Condiţiile politico-istorice
În perioada premergătoare celui de-al II-lea război mondial, România cunoştea o viaţă politică extrem de instabilă. La alegerile parlamentare din 20 decembrie, 1937, la care au participat 13 partide şi 53 de grupări politice, nici un partid nu a obţinut procentajul necesar formării Guvernului.
Ţinând cont de contextul politic şi istoric mondial, precum şi de destabilizarea politică internă, Regele Carol al II-lea a dizolvat Parlamentul şi a încercat, fără succes, să impună formarea unui guvern Goga. Fără multe ezitări, la 10 februarie 1938, a decis instaurarea regimului monarhic autoritar, formând un guvern în frunte cu Patriarhul Miron Cristea.
La 27 februarie 1938, s-a publicat o nouă Constituţie, care va pune bazele juridice ale noului regim instaurat.
Organizarea politică dată statului prin Constituţie impunea reorganizarea administraţiei pe baze noi, cu totul diferite, după următoarele principii165:
- primatul competenţei – arată preferinţa legiuitorului faţă de organele numite pe bază de competenţă, în raport cu cele alese;
- desfiinţarea unităţilor administrative artificiale. Legea pleacă de la principiul că sunt capabile să satisfacă interesele generale şi locale, numai acele unităţi care prin natura lor şi prin întinderea lor reprezintă unităţi legitime, culturale, economice şi financiare. În acest context, judeţul este considerat o diviziune parazitară, care îşi întreţinea serviciile prin contribuţia statului;
- ordine în administraţie şi autoritate – conducerea unităţilor se încredinţează unor persoane numite, care, eliberate de presiunea electoratului, se vor putea dedica intereselor generale;
- organizarea şi sistematizarea activităţii administrative – în scopul de a asigura continuitate şi eficienţă acţiunii administrative;
- divizarea teritoriului statului în ţinuturi şi comune.
Legea administrativă din 14 august 1938166
La Titlul I, art. 1 din lege, se precizează că „administraţia locală se exercită prin următoarele circumscripţii teritoriale: comuna, plasa, judeţul şi ţinutul”.
Comuna şi ţinutul, ca persoane juridice, exercită în acelaţi timp şi atribuţii de administraţie generală, conferite prin lege. Plasa şi judeţul sunt definite drept circumscripţii de control şi de deconcentrare administrativă.
Comunele rurale, alcătuite din unul sau mai multe sate, trebuie să dispună de mijloace financiare suficiente acoperirii cheltuielilor administraţiei comunale.
În privinţa municipiilor, legea le defineşte ca fiind „reşedinţele ţinuturilor şi oraşele care au populaţie de peste 50 000 de locuitori” şi declarate astfel prin lege.
Primarul este un organ numit pe termen de 6 ani, pe criterii de competenţă, cerinţele de studii pentru nivelul de municipii şi staţiuni balneo-climaterice fiind titlul academic sau ofiţer cu gradul de cel puţin locotenent-colonel. El este şeful în acelaşi timp şeful administraţiei comunale şi preşedinte al consiliului comunal.
Consiliul comunal era compus din membri aleşi şi membri de drept. Legea stabileşte astfel numărul de membri aleşi: 3 în comunele rurale, 5 în comunele urbane nereşedinţă de judeţ, 7 în comunele urbane reşedinţă, 12 în municipii.
Desemnarea membrilor de drept este făcută pe 6 ani de către prefect sau rezidentul regal, după caz, din rândurile clerului, personalul didactic din conducerea şcolilor, medici, directori de instituţii culturale, ş.a.
La nivel de judeţ funcţionau instituţiile deconcentrate ale statului şi un prefect devenit funcţionar public de carieră, în structura Ministerului de Interne recrutat dintre pretori, deţinând calitatea de reprezentant al Guvernului, precum şi pe aceea de şef al administraţiei judeţene. Atribuţiile lui sunt mai reduse, fiind mai mult un organ de îndrumare, control şi supraveghere.
Legea nu mai consemnează existenţa Consiliului Judeţean, a Delegaţiei Permanente şi nici a Consiliului de Prefectură. Plasa, menţinută ca subdiviziune administrativă de control, cuprinde mai multe comune şi este condusă de un pretor de plasă numit prin decizie ministerială. Acesta este reprezentantul Guvernului şi şeful poliţiei în cuprinsul plăşii, şi numirea lui necesită studii juridice şi pregătire tehnico-administrativă. Ţinutul este definit conform Titlului III, Cap. I, art. 53.
Redăm mai jos tabloul celor 10 ţinuturi, cu circumscripţiile teritoriale şi reşedinţele lor:
ŢINUTUL OLT
Reşedinţa Craiova
Judeţe: Dolj, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Romanaţi, Olt.
ŢINUTUL BUCEGI
Reşedinţa Bucureşti
Judeţe: Ilfov, Teleorman, Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Vlaşca, Prahova, Buzău, Braşov, Trei-Scaune.
ŢINUTUL MĂRII
Reşedinţa Constanţa
Judeţe: Constanţa, Ialomiţa, Durostor, Caliacra.
ŢINUTUL DUNĂREA DE JOS
Reşedinţa Galaţi
Judeţe: Covurlui, Brăila, Tulcea, Ismail, Cahul, Fălciu, Tutova, Tecuci, Putna, Râmnicu-Sărat.
ŢINUTUL NISTRU
Reşedinţa Chişinău
Judeţe: Lăpuşna, Orhei, Tighina, Cetatea-Albă.
ŢINUTUL PRUT
Reşedinţa Iaşi
Judeţe: Iaşi, Bacău, Neamţ, Baia, Botoşani, Bălţi, Soroca, Vaslui, Roman.
ŢINUTUL SUCEAVA
Reşedinţa Cernăuţi
Judeţe: Cernăuţi, Hotin, Storojineţ, Rădăuţi, Câmpulung, Suceava, Dorohoi.
ŢINUTUL MUREŞ
Reşedinţa Alba Iulia.
Judeţe: Alba, Turda, Mureş, Ciuc, Odorhei, Făgăraş, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Sibiu.
ŢINUTUL SOMEŞ
Reşedinţa Cluj
Judeţe: Cluj, Bihor, Someş, Sălaj, Satu-Mare, Maramureş, Năsăud.
ŢINUTUL TIMIŞ
Reşedinţa Timişoara
Judeţe: Timiş-Torontal, Arad, Caraş, Severin, Hunedoara.
Deconcentrarea serviciilor ministeriale s-a făcut în circumscripţii care să corespundă ţinuturilor. Astfel, fiecare minister avea un serviciu exterior care funcţiona pe lângă rezidentul regal (excepţie făceau: justiţia, armata, afacerile străine, instituţii de învăţământ superior, ş.a.).
Reprezentantul guvernului în ţinut era denumit Rezident regal. Acesta era investit pe o perioadă de 6 ani prin decret regal, la propunerea Ministrului de Interne şi avea rangul de secretar de stat şi titlul de excelenţă.
Rezidentul regal avea două categorii de atribuţii:
Ca reprezentant al guvernului:
- şef ierarhic al tuturor funcţionarilor din ţinut;
- convoca cel puţin lunar şefiii serviciilor exterioare deconcentrate;
- avea în subordine prefecţii pe linie de ordine şi siguranţă publică;
- prezenta anual un raport regelui, privitor la starea generală din ţinut.
Ca administrator al ţinutului:
- şef al administraţiei ţinutului şi preşedinte al Consiliului de ţinut;
- reprezenta ţinutul şi guvernul la ceremonii.
Consiliul ţinutului era compus din membri aleşi de consiliile comunale din ţinut, camerele de agricultură, comerţ, industrie şi camerele de muncă din ţinut, pentru o perioadă de 6 ani, şi membri de drept dintre demnitarii ţinutului pe durata deţinerii funcţiei în baza căreia li s-a oferit calitatea de membru de drept, propuşi de rezidentul regal şi numiţi de Ministerul de Interne.
Acest nou şi inovativ model de organizare administratică prezintă o serie de particularităţi.
În primul rând, se constată un grad foarte redus de descentralizare, la nivel de comună şi ţinut.
Consiliile comunale şi de ţinut erau conduse de funcţionari numiţi, primarul şi rezidentul regal, iar componenţa lor cu număr foarte redus de membri aleşi trădează limitarea drastică a autonomiei locale. Primarul nu-şi pierdea însă cu totul calitatea de organ descentralizat, deoarece nu era inclus în ierarhia centrală (fig. 269).
Fig. 269. Organizarea administrativ-teritorială a României la 1938.
Puternicul aparat administrativ, bazat pe funcţionari de carieră din structura Ministerului de Interne, recrutaţi pe bază de competenţă, relevă intenţii centraliste. Nu putem să nu observăm că organizarea birocratică (bazată pe ierarhie, diviziunea muncii şi reguli impersonale) a fost potrivit aleasă ca un instrument de eliminare a factorului politic şi de profesionalizare a corpului de funcţionari publici de carieră.
Relaţia politică-administraţie rezultă din însăşi existenţa statului de drept. Administraţia publică „trebuie să includă toate activităţile cu rol în materializarea politicilor... celor aleşi”167.
Prin urmare, ne aflăm în prezenţa unui model de organizare administrativă centralizată, tipic perioadelor de criză sau regimurilor totalitare.
Se constată o dualitate de organe administative însărcinate cu administrarea intereselor locale şi în acelaşi timp cu administrarea intereselor de stat deconcentrate.
În paralel cu separarea administraţiei de stat de administrarea locală (comună şi ţinut ca unităţi descentralizate), s-a căutat realizarea centralizării prin intermediul numirii la conducerea acestor două ramuri, a unor şefi de către administraţia centrală.
O altă inovaţie a legii administraţiei din 1938 a fost desfiinţarea personalităţii juridice a judeţelor, considerate administraţii create artificial de lege şi inutile pentru comunitate.
Toate atribuţiile judeţelor au fost transferate la nivelul ţinuturilor, judeţul rămânând circumscripţii de control.
Crearea celor 10 ţinuturi a fost rezultatul unui proces foarte elaborat, pornind de la regiunile specializate, cum ar fi:
- regiunile de căi ferate;
- inspectoratele de învăţământ;
- regiunile vamale;
- circumscripţiile camerelor de comerţ;
- circumscripţiile camerelor de agricultură şi muncă.
Se poate constata că anumite ţinuturi, cum ar fi: Olt, Mării, Nistru, Mureş, Someş, chiar Dunărea de Jos, care au fost concepute pe arii naturale, au avut o premoniţie sistemică. Nu este cazul Ţinutului Bucegi, care grupează părţi de unităţi geografice cu o diversitate care îi conferă coerenţă şi unitate.
Evenimentele istorice legate de marea conflagraţie mondială au făcut ca aplicarea acestui model să fie de asemenea de scurtă durată. În urma arbitrajului de la Viena, teritoriul României era diminuat cu 33,8 % (100 913 km2) şi populaţia cu 33,3 % (6 777 000 locuitori). În aceste condiţii, noul guvern instalat la 4 septembrie 1940 a suspendat Constituţia din 1938.
Acest lucru a condus la desfiinţarea ţinuturilor, reintroducându-se judeţul ca unitate administrativ-teritorială cu personalitate juridică, descentralizată (Legea nr. 67 din 21 septembrie 1940)168.
165 Enciclopedia României, 1938, vol. I, p. 310 a.
166 M.O. Partea I, nr. 187 din 14 August 1938.
167 G. Sterlig, 1986, Managing the Public Sector, Ed. a III-a.
168 Colecţiunea de Legi şi regulamente, Tom XVIII din 5 – 30 sept. 1940, pag. 1286-1289.