Prin Constituţia din anul 1938, regele a fost decretat, unicul şef al activităţii executive, pe care a realizat-o prin guvernul său, fiind luate şi alte măsuri în legătură cu aparatul administrativ, fie el central, fie local.
În cadrul guvernului şi al aparatului central al administraţiei de stat au fost create o serie de ministere şi de instituţii centrale, altele au fost reorganizate. Astfel, a fost înfiinţat Consiliul de Coroană, cu caracter permanent, ca organ consultativ a fost reorganizat Consiliul Superior Economic, căruia i s-au lărgit atribuţiile, Ministerul Industriei şi Comerţului s-a transformat în Ministerul Economiei Naţionale, având sarcini sporite legate de îndrumarea, coordonarea şi stimularea forţelor de producţie.
Războiul care se apropia cu paşi repezi a determinat crearea Ministerului Înzestrării Armatei, s-a reorganizat Prefectura Poliţiei Capitalei, şeful acestei instituţii fiind asimilat cu ministru subsecretar de stat şi a fost adoptată, în anul 1938, legea jandarmeriei.
De la adoptarea legii privind administraţia locală din anul 1929, în decurs de zece ani au mai fost elaborate încă unsprezece modificări în materie. Deşi noile
reglementări au lăsat pe mai departe judeţul şi comuna ca unităţi administrative cu personalitate juridică, s-au adus şi unele inovaţii.
Astfel, au sporit atribuţiile prefectului de comisar al Guvernului şi şef al poliţiei, putând lua, în această calitate, toate măsurile privind respectarea ordinii şi liniştei publice. S-a creat pe lângă prefect un organ ajutător, Consiliul de Prefectură, iniţial organism consultativ şi din anul 1936, organism administrativ.
Din anul 1936, primarii erau aleşi de către consiliile comunale din rândul consilierilor aleşi, iar potrivit legii din 14 august 1938, era numit de prefect pe o perioadă de şase ani.
Consiliul comunal era compus din membrii de drept şi membrii aleşi, mandatul primilor fiind de şase ani. Acest organ avea drept de decizie.
Din anul 1938 a fost înfiinţat şi ţinutul, ca unitate administrativă mai mare decât judeţul, condus de un rezident regal, numit prin decret regal, la propunerea Ministrului de Interne.
La nivelul ţinutului funcţiona un consiliu ales de consiliile comunale din ţinut şi completat cu membrii de drept dintre funcţionarii ţinutului rezidentul regal avea rang de ministru subsecretar de stat, el trebuia să fie licenţiat sau ofiţer cu grad de general având vârsta de peste 35 de ani.
Din anul 1938 se intensifica caracterul autoritar şi birocratic al administraţiei locale. Toţi demnitari aparatului administrativ central sau local erau numiţi la propunerea sau direct de Ministerul de Interne, fără consultarea electoratului. Judeţul şi plasa devenind unităţi fără personalitate juridică.
În perioada următoare, în afară de faptul că Conducătorul statului era şi preşedintele Consiliului de Miniştrii şi că miniştrii erau numiţi de către acesta, Ion Antonescu şi-a desemnat şi un „înlocuitor”, ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii, în persoana lui Mihai Antonescu.
Au fost create în cadrul aparatului de stat, organe şi organizaţii conduse grupuri elitariste, cum ar fi: Consiliul de Cabinet, Ministerul propagandei naţionale, Oficiul de muncă şi lumină, Grupul etnic german, Munca tineretului român etc.
Pe plan local s-a revenit la organizarea pe judeţe şi comune, fiind desfiinţata legea din anul 1938, dar pe principii totalitare, prefectul era numit, destituit sau revocat prin decret al Conducătorului statului, fiind preferaţi ca demnitari în această funcţie, militarii de carieră.
Urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia şi Bucovina de nord şi ţinutul Herţei au fost cedate Rusiei sovietice, şi anexate acesteia, populaţia românească fiind împărţită în două republici Ucraina şi Moldova.
Organele locale ale R.S.S.M., conform Constituţiei din anul 1940, fiind: sovietele judeţene, raionale, orăşeneşti şi săteşti, fiind desfiinţate judeţele, noile unităţi administrative, raioanele fiind subordonate direct organelor republicane.
Sistemul organizării administrative a fost completat printr-o serie de legi privind crearea Consiliului legislativ, care avea misiunea de a examina şi întocmi, din însărcinarea Guvernului, proiecte de legi, proiecte de regulamente şi ordine; Consiliul Superior Administrativ, care îşi desfăşura activitatea în cadrul Ministerului de Interne, exercitând atribuţii legate de coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii comunelor şi judeţelor; Casa pensiilor, care era instituţia de stat care gestiona sumele de bani folosite la pensiile funcţionarilor statului.
Statul a manifest o deosebită preocupare pentru crearea unui statut al funcţionarilor publici, în scopul de a avea un aparat administrativ devotat intereselor sale.
Funcţionarii publici se bucurau de numeroase avantaje faţă de alte categorii de salariaţi. Ei se bucurau de garanţia stabilităţii în funcţie, de o salarizare reglementată prin lege şi se bucurau de pensie.
Funcţionarii publici nu puteau ocupa, în acelaşi timp două funcţii, nu puteau face comerţ, nu puteau sponsoriza sau arenda, nu puteau fi antreprenori sau şefi de lucrări. La intrarea în funcţie, ei depuneau un jurământ de credinţă regelui şi legilor ţării.
Camerele Agricole, Camerele de Muncă, cele de comerţ şi industrie aveau dreptul de a face propuneri guvernului în legătură cu reglementarea problemelor din domeniile respective.
În anul 1924, s-a adoptat Legea privitoare la organizarea judecătorească, instanţele judecătoreşti fiind: judecătoriile, urbane, rurale şi mixte; tribunalele judeţene; curţile cu juri, câte una pe lângă fiecare tribunal; curţile de apel, în număr de douăsprezece, cu una sau mai multe secţii, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă, cu competenţă generală, formată din trei secţii.
În anul 1937, a fost adoptat Codul justiţiei militare, ale cărui dispoziţii s-au aplicat nu numai militarilor, ci şi persoanelor civile, datorită unor legi cum ar fi cea privind starea de asediu, care asimila activitatea civililor cu a militarilor.
Procedura contenciosului administrativ a căpătat o nouă reglementare. Art. 107 al Constituţiei din anul 1923 preciza că „contenciosul administrativ este în căderea puterii judecătoreşti, potrivit legii speciale”.
În anul 1925 a fost elaborată legea contenciosului administrativ care a statuat că în această materie nu puteau judeca decât Curţile de Apel şi Curtea de Casaţie, instanţele cele mai potrivite pentru un asemenea lucru.
În această perioadă, anterioară celui de-al Doilea Război Mondial, au fost organizate instanţe administrative. Astfel, prin Legea pentru organizarea curţilor administrative din 15 martie 1939 a fost înfiinţată Curtea Superioară Administrativă, cu sediul în capitala ţării şi alte 10 curţi administrative, câte una în fiecare ţinut, cu sediul în oraşul reşedinţă de ţinut. Ele au funcţionat până în anul 1948, când au fost desfiinţate.
Încă din anul 1941, au fost create instanţe militare speciale compuse din generali numiţi de Ministerul de Război, iar în cazuri grabnice de Comandamentul Armatei sau al Corpului de armată, unde fapta a fost comisă, aparatul de stat caracterizându-se în preajma izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial prin birocratizare şi militarizare.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Ion Antonescu a concentrat în mâinile sale întreaga conducere a Statului, a devenit unicul legiuitor al ţării, a fost decretat unic şef al activităţii administrative, preluând cele mai importante prerogative avute anterior de monarhie.