Evenimentul cu cele mai adânci semnificaţii şi urmări pentru viaţa politică şi socială în perioada 1866-1918 a fost cucerirea independenţei de stat a României. Independenţă de stat ce a fost resimţită ca o necesitate vitală, deoarece dependenţa, chiar şi limitată, oferea posibilitatea subordonării intereselor statului român, imperiului otoman.
Totodată, suzeranitatea pe care Turcia o mai exercita îngrădea posibilităţile burgheziei şi moşierimii de a promova politica pe care o considera adecvată intereselor lor. Pe de altă parte, demnitatea poporului român, tradiţia sa de luptă pentru libertate, pentru independenţă, nu mai erau compatibile cu dependenţa, chiar şi formală, faţă de imperiul otoman.
După dobândirea independentei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive, România a cunoscut o perioadă de ascensiune prin dezvoltarea industriei şi comerţului, mai ales prin instituirea unui sistem vamal protecţionist, prin modernizarea vieţii publice în toate domeniile, prin integrarea în complexul relaţiilor internaţionale în Europa şi din întreaga lume.
Prin Convenţia de la Berlin din anul 1878, se recunoştea independenţa României, Dobrogea şi Delta Dunării intrând în componenţa statului român, iar în schimbul acestora Rusia a smuls cele trei judeţe din sudul Basarabiei.
În anul 1884, Constituţia a fost uşor revizuită, cu ocazia unei modificări aduse textului reformei agrare din 1864, care interzicea ţăranilor să-şi vândă timp de treizeci de ani pământul primit, adică înainte de anul 1894. Guvernul a decis să înscrie în Constituţie principiul inalienabilităţii, timp de 32 de ani, începând cu 1884, proprietăţile foştilor clăcaşi, şi descendenţilor lor care au primit noi parcele
Administraţia publică în România până la făurirea statului naţional unitar
sau a loturilor din domeniul public deja cumpărate sau care ar fi cumpărate de la stat.
Pe plan central, administraţia era condusă de rege şi de către guvern. După proclamarea regatului, în anul 1881, şi modificarea în acest sens a constituţiei, în anul 1884, puterile regelui, ca şef al statului au sporit şi mai mult.
El exercita o serie de atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti, sancţiona şi promulga legile, încheia convenţii cu alte state, întocmea regulamente în vederea executării legilor, confirma în toate funcţiile publice, era şeful armatei, conferea gradele militare şi decoraţiile, avea dreptul de amnistie în materie politică, şi de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală.
Guvernul era format dintr-un număr de miniştrii aflaţi sub preşedinţia primului ministru. Numărul ministerelor a sporit treptat prin desprinderea unor direcţii din vechile ministere.
Au fost create noi organe de stat în legătură cu dezvoltarea industriei şi comerţului, cum ar fi bursele sau camerele de comerţ. În august 1887 s-a adoptat regulamentul Camerelor de comerţ, regulament, potrivit căruia, camerele de comerţ şi industrie sunt instituţii destinate a reprezenta interesele comerciantului sau industriaşului, servind guvernului ca organe consultative în legătură cu toate problemele industriale sau comerciale.
Un rol deosebit de important în cadrul administraţiei centrale revenea Ministerului de Interne, care exercita conducerea generală asupra administraţiei ca şi controlul şi supravegherea asupra administraţiei locale.
Aceluiaşi minister îi reveneau atribuţiile privind ordinea şi siguranţa statului, ca şi ordinea şi liniştea publică. În anul 1892, s-a promulgat legea pentru organizarea serviciului administraţiei centrale a Ministerului de Interne, acesta fiind considerat, „capul tuturor serviciilor administraţiei centrale şi exterioare” cuprinde servicii centrale şi servicii speciale, aflate toate în subordinea unui secretar general.
Dintre serviciile speciale amintim: direcţiunea generală a telegrafelor şi poştelor; direcţiunea generală a serviciului sanitar civil; direcţiunea generală a penitenciarelor; direcţiunea Monitorului Oficial şi al imprimeriei statului, iar dintre serviciile centrale: direcţiunea administraţiei generale, a personalului şi a poliţiei de siguranţă; direcţiunea administraţiei judeţene şi comunale; serviciul compatibilităţii centrale; serviciul arhitectonic; cabinetul ministrului; serviciul registraturii generale.
Ministrul de interne era în fruntea administraţiei centrale, el putea delega o parte din atribuţiile sale secretarului general sau directorilor de servicii. El întocmea proiectele de legi şi regulamente, rapoartele către rege şi referate către Consiliul de Miniştrii.
Un rol important în direcţia administraţiei generale, revenea direcţiei poliţiei şi jandarmeriei. La 1 septembrie 1893, s-a înfiinţat jandarmeria rurală care opera pe toată întinderea regatului, şi veghea, în comunele rurale la siguranţa publică, la menţinerea ordinii şi executarea legilor.
Ministerul de finanţe administra finanţele statului, supraveghea politica monetară şi de credit a Băncii Naţionale a României, şi al altor bănci, ca de pildă Banca Agricolă, creată în anul 1894, pentru trebuinţele agriculturii, ale cărei operaţiuni erau supravegheate de un comisar al guvernului, mai ales în privinţa emiterii şi punerii în circulaţie a bonurilor de casă.
Ministerul Afacerilor Externe, asigura stabilitatea şi desfăşurarea relaţiilor cu alte state, aplicarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale, protecţia cetăţenilor români aflaţi în alte state.
În anul 1881, s-a adoptat legea asupra străinilor, din prevederile căreia se desprinde în principal ideea ca aceştia să fie obligaţi la o reşedinţă determinată în ţară sau expulzaţi, dacă pun în pericol siguranţa naţională.
Străinii aveau obligaţia ca în termen de 10 zile de la sosirea în ţară să obţină o carte de libere „trecere” de la autoritatea administrativă sau poliţienească.
Alături de aceste ministere au mai funcţionat: Ministerul de Justiţie, ca organ administrativ al activităţii de înfăptuire a justiţiei; Ministerul de Război, ca organ administrativ al armatei; Ministerul Educaţiei Naţionale având administrarea învăţământului public şi confesional; Ministerul Agriculturii şi Domeniilor; Ministerul Industriei şi Comerţului, înfiinţat în anul 1883; Ministerul Sănătăţii, înfiinţat ca urmare a legii sanitare din anul 1885.
La 10 iunie 1884 se instituie domeniul coroanei, din care făceau parte douăsprezece proprietăţi imobiliare, pe care coroana avea dreptul să le exploateze direct sau să le dea în arendă pe cel mult 10 ani.
Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către rege. Ei răspundeau pentru actele proprii, precum şi pentru actele emanate de la rege şi pe care, în funcţie de competenţa lor le contrasemnau.
Ambele adunări, ca şi regele, avea dreptul de a-i acuza pe miniştrii şi de a-i trimite în judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În anul 1879 a fost elaborată legea responsabilităţii miniştrilor, care reglementa numai responsabilitatea penală şi civilă a acestora, sub aspect politic ei răspunzând numai faţă de Parlament.
Miniştrii erau responsabili în cazul în care au cauzat vre-o daună statului sau unui particular, de la depunerea jurământului şi până la încetarea de fapt a funcţiei.
Organizarea administrativ-teritorială nu a suferit modificări importante. Fiind anexate României, ca urmare a Tratatului de la Berlin, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, au fost supuse organizării administrative potrivit legii din 9 martie 1880.
Aceste teritorii se împărţeau în două judeţe, acestea, la rândul se împărţeau în ocoale, iar acestea din urmă în comune urbane şi rurale.
Toţi locuitorii din Dobrogea care în ziua de 11 aprilie 1877 erau cetăţeni otomani, devin şi sunt, cetăţeni români. Cele două judeţe erau Tulcea, cu ocoalele: Tulcea, Macin, Babadag, Sulina şi Insula Şerpilor şi Constanţa, cu ocoalele: Constanţa, Mangalia, Hârşova, Medgidia şi Silistra Nouă.
Fiecare judeţ era administrat de un prefect care avea aceleaşi atribuţii ca şi prefecţii din Regat. În fruntea ocoalelor se afla câte un administrator, iar fiecare comună era condusă de primar, asistat de consiliul comunal.
Prefectul şi administratorii era numiţi de Rege la propunerea ministrului de interne.
Potrivit legii proprietăţii imobiliare, din anul 1882, numai românii puteau deţine proprietăţi rurale în Dobrogea, titlurile emanate de autorităţile otomane înainte de 11 aprilie 1877 fiind declarate nule.
În cadrul judeţelor, puterea executivă era deţinută de prefect, numit prin decret regal, la propunerea ministrului de interne.
În fiecare judeţ funcţiona, potrivit legii din anul 1864, un consiliu judeţean, ca organ deliberativ, de a se pronunţa asupra problemelor de interes local.
Până în anul 1908, în România au existat numai comune urbane şi rurale, conduse de primari şi de consiliile comunale ca organe deliberative. În anul 1894 se reorganizează comunele urbane.
Comuna urbană căpăta personalitate juridică. Sunt comune urbane, toate comunele reşedinţă de judeţ, precum şi cele declarate astfel prin lege. Comunele
urbane, cu încuviinţarea Ministerului de Interne, se împărţeau în secţiuni, pentru o mai bună administrare.
Comunele erau reprezentate de un consiliu, a cărui compunere, alegere şi atribuţiuni erau determinate prin lege. În fruntea comunelor se afla un primar, care era ajutat în îndeplinirea sarcinilor administrative de un secretar, un casier, un preceptor şi un registrator-arhivar.
În anul 1902 este adoptata legea pentru organizarea poliţiei comunelor urbane, poliţia, în aceste aşezări, făcându-se numai de agenţii poliţiei administrative, care trebuiau să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica încălcarea legilor şi regulamentelor comunale, în caz de abateri, încheind procese verbale pe care le vor înainta instanţelor competente.
În anul 1903 se înfiinţează Poliţia generală a statului, sub autoritatea directă a Ministerului de Interne, formată din ofiţeri şi agenţi de poliţie sub conducerea prefecţilor de politie în Bucureşti şi Iaşi, a prefecţilor, subprefecţilor şi primarilor în celelalte localităţi.
În oraşe, agenţii permanenţi în serviciul politiei generale a statului erau sergenţii de oraş.
Pentru buna administrare a justiţiei s-a adoptat Regulamentul cu privire la serviciul portăreilor de la tribunale. Aceştia formau un corp special şi auxiliar al ordinului judecătoresc. Ei erau funcţionari publici, şi aduceau la îndeplinire toate titlurile executorii ale instanţelor judecătoreşti, făceau proteste pentru cambii, somaţii, comandamente, notificări şi toate actele procedurale de executare.
În anul 1901 s-a adoptat legea asupra învăţământului secundar şi superior, precum şi asupra învăţământului primar şi normal. Învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit, părinţii sau tutorii copiilor erau obligaţi a-i trimite la scoală la împlinirea vârstei de şapte ani.
Impozitele aplicabile contribuabililor erau în primul rând directe şi anume: impozitul funciar, unificat prin legea din martie 1885, prin care toate proprietăţile imobiliare, urbane şi rurale erau supuse unui impozit funciar a cărui câtime era stabilizat distinct prin lege, şi impozitul asupra veniturilor mobiliare, introdus de abia în anul 1906, impozitul pe veniturile din comerţ, industrie şi meserii, şi impozitul pe salariu.
Ca impozite indirecte erau: impozitul vamal, cea dintâi lege fiind din 1875, în anul 1906 fiind adoptată o nouă lege în materie, taxele de consumaţie, cum a fost legea din 1882 privind impozitarea veniturilor realizate din băuturile spirtoase.
Perceperea impozitelor, înainte de anul 1867 se făcea de către pârcălabi şi sub casieri numiţi de Ministrul de Finanţe, iar după această dată de perceptori.
O lege din anul 1864 a înfiinţat Direcţia contribuţiilor directe, iar în anul 1882, legea despre constatarea contribuţiilor. Potrivit acestuia din urmă, se făcea un recensământ general pe o perioadă de cinci, asupra contribuţiilor, în baza rolului sau altor titluri de constatare conform legilor, după care se stabilea contribuţia şi celelalte taxe ca venituri publice ale statului, judeţelor sau comunelor.
Urmărirea veniturilor statului a impus adoptarea la 21 ianuarie 1895 a Înaltei Curţi de Conturi, cu o competenţă generală asupra întregului teritoriu al României.