Oraşele şi târgurile erau unităţi administrative, compuse dintr-o colectivitate complexă, aşezată pe un teritoriu cu regim special, bucurându-se de un statut juridic privilegiat care le dădea oarecare autonomie.
Oraşele medievale s-au format prin urbanizarea treptată şi lentă a unor aşezări rurale care beneficiau de condiţii geografice şi economice favorabile. Unele din acestea s-au născut prin aglomerarea unor categorii de meşteşugari care satisfăceau prin produsele lor necesităţile populaţiei din zonă, altele s-au format din dezvoltarea unor centre de schimb sau târguri periodice, sau pe drumurile principale de comerţ, sau în jurul unor cetăţi sau curţi domneşti fortificate.
Centru politico-administrativ al ţărilor Româneşti a gravitat în jurul reşedinţei domneşti. Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din raţiuni politice şi administrative, niciodată la întâmplare.
Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele, secundare, de unde domnul administra ţara. Prima reşedinţă a Ţării Româneşti a fost la Câmpulung, de aici a fost mutată la Curtea de Argeş în ultimii ani de domnie a lui Basarab Întemeietorul.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, din raţiuni geografice şi politice a fost mutată la Târgovişte până în secolul al XVII-lea când Bucureştiul, atestat documentar în anul 1459, i-a luat definitiv locul.
În Moldova, prima reşedinţă a fost Baia, apoi s-a mutat la Suceava iar din secolul al XVI-lea, Iaşiul luându-i definitiv locul.
În documente apar curţii domneşti şi în alte localităţi Roman, Bistriţa, Neamţ, Bârlad, explicaţie găsită în călătoriile lungi pe care le făceau domnitorii şi necesitatea rezolvării unor probleme politice şi administrative din aceste localităţi.
În Transilvania reşedinţa voievodală sau princiară nu a fost stabilă, voievozii şi pricinii conduceau de la curţile lor. Totuşi Alba-Iulia poate fi considerată principala reşedinţă a evului mediu. Au mai existat reşedinţe şi în alte oraşe: Oradea, Deva, Bistriţa, Turda, Sibiu şi chiar Lipova.
Oraşele au apărut înainte de întemeierea statelor feudale româneşti şi începând cu secolul al XIII-lea a fost stimulată de dezvoltarea economică şi a comerţului.
Ca unitate administrativă, oraşul cuprindea trei zone: vatra târgului, adică centrul urban compus din clădiri, împrejmuiri, uliţe; hotarul târgului format din terenul înconjurător cultivat de târgoveţi cu vii, livezi, islaz, mori, iazuri şi ocolul târgului compus din mai multe sate alcătuind o unitate gospodărească şi care ascultau de dregătorii domneşti ai târgului, nu ai ţinutului.
Toate satele din ocolul târgului erau domneşti, administrate de reprezentantul domnitorului care rezida în târg.
Oraşele constituiau colectivităţi închise, aşezarea unui nou venit pe teritoriul lor era interzisă, fără învoială conducerii oraşelor şi uneori a domniei.
Domnitorii acordau privilegii oraşelor prin hrisoave, de obicei scutiri de dări. În Ţara Românească şi Moldova, administraţia orăşenească era caracterizată prin coexistenţa a două categorii de organe administrative: unele alese de colectivitatea orăşenilor, altele numite de domn sau de persoana căruia domnul îi cedase târgul.
Prima categorie cuprindea pe judeţ şi pe pârgari în Ţara Românească şi pe şoltuz sau voit şi pârgari în Moldova, iar în ambele ţări, ca organ suprem, adunarea generală a orăşenilor.
A două categorie cuprindea pe vornicul de târg, pârcălabul de oraş şi alţi dregători cu caracter administrativ şi fiscal, aleşi de locuitorii statornici pe timp de un an.
Şoltuzul sau judeţul, împreună cu pârgarii, repartizau între orăşeni după averea fiecăruia, dările aşezate global asupra oraşului, precum şi locurile de muncă în ţarina târgului. Şoltuzul avea atribuţii de poliţie în oraş, el răspundea de liniştea publică, şi împreună cu pârgari avea dreptul de judecată în unele pricini.
Ei ţineau catastihul târgului în care intabulau toate actele juridice, translative de proprietate, privitoare la bunurile imobile din vatră şi hotarul târgului.
Un alt organ administrativ orăşenesc a fost adunarea generală a orăşenilor, compusă din toţi locuitorii oraşului cu drept de vot. Ea se întrunea cel puţin o dată pe an, când alegea conducătorii oraşului. Era convocată şi în cazuri grave, de exemplu când era cerută o contribuţie nouă oraşului sau când domnitorul înstrăina o parte din hotarul târgului. În afară de organele alese, în oraşe a existat un vornic de târg, cu atribuţii fiscale şi judecătoreşti.
Ca reprezentant al domnului strângea dările cuvenite acestuia, cisla birului, dijma de la produsele agricole, vama târgului etc. şi supraveghea ca oamenii din satele ocolului să exercite muncile şi slujbele cuvenite domniei.
Pentru îndeplinirea acestor atribuţii, vornicul de târg avea ca ajutor în Ţara Românească, în primul rând pe pârcălabul de oraş, care lua vama, venitul ocolului şi organiza târgul şi oborul de vite şi bâlciurile.
Vornicul de târg mai avea ca subalterni pe globnici, ilisari, bezmenari, podvodari etc. În Moldova, vornicul avea ca subaltern imediat pe posadnic. Vornicul judeca mai ales plângerile locuitorilor împotriva impunerilor abuzive.
Prin reformele lui C. Mavrocordat, atribuţiile administrative ale vornicului de târg au fost trecute asupra ispravnicului.
În oraşele în care o parte a populaţiei era de origine străină, funcţionau câte doi şoltuzi, unul ales pentru populaţia românească şi altul pentru populaţia străină, cum au fost germanii sau armenii. Pe baza de înţelegere, în unele oraşe, de exemplu, în Bacău, şoltuzul era ales într-un an dintre români, iar în anul următor dintre străini.
Dregătorul care funcţiona în administraţia oraşului şi reprezenta domnia, a început să fie numit, din secolul al XVI-lea, ureadnic.
În Transilvania oraşele se bucurau de oarecare autonomie pe care puterea centrală le-o recunoscuse în diverse acte scrise, cunoscute sub numele de „charta”. Oraşele s-au format şi pe alte căi decât în cele două ţări româneşti, şi anume din aşezările miniere în care erau aduşi specialişti pentru extragerea minereurilor, cum au fost: Baia Mare, Turda, Dej, Rodna, sau în jurul unei reşedinţe episcopale, cum au fost: Oradea, Cenad, Alba-Iulia.
Oraşele din Transilvania erau conduse de un consiliu municipal alcătuit din doisprezece cetăţeni, fruntaşi aleşi din paturile bogate ale orăşenimii. În fruntea acestui consiliu, se afla un primar sau jude.
În regiunile din nordul Transilvaniei şi în Bistriţa, acesta se numea şoltuz şi de regulă primarul era ales pe timp de un an, pe lângă el existând şi un administrator.
Chestiunile importante erau soluţionate de comunitatea orăşenească adunată în plen, întrunirea ei făcându-se destul de greu, s-a creat la mijlocul secolului al XV-lea un consiliu, alcătuit din o sută de membrii pentru rezolvarea unor asemenea probleme.
Comunităţile orăşeneşti se bucurau de anumite drepturi şi libertăţi recunoscute de rege prin diverse acte de privilegii, inclusiv de a trimite un reprezentant în dieta, scutiri de dări etc.
În schimbul acestor privilegii, oraşele erau obligate să recruteze un anumit contigent de ostaşi pentru trupele regale şi să plătească anumite ajutoare băneşti, să construiască ziduri fortificate de apărare, lucru ce a contribuit la prosperitatea lor economică.
Autorităţile orăşeneşti aveau în interiorul oraşelor atribuţii de ordin administrativ şi judecătoresc. Printre atribuţiile cu caracter administrativ se remarcă: controlul măsurilor şi greutăţilor, încasarea impozitelor, controlul circulaţiei băneşti, supravegherea producţiei meseriaşilor etc.
Jurisdicţia orăşenească era uneori împărţită împreună cu dregători regali, sau în oraşele episcopale împreună cu episcopiile. Nobilii feudali nu erau supuşi jurisdicţiei orăşeneşti, decât numai cu privire la bunurile ce le posedau în perimetrul oraşului. Cel care locuia mai mult de un an într-un oraş, scăpa de sub dependenţa feudalului.
Oraşele au jucat un rol de seamă în viaţa economică a ţărilor româneşti, structura lor fiind modificată substanţial de meşteşugari mai iscusiţi care au înfiinţat manufacturi, încep să se instaleze în oraşe mori, topitorii de in şi ceara, se înmulţesc prăvăliile, care erau în acelaşi timp şi mici ateliere meşteşugăreşti, se formează centre sau pieţe cu caracter permanent, bazare.
Treptat, pe măsura dezvoltării lor, oraşele capătă autonomie administrativă şi jurisdicţie proprie, dezvoltarea oraşelor înscriindu-se pe linia continuei lupte pe care patriciatul şi mai apoi burghezia orăşenească a dus-o împotriva feudalităţii.
Satul reprezintă o formă de aşezare omenească, ai cărei locuitori se îndeletnicesc, în principal, cu agricultura. Originea satelor se pierde într-un trecut îndepărtat.
Cea mai veche formă de proprietate a satelor româneşti fiind stăpânirea pământului în devălmăşie, obştea cârmuind satul sub toate aspectele lui de viaţă, ea fiind instituţia administrativă ce reprezenta cu plenitudine satul faţă de domnie, de boieri sau de mănăstiri.
Din cauză că obştea absorbea întreaga fiinţă colectivă a satului, deseori satul se identifica cu obştea, termenii fiind sinonimi.
Cele mai multe sate româneşti poarta un nume la plural: Cândeşti, Băneşti, Voineşti, Bădeşti etc., ceea ce dovedeşte caracterul de comunitate al aşezării, precum şi vechimea ei.
Numele satului este legat fie de un conducător feudal, fie al unui fruntaş bătrân din comunitate. Primele sate au fost aşezări omeneşti foarte modeste, începând de la trei ajungând până la 120 de case.
Pe măsura creşterii economice a aşezării, satele aveau în medie 20 de case. În toate cele trei ţări româneşti casele satului erau răspândite, nu adunate, „la linie”, dovadă incontestabilă a vechimii lor.
După relatările călătorilor străini, în secolul al XVII-lea numărul satelor în Ţara Românească era de cca. 4000, în Moldova numărul lor fiind şi mai mare, iar în Transilvania, la mijlocul secolului al XIV-lea erau 2552 de aşezări.
Având rosturi mult mai largi decât sfera administraţiei locale, obştiile ţărăneşti şi-au păstrat fiinţa şi după aservirea majorităţii lor de către feudali, unele dintre ele devenind sate domneşti, iar altele sate boiereşti sau mănăstireşti.
Satele libere erau locuite în Ţara Românească de moşneni şi în Moldova de răzeşi, constituiţi în obşti teritorializate, rămăşite din epoci străvechi, care au reuşit să supravieţuiască epocilor istorice.
Asupra acestora domnitorul exercita numai o autoritate de drept public, conducerea administrativă aparţine obştii care îşi păstrează autonomia. Organul colectiv de conducerea îl reprezenta „oamenii buni şi bătrâni”, adunarea sfatului obştii avea loc de obicei în zi de sărbătoare.
Competenţa acestui organ fiind foarte largă: de a reglementa folosinţa averii devălmaşe; de a dispune prin vânzare sau donaţie de părţi din patrimoniul obştii; de a se vinde pe sine însuşi, cu sau fără oameni unui stăpân feudal; de a urmări averea obşteanului care nu îşi plăteşte datoria; de a prinde pe răufăcători şi de a judeca pricini penale şi civile.
Obştea mai avea dreptul să asiste ca martor şi ca instanţă de autentificare la actele juridice cu efecte asupra patrimoniului ei, când luând cunoştinţă de act renunţa la dreptul de protimisis.
Sfatul obştii, prin oamenii buni şi bătrâni avea dreptul să repartizeze dările, sumele neplătite de cei morţi, fugiţi sau insolvabili se repartizau între obşteni, răspunderea fiind solidară faţă de fisc.
Satele rămase libere, deşi aveau organe proprii, erau subordonate sub raport administrativ, fiscal şi militar, judeţului sau ţinutului, ele fiind puse sub controlul căpeteniei de aici, sudeţul în Ţara Românească şi pârcălabul în Moldova.
Pentru legătura dintre sat şi domnie era ales ca reprezentant al obştii, un pârcălab de sat în Ţara Românească şi un vătăman în Moldova.
Satele aservite erau: domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.
Satele domneşti erau de două feluri: unele aparţinând domnului personal, dobândite prin moştenire sau cumpărare, faţă de care domnul se comporta ca orice stăpân feudal, altele proveneau din confiscări pentru hiclenie sau de la stăpâni morţi fără moştenitori, numită şi „prădalnică”.
În secolele XIV-XVI, domnitorii au grupat satele domneşti, în special în Moldova, alcătuind ocoale, în jurul unui târg, oraş, cetăţi, dar cu sarcini asemănătoare celorlalte sate din ţinuturi, fiind puse sub autoritatea unui dregător numit de domn, vornic sau ureadnic.
Fiind total scoase de sub jurisdicţia ţinutului, erau reprezentate de un vătăman ales de săteni. Celelalte sate domneşti, aveau câte un pârcălab care strângea veniturile şi administra satul, în colaborare cu obştea.
Satele boiereşti. Unele aparţinuseră stăpânilor feudali anterior întemeierii şi fuseseră donate de domnitor în virtutea lui „dominium eminens”, altele fuseseră dobândite prin cumpărare, moştenire, donaţie, cotropire, stăpânire întărita de domn.
Prin hrisov de imunitate dat de domn se interzicea anumitor dregători sau slugilor domneşti să-şi exercite autoritatea asupra acestor sate. Stăpânul feudal al satului avea un organ al sau, pârcălab în Ţara Românească şi vornic sau ureadnic în Moldova.
Acesta se ocupa de administrarea satului, strângea veniturile cuvenite stăpânului, transmitea poruncile lui, repartiza ţăranilor muncile şi îi silea să le execute, urmărindu-i când aceştia fugeau.
Acest organ exercita şi dreptul de judecată al stăpânului asupra ţăranilor dependenţi, în pricini mărunte, putând aplica şi pedepse, gloabe sau bătaie.
În satele din Moldova exista şi un reprezentant al obştii, numit vătăman, recrutat ca şi reprezentantul stăpânului feudal dintre ţăranii dependenţi, recompensaţi cu scutire de dări şi de munci, care erau suportate de ceilalţi.
Satele mănăstireşti aveau o administraţie foarte asemănătoare cu aceea a satelor boiereşti; ele erau administrate de egumenul mănăstirii care avea un reprezentant în sat, pârcălab, respectiv vornicel şi vătăman, ca reprezentant al obştii.
Egumenul împreună cu soborul judeca pricinile mărunte şi se ocupau de problemele administrative.
Existau şi sate, care deşi aşezate pe pământ domnesc, boieresc sau mănăstiresc şi populate cu ţărani aserviţi, aveau un regim special – sloboziile, întemeiate pentru a popula un ţinut sau a repopula un sat, prin hrisov domnesc.
Scutite de dări şi munci, de obicei pe o perioadă limitată, bucurându-se de un regim administrativ şi juridic asemănător obştilor libere, primele slobozii fiind atestate documentar începând cu secolul al XV-lea.
Hrisoavele care consfinţeau sloboziile, pe lângă avantajele fiscale, mai cuprindeau clauze privitoare la judecata locală ce revenea „bătrânilor aleşi”, şi a hotărâri asupra asimilării străinilor în cadrul slobozeniei.
După expirarea termenului de scutire, slobodnicii treceau „în rând cu ţara”, fiind asimilaţi sub raportul obligaţiilor fiscale cu ceilalţi contribuabili. Privilegiile puteau fi reînnoite printr-un nou hrisov, sau din motive de echitate fiscală puteau fi retrase.
Organizarea administrativă a satului transilvănean poarta pecetea vechii organizări a obştii săteşti în care a trăit de secole populaţia autohtonă. În fruntea comunităţii săteşti se găsea un jude sau un cneaz cu atribuţii legate de repartizarea pământurilor şi dărilor între membrii obştii, de soluţionarea diferendelor dintre aceştia, de a-i reprezenta în faţa autorităţilor etc.
Unii dintre aceştia primind privilegii de la rege intrau în rândurile micii nobilimi sau căpăta din partea principelui şi a regelui diferite atribuţii administrative asupra mai multor sate, atribuţii pe care le exercitau potrivit vechiului drept românesc.
Aceştia judecau pricinile mărunte dintre ţărani, ridicau birurile, erau şefii oştilor de la sate, administrau pământurile fiscului în numele regelui sau al principelui.
Cneji neprivilegiaţi au intrat, după cotropirea obştilor de nobili, în subordinea acestora, devenind reprezentanţii lor faţă de ţărănimea aservită. Ei reprezentau satul în faţa autorităţilor.
Figura centrală a administraţiei săteşti în toată perioada voievodatului şi a principatului a reprezentat-o judele. Fiecare sat avea un jude propriu, pe lângă care erau juraţi aleşi de obşte.
În Banat, judele satului şi păstrează vechea denumire de cneaz, sau chinez.
Dregători mai mari peste juzi şi cnezi erau crainicii a căror autoritate se întindea asupra mai multor sate. Ei erau funcţionari de district cu competente fiscale şi administrative.