Retragerea autorităţilor romane din Dacia a avut, printre alte urmări şi desfiinţarea administraţiei centrale a fostei provincii; cum însă Dacia nu a intrat în componenţa altui stat, o noua administraţie centrală nu s-a putut substitui celei anterioare. Deşi a reprezentat pentru autohtoni o eliberare de forţă, de constrângere romană, retragerea autorităţilor romane a dus la dispariţia coeziunii organizării, a ruralizării modului de organizare, care va continua sa fiinţeze, în vremea tulbure a migraţiilor popoarelor barbare, numai prin forme locale, nesubordonate autorităţii centrale.
Oraşele din Dacia au continuat să existe încă multa vreme şi să-şi desfăşoare activitatea ca şi mai înainte, în numeroase oraşe constatându-se arheologic prezenţa monedelor, sarcofagelor şi necropolelor de factură romană. Spre a se apăra de barbari, oraşele îşi construiesc fortificaţii şi turnuri de apărare şi au continuat să aibă în subordine satele din „teritoria” din jurul lor, situaţie explicată prin transmiterea denumirii şi atribuţiilor administrative a duumvirilor şi quatuorvirilor, numiţi „judices”, către satele româneşti, sub forma de jude, judeţ etc.
Decăderea treptată a oraşelor a dus la o ruralizare a acestora, numele originare se pierd, aşezările întemeiate pe ruinele lor primind noi denumiri.
Satele vor continua să se organizeze şi să se dezvolte liber, fără vreo presiune de sus; obligaţiile lor fată de migratori erau numai de natură economica. În comparaţie cu oraşele, satele parcurg un proces de creştere a numărului lor, datorită sporului demografic, satul rămânând după retragerea administraţiei şi armatei romane din Dacia, forma predominantă de organizare administrativă.
Termenul de sat este preluat de autohtoni de la cuvântul latin „fossatum”, ce denumea o aşezare întărită, apărată cu şanţuri şi palisade. Vechile denumiri ale aşezărilor geto-dace de tipul davelor s-au pierdut, ajungând până la noi doar termenul de cătun ce desemna aşezările mai mici.
Satul poate fi privit ca unitate administrativă, ca totalitate a locuitorilor săi şi ca teritoriu aparţinând colectivităţii ce-l locuieşte. În totalitatea sa, satul era, încă înainte de cucerirea romană o obşte, adică o comunitate de muncă organizată în vederea desfăşurării existenţei în comun, pe baza unor puternice relaţii de solidaritate între membrii ei, formă de organizare socială şi administrativă care a continuat să existe şi după retragerea autorităţilor romane din Dacia..
Caracterul teritorial al obştii este dat de stăpânirea în comun a unui anumit perimetru determinat, în care nucleul populaţiei autohtone l-a constituit familia individuală (pereche). Mai multe asemenea familii, cu gospodarii proprii şi înrudite între ele se grupau în „cete de neam”, spre a munci în comun şi alcătuiau un fel de subdiviziuni ale obştii teritoriale.
Dată fiind omogenitatea socială a membrilor ei, obştea era o „democraţie”, ce funcţiona pe baze elective, care se autoadministra şi îşi alegea singură organele de conducere, cum au fost: adunarea megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma a teritoriului obştii, cu o competenţă generală în rezolvarea problemelor obştii, oamenii buni şi bătrâni, aleşi dintre megieşi şi juzii, şefi militari ai satului, însărcinaţi cu paza, apărarea şi păstrarea ordinii interioare în comunitate.
În perioada migraţiilor, obştile se înşirau de obicei pe valea unui râu, sau într-o depresiune montana, de-a lungul unor importante drumuri, formând uniuni de obşti. Necesităţi economice, cum ar fi interesul de a se pune în valoare întreaga zonă sau de a se obţine terenuri suplimentare de cultură, determinau fenomenul de expansiune, de „roire” a unei obşti, în vedere întemeierii unei noi aşezări săteşti şi a unei noi obşti.
În cadrul uniunilor, obştile săteşti îşi păstrau autonomia şi organizarea proprie, dar prin reprezentanţii lor, alcătuiau un sfat al uniunii pentru rezolvarea problemelor curente. Această aptitudine a obştilor de a se încadra în formaţiuni teritoriale mai mari se va accentua în secolele următoare, obştea pătrundu-şi individualitatea în cadrul unor mari formaţiuni politice.
În secolele IV-VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor şi s-a creat organizarea specifică a satelor româneşti devălmaşe şi a normelor corespunzătoare. La nivelul obştilor şi chiar a confederaţilor se naşte fenomenul de autoritate care implica două categorii de relaţii: de comandă şi de supunere, situaţie ce a generat desprinderea unei persoane sau a unui grup care va conduce, de grupul majoritar care va fi condus şi guvernat, creând premisele formării, sub autoritatea acestora a unor formaţiuni sociale puternice din care se vor naşte viitoarele state feudale.