şef al politiei el trebuia să combată specula cu alimente, falsificarea măsurilor şi greutăţilor, depăşirea preţurilor maximale, exercita poliţia moravurilor, asigura paza contra incendiilor, supraveghea cârciumile, controla pe străini şi se îngrijea de straja pe străzi.
Putea judeca pricini mărunte de furt sau contravenţii, putea executa creanţele debitorilor rău platnici, avea la dispoziţie o închisoare „grosul agiei” în care îi putea închide pe aceştia ca şi pe infractori.
Sub Regulamentele Organice, marele aga a rămas în ambele ţări româneşti, şef al poliţiei capitalei, având sub comanda sa pe dorobanţi la Bucureşti şi pe seimeni la Iaşi, atribuţiile judecătoreşti încetând.
În ambele principate, marele cămăraş a avut ca atribuţie administrarea generală a cămării domneşti, el strângea toate veniturile curţii, făcea cumpărături pentru domn şi pentru daruri destinate turcilor, nu avea voie să participe la divan.
El a avut şi atribuţii administrative şi judecătoreşti, în legătură cu controlul măsurilor cu care se vindeau mărfurile şi cu pricinile dintre negustori, în special străini, atribuţii care au încetat odată cu Regulamentele Organice, cămăraşul rămânând „cârmuitorul casei domneşti şi cel dintâi şambelan”, iar rangul sau a fost echivalat cu cel de aga. Marele clucer, în Ţara Romaneasca, după reforma lui Constantin Mavrocordat şi-a pierdut atribuţiile, dar şi-a păstrat privilegiile, rangul, leafa, locul în divan şi 40 de scutelnici. În anul 1778 era încă boier de prim rang, apoi decade treptat, în Moldova fiind chiar boier de rangul III, cu opt scutelnici.
Şi marele paharnic şi-a pierdut atribuţiile dregătoriei, dar şi-a păstrat titlu şi rangul devenind boier de rangul doi.
În acelaşi mod, îşi pierd atribuţiile, devenind dregători de rangul doi şi marele stolnic, marele comis, marele sluger, marele medelnicer, marele pitar şi marele armaş, care a fost singurul care şi-a păstrat atribuţiile până la adoptarea Regulamentelor Organice, când administrarea temniţelor a fost încredinţată în Ţara Românească unui vornic al temniţelor, iar în Moldova a dus mai departe administrarea temniţelor în colaborare cu preşedintele tribunalului criminal.
Toţi aceşti dregători au continuat să aibă subalterni, iar dintre dregătorii curţii domneşti, importanţă are marele cămăraş de care depindeau: marele vameş, marele cupar, paharnicul de toată ziua al domnitorului, marele caftangiu care supraveghea garderoba domnitorului şi îmbrăca pe boieri în caftan la investirea în funcţie, marele ciohodar, care avea grijă de încălţămintea domnitorului şi a boierilor curţii, ispravnicul curţii şi cămăraşul al doilea.
- Organizarea fiscală. Dări şi contribuabili.
Modul de impunere. Aparatul fiscal
În această perioadă, statul continua să îşi tragă principalele venituri din exploatarea fiscală a ţărănimii, să păstreze inechitatea şi inegalitatea în repartiţia sarcinilor, iar aparatul fiscal comitea aceleaşi nenumărate abuzuri.
Ca urmare a reformelor lui Constantin Mavrocordat, apar şi elemente noi, cum ar fi: evidente mai amănunţite a populaţiei dajnice, repartiţia dărilor în funcţie de aşezarea geografică, de fertilitatea solului, instituirea unor unităţi fiscale ideale de impunere, numite „liude”, salarizarea dregătorilor etc.
Regulamentele Organice au separat veniturile ţării de pe lista civilă a domnitorului şi acordă Obsteştei adunări dreptul de a hotărî asupra perceperii dărilor şi asupra cheltuielilor.
Vistierul a continuat să prezinte domnitorului situaţia generală, situaţie ce era verificată de şase boieri, desemnaţi de Adunare, în Moldova existând şi un „Sfat administrativ” care cerceta socotelile anului expirat, înainte să fie prezentate Adunării.
În privinţa regimului vamal, Regulamentele organice, pe lângă impozitele indirecte, au înfiinţat şi taxe vamale externe, ca venituri ale statului, şi nu ale domnitorului; perceperea lor se face tot prin sistemul arendării, vama dintre cele două Principate fiind suprimată în anul 1847.
Un venit important al statului în Transilvania l-a constituit minele, al căror monopol de exploatare aparţinea statului, organizându-se statul austriac exploatări miniere model şi înfiinţându-se la Zlatna, atât un oficiu montanistic cât şi o şcoală montanistică pentru pregătirea de cadre specializate miniere.
În perioada 1750-1830, sursa principală de venituri a statului a continuat să fie în Ţara Românească şi Moldova, dările de repartiţie, concentrate în general, într-unul singur, birul, plătit într-un număr de rate.
Dările de cotitate rămân aceleiaşi ca în perioada anterioară: dijmărit pentru stupi şi porci, oierit, vinărici şi vădrărit, numite global în Ţara Românească „huzmeturi” şi „rusumături” în Moldova.
Se mai percepeau dări şi de pe urma cârciumilor, dughenilor şi pivniţelor, şi anume: fumărit, cămănărit, cepărit şi dări pe cap de vite, văcărit.
Marii stăpâni de moşi, boierii, episcopiile, mănăstirile continua să beneficieze de scutiri totale de dări. Negustorii plăteau fie individual „cu rupta”, fie grupaţi în anumite unităţi fiscale. Ţărănimea liberă şi clăcaşa era supusă la toate dările de repartiţie şi de cotitate.
Drept compensaţie acordată clasei stăpânitoare pentru desfiinţarea şerbiei, domnitorul Constantin Mavrocordat a desprins ţărănimea în două categorii: scutelnici şi posluşnici, pe care îi scuteşte de dări în schimbul unor obligaţii către stările privilegiate. Numărul acestora a fost în continua creştere, împovărând şi mai mult pe cei rămaşi în categoria birnicilor.
În Transilvania, principalele categorii de obligaţii faţă de stat rămân dările după porţi, după animale, pentru întreţinerea armatei, dări în bani şi obligaţii în muncă.
În anul 1745, Maria Tereza a fixat următoarele impozite directe faţă de stat: impozitele pe avere, percepute pentru bunuri nemişcătoare, inclusiv animale, impozitul pe cap, numit „taxa capitis”, variabil pe categorii de contribuabili, mai mic pentru ţărani. Nobilimea era scutita de dări.
Veniturile graniţei militare, numite „povente”, erau formate din impozite directe pe terenuri, industrii şi persoane, apoi cele produse de proprietăţile statului: păduri, clădiri, şi în fine, veniturile poştelor, vămile la poduri, taxele pentru târguri şi iarmaroace şi cele pentru dezinfecţie la carantine.
În anul 1801 s-a luat măsura desfiinţării totale a impozitului pe pământ şi animale. La graniţa năsăudeană, la iniţiativă administraţiei, s-a trecut la fonduri constituite, formate prin capitalizarea anumitor categorii de venituri, fonduri al căror produs servea la acoperirea unor dintre nevoile locale: fondul de povente, fondul de mondire, denumit ulterior de stipendii şi fondurile şcolare comunale.
În anul 1775, o schimbare importantă intervine în Ţara Românească şi probabil şi în Moldova, domnia hotărând alcătuirea unor unităţi fiscale ideale în care să intre toată masa birnicilor pe care apoi vistieria să arunce dările liuda, ca rezultat al estimării puterii de contribuţie a ţăranilor.
Numărul de liude pe judeţe, plăşi şi plaiuri, ca şi în sate, era fixat de dregătorii vistieriei, zlotaşi, în urma recensămintelor fiscale. Ţărănimea birnică a fost împărţită în trei categorii: fruntaşă, mijlocaşe şi săracă.
Într-o liude intrau un anumit număr de gospodării fruntaşe, altul mai mare de gospodări mijlocaşe şi unul şi mai mare de gospodării sărace.
În anul 1804, existau în Ţara Românească 40.000 de liude. Celelalte categorii fiscale, în care nu intrau la birnici, adică breslele de negustori, mazili, meşteşugari, plăteau birurile fie individual, fie în unităţi fiscale numite „cruci”.
Şi la aceste categorii ca şi la birnici, contribuţia personală era proporţională cu averea.
Organele fiscale centrale erau marele vistier, vistierul al doilea şi al treilea, ajutaţi de o cancelarie a vistieriei, complexă şi bine organizată, compusă din logofeţi specializaţi pe servicii: logofăt de bresle, de scutelnici, de slujitori, de posluşnici, de condici, cărora li se adăugau sameşii.
În teritoriu exercitau funcţii fiscale: sameşii, care ţineau evidenţa în judeţe a liudelor de birnici şi a crucilor de bresle şi supravegheau pe dregătorii locali să nu facă abuzuri; ispravnicii, care aveau în grijă lor stabilitatea contribuabililor în judeţ, repartiţia judicioasă a dărilor pe sate şi bresle, pe care o raportau vistieriei, precum şi supravegherea zapciilor, a vătafilor şi vameşilor; zapcii şi vătafii de plai, numiţi pe câte un an, care se îngrijeau ca în sate să se facă „cisle drepte”, după puterea contribuabililor, şi primeau dările pe care le strângeau de la săteni pârcălabii de sat; aşezământări, câte doi de fiecare judeţ, unul la centru, altul local, în oraşe fiind doar câte unul, care aveau ca sarcină repartiţia judicioasă a birnicilor în liude, după categorii şi putere.
Regulamentele Organice au desfiinţat dijmele, iar în materie comercială, în locul lor se introduce „patenta”, dare unică datorată numai statului.
În Transilvania, organul local superior ce se ocupa cu administrarea veniturilor era Tezaurariatul, cu reşedinţă la Sibiu, condus de un tezaurar, care avea în subordine patru inspectori cu competenţe în diverse domenii fiscale: mine, vămi, dijme fiscale, domenii fiscale.
Ulterior modificat să funcţioneze în două secţiuni, din care una se ocupă de mine şi păduri, iar cealaltă de sare, vămi, dijme şi domenii fiscale.
Veniturile privind districtele grănicereşti intrau în „casele militare”, cele privind comunele în „casele comunale”. Gestiunea celor dintâi era efectuată exclusiv de organele militare, a celorlalte se făcea de organele comunale, însă cu autorizarea organelor militare.
Înregistrarea, verificarea veniturilor şi cheltuielilor în cadrul districtului militar erau de resortul cancelariei de conturi a regimentului ce avea conducător pe ofiţerul de contabilitate.
Repartiţia veniturilor în Ţara Românească şi Moldova, la începutul secolului al XIX-lea, era următoarea: 41% mergea spre folosul clasei stăpânitoare în special sub formă de leafă, 35% în folosul turcilor şi restul de 24% reveneau domniei.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
- E.Cernea, E.Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993;
- L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;
- D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;
- D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.
- V.Popa, A. Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999.
- D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.