În anul 1929, după venirea la putere a naţionalei ţărăniştilor, s-au adoptat noi legi de organizare administrativă, atât în plan central, cât şi pe plan local. În privinţa organizării administraţiei centrale este de menţionat, Legea pentru organizarea ministerelor, din 2 august 1929 care viza atât crearea unui cadru general de organizare a ministerelor cât şi centralizarea administraţiei.
Dacă până în anul 1929 se adopta o lege specială pentru organizarea fiecărui minister de data aceasta toate ministerele au fost organizate într-un sistem unitar.
Una din inovaţiile legii a fost crearea subsecretariatelor de stat în cadrul ministerelor existente. Subsecretarul de stat era un adjunct al ministrului care executa acele atribuţii pe care i le dădea ministrul.
Subsecretariatele de stat au fost create pentru asigurarea unor noi posibilităţi de plasare a vârfurilor partidelor politice, ca şi pentru înfăptuirea politicii de centralizare administrativă. Pe lângă miniştrii secretari de stat, titulari de portofolii, puteau face parte din guvern şi miniştrii secretari de stat fără portofolii.
Legea mai prevedea ca serviciile statului sunt grupate pe următoarele zece ministere: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Ministerul de Finanţe, Ministerul de Justiţie, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Ministerul de Industrie şi Comerţ, Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale.
Din anul 1934 numărul ministerelor creşte, prin scindarea celor existente, cum a fost cazul Ministerului Instrucţiunii şi a Cultelor şi Artelor sau prin crearea de noi ministere, cum ar fi: Ministerul Cooperaţiei, Ministerul Armamentului, Ministerul Aerului şi Marinei.
Fiecare minister cuprindea un număr de direcţii, direcţiile erau compuse din servicii, serviciile din secţii, iar secţiile din birouri. Unele direcţii şi servicii erau comune tuturor ministerelor, cum ar fi: direcţia personalului, direcţia contabilităţii, secretariatul general etc., iar altele specifice fiecărui minister, cum ar fi serviciul de contra informaţii, serviciul de relaţii cu publicul etc.
Legea reproducea textul constituţional conform căruia regele desemna persoana care urma să formeze guvernul, îi numea şi revoca pe miniştrii.
Pe plan local, până în anul 1922 s-au luat o serie de măsuri în direcţia unificării denumirilor circumscripţiilor organelor locale şi funcţionarilor, iar la 14 iunie 1925 s-a adoptat legea pentru unificare administrativă.
Prin faptul că a pus capăt stării de provizorat, că a stabilit un sistem unitar de organizare teritorială a statului naţional, că a prevăzut constituirea unor organe locale în principal eligibile, legea din anul 1925 a marcat un progres faţă de trecut, contribuind la întărirea unităţii statului.
Conform legii, teritoriul României se împărţea, din punct de vedere administrativ, în judeţe şi comune. Judeţul avea o dublă calitate: el era o unitate administrativă descentralizată cu personalitate juridică, dar şi o circumscripţie teritorială, în care funcţionau servicii administrative exterioare ale unor ministere.
Ca unitate administrativă, judeţul avea următoarele organe: consiliul judeţean, organ colegial deliberativ, alcătuit din membrii aleşi de toţi alegătorii judeţului şi din membrii de drept, reprezentanţi ai unor profesii sau funcţii sociale, administrative.
Organul executiv în judeţ era prefectul, reprezentant al guvernului în judeţ, care era numit prin decret regal. El era în subordinea ministrului de interne, urmărind realizarea hotărârilor consiliului judeţean.
În administraţia locală, în general, şi în cea judeţeană, în special, s-a introdus delegaţia permanentă a consiliului judeţean, aleasă de membrii consiliului, şi un preşedinte ales de consiliu, iar din anul 1931 preşedintele delegaţiei permanente fiind prefectul.
Comunele se împărţeau în două categorii: urbane şi rurale. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate, în funcţie de numărul locuitorilor pe care îl aveau. Întrucât, de regulă, populaţia sătească nu depăşea câteva sute de
locuitori, pentru formarea unei comune era necesar să se asocieze un număr mare de sate.
Legea din anul 1925 a organizat o conducere foarte costisitoare a comunei, iar cele mai multe dintre sate au pierdut dreptul de a se conduce, astfel încât sătenii trebuiau să facă deplasări lungi şi costisitoare până în satul de reşedinţă, fapt ce a provocat nemulţumiri, întrucât secole de-a rândul satele româneşti au avut o organizare şi o conducere proprie.
România acelor vremuri era un stat format în mare majoritate din ţărani, cel puţin 80% din populaţie o formau plugarii aşezaţi în centrele de populaţie care erau satele româneşti.
Organizarea administrativă a unui astfel de stat este totdeauna caracterizată prin modul în care s-a organizat administraţia rurală. În Ardeal, în Bucovina şi în Basarabia, sub regimurile în care s-au aflat aceste provincii, până Unirea din 1918, centrul natural al populaţiei era satul care constituia în acelaşi timp şi unitatea administrativă fundamentală.
Organizarea satelor varia, în Transilvania, satele formau o „comună politică”, în fruntea căreia se găsea un primar ales de totalitatea alegătorilor, iar alte persoane necesare funcţionării comunei, notar, medic etc., erau numite de organul executiv, în mare parte colectiv.
În Bucovina, satul constituit în comună se prezenta, nu numai ca o unitate de administraţie locală, dar şi ca un organ al statului. Legea administrativă austriacă nu cunoştea deosebirea între comunele rurale şi urbane, ele se bucurau de o asemenea independenţă, încât, cu excepţia oraşului Cernăuţi nu aveau nici poliţie de stat, ci o poliţie proprie.
Fiecare sat din Basarabia constituia o unitatea administrativă cârmuită după principii democratice.
În vechiul regat nu era cu putinţă a se transforma fiecare sat într-o unitate administrativă, fiecare centru de populaţie rurală putea forma o astfel de structură numai cu condiţia ca satele prea mici şi prea sărace să se mărginească la o organizare rudimentară care să reclame o cheltuială cât mai mică şi în acelaşi timp să grupeze satele în unităţi administrative capabile să asigure cerinţele gospodării satelor.
De aceea în anul 1929 s-a dat o nouă lege administrativă, potrivit căreia comunele rurale puteau fi formate dintr-un număr mai mic de sate, în felul acesta organizându-se o mai bună legătură între săteni şi organele administrative comunale.
Lega din anul 1925, prevedea ca mai multe comune rurale se puteau asocia pentru a-şi acoperi cheltuielile. Comunele urbane erau centre de populaţie, recunoscute ca atare prin lege. Ele se împărţeau la rândul lor în oraşe şi municipii. Oraşele erau comune urbane având o populaţie mai mică de 50.000 de locuitori.
În baza legii din anul 1925, s-au organizat municipiile, care erau aşezări urbane cu o populaţie mai mare de 50.000 de locuitori, sau chiar dacă au o populaţie mai mică sunt declarate ca atare printr-o lege specială dată fiind importanţa lor economică sau culturală, cu avizul Consiliului Administrativ Superior.
Prin legea din anul 1929, orice oraş cu o populaţie mai mare de 50.000 de locuitori devenea municipiu, fără să mai fie nevoie de o lege specială.
În organizarea administrativă a Transilvaniei în perioada dominaţiei austro-ungare, de unde legiuitorul s-a inspirat, municipiul avea o situaţie cu totul specială, şi fusese organizată încă din anul 1886.
În categoria municipiilor intrau comitatele, diviziuni administrative asemănătoare judeţului, care aveau sub supravegherea lor mai multe comune şi
oraşe libere. Astfel îndeplineau pe teritoriul lor drepturile municipiului, următoarele oraşe: Oradea Mare, Arad, Satu Mare, Timişoara, Cluj şi Sibiu.
Municipiile aveau următoarele organe de conducere: adunarea generală, ca organ reprezentativ, din rândul căreia se alege un preşedinte, numit primar; senatul orăşenesc, organ electiv, compus din: primar, căpitanul de poliţie, primul notar etc. Primarul, numit „polgar meşter” era primul funcţionar al municipiului.
Comunele declarate prin legea specială, staţiunii balneo-climaterice pot obţine recunoaşterea de comune urbane prin iniţiativa consiliului comunal cu aprobarea comitetului local de revizie şi confirmarea directorului ministerial.
Potrivit art. 6 din legea din 1929, satele care fac parte dintr-o comună rurală sunt considerate din punct de vedere administrativ ca sectoare ale comunei. Aceste sate erau de două categorii, în funcţie de populaţie, sate mici cu o populaţie de până la 600 de locuitori, şi peste acest număr, sate mari.
În concepţia legiuitorului de la 1864, comuna rurală trebuia să aibă cel puţin 100 de familii sau 5.000 de locuitori. Prin Legea din anul 1904, satul era o subdiviziune a comunei, cu cel puţin 100 de locuitori, sub acest număr aşezarea era denumită cătun.
Cătunul nu avea o organizare proprie, interesele sale erau reprezentate de Sfatul satului cel mai apropiat, la cărui alegere participau şi reprezentanţi ai cătunului.
Legea pentru unificarea administrativă din anul 1925 nu acorda viaţă proprie satelor româneşti, pe care le îngloba în comună rurală. Satele şi comunele rurale situate la cel mult 3 km. de marginea municipiilor sau oraşelor puteau fi declarate comune suburbane.
Comunele urbane se puteau împărţi în sectoare, prin hotărârea consiliului comunal, cu aprobarea directorului ministerial. Legea nu arată cum se administrau sectoarele, însă, ca persoane juridice de drept public trebuiau să aibă organe de conducere care să lucreze în numele lor şi care să le administreze patrimoniul.
Satele şi comunele nu puteau avea decât un singur nume oficial, iar schimbarea acestui nume nu se putea face decât cu încuviinţarea Consiliului de Miniştrii, după referatul ministrului de interne.
Potrivit art. 18 din legea din anul 1929, orice teritoriu din cuprinsul României trebuia să aparţină unei comune. Comuna îşi exercita autoritatea asupra întregului teritoriu ce-i aparţinea.
Comuna rurală trebuia să aibă cel puţin 310.000 de locuitori. În cazul în care, din cauza depărtării dintre sate, nu era cu putinţa a se forma o comună cu un asemenea număr de locuitori, se puteau constitui comune rurale şi cu un număr mai mic de locuitori, dintr-un singur sat, sau mai multe, prin hotărârea consiliului judeţean, avizată de directorul ministerial.
Administraţia comunelor rurale era încredinţată unui consiliu comunal, ca organ deliberativ, primarul comunei şi delegaţia consiliului comunal ca organe executive.
Alegerea şi constituirea acestor organe diferea în funcţie de comunele formate din mai multe sate sau dintr-un singur sat.
Consiliile comunale aveau ca principale atribuţii alegerea primarului, a delegaţiei permanente şi a candidaţilor de primar pentru municipii. De asemenea, ele aveau iniţiativa şi decizia în probleme de interes local: învăţământ, întreţinerea drumurilor publice, edilitare, poliţia drumurilor, întocmirea unor regulamente.
În intervalele dintre sesiunile consiliului comunal îşi desfăşura activitatea delegaţia permanentă ca organ consultativ al primarului. În fruntea administraţiei comunale se afla primarul, care executa hotărârile consiliului comunal şi ale delegaţiei permanente comunale.
Fiecare comună putea înfiinţa serviciile pe care le considera necesare: administrativ, tehnic, economic, financiar, statistic, sanitar etc. Satele care făceau parte dintr-o comună rurală erau considerate sectoare ale comunei.
În această calitate, satele asociate într-o comună se bucurau de conducere proprie. Satele cu o populaţie de până la 600 de locuitori se puteau administra fie prin adunarea sătească, fie prin consiliu sătesc.
Adunarea sătească era alcătuită din toţi membrii satului, care erau capi de familie şi aveau vârsta de cel puţin 25 de ani. În fruntea adunări sau consiliului sătesc se afla un primar, care era ajutat la îndeplinirea funcţiilor sale de străjerii satului, care se alegeau pe o perioadă de un an şi de încasatori comunali.
Administraţia judeţelor se afla sub conducerea prefectului, care executa hotărârile consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente judeţene. Consiliul judeţean era compus din trei cincimi membrii aleşi şi două cincimi membrii de drept. Acest consiliu era competent să decidă, conform legii în problemele de interes judeţean. În fiecare judeţ funcţionau comisii de specialitate, iar raportorii acestora formau delegaţia permanentă judeţeană. Ea desfăşura o activitate permanentă şi se afla sub preşedinţia prefectului.
Delegaţia permanentă judeţeană îndruma, supraveghea şi controla activitatea serviciilor judeţene şi a comunelor din judeţ.
Judeţele cuprindeau un anumit număr de plaşi, stabilite de către Ministerul de Interne, după consultarea consiliului judeţean. Conducerea plăşii era exercitată de un pretor, numit prin decizie ministerială, repartizat în cadrul judeţului de către prefect.
Pretorul era ofiţer de poliţie judiciară şi şeful poliţiei din cadrul plăşii, atribuţii ce pot fi considerate o reminiscenţă a confuziunii de atribuţii administrative şi judiciare a vechilor dregători. În privinţa organizării financiare centrale şi locale, este de amintit legea pentru unificarea contribuţiilor directe şi pentru înfiinţarea impozitului pe venit global, impozit ce va fi înlocuit în anul 1934 cu „supracotă”.
Aparatul fiscal a fost organizat în perioada interbelică după principiul separării celor două atribuţii de bază: constatarea impunerilor şi mânuirea lor.
Reforma din anul 1929 împărţea funcţionarii fiscali în cei aparţinând administraţilor de constatare şi cei ai administraţilor de încasări şi plăţi.