Continuitatea obştilor săteşti pe teritoriul vechii Dacii, după retragerea romană până la formarea statelor feudale a însemnat, potrivit lui P.P. Panaitescu, continuitatea poporului român în Dacia, ca popor aşezat teritorializat, permanent legat de pământ. În cadrul obştii, teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul nu avea numai o funcţie economică, dar şi o semnificaţie nouă, socială, de determinare a aparenţei la obşte.
Aceasta formă de organizare teritorială, a dobândit posibilitatea de a se încadra în organizarea de stat a Daciei romane şi de a se menţine apoi veacuri întregi, în lipsa unor organisme suprapuse, criteriul teritorial al acestor obşti fiind primul pas spre organizarea de stat.
Acest proces de teritorializate implică prezenţa unor structuri de administraţie, cel puţin pentru a efectua lotizările şi distribuirile de terenuri în cadrul obştii, cât şi alocarea unei părţi din venitul obştii pentru a se putea întreţine asemenea organe. Caracterul străvechi al acestor forme de organizare socială, anterior statului feudal este relevat de un mare număr de sate amintite în documente, cât şi menţinerea în unele regiuni, locuite de dacii liberi şi unde procesul de destrămare
a relaţiilor gentilico tribale a fost mai lent, într-o prima perioadă a feudalismului, a „judeciilor gemelare”, rămăşiţe ale vechii organizări pe baze duale a comunităţilor.
Comunităţile româneşti, agricole, sedentare au putut dăinui în spaţiul carpato-danubian, atât în perioada migraţilor cât şi ulterior, tocmai datorită faptului că aveau propria lor organizare teritorială, administrativă şi militară, organizare întemeiata pe îndeletniciri agricole exercitate în comun.
Comunităţile gentilice ale popoarelor nu au avut nici o influenţă asupra organizării social-economice a autohtonilor, dimpotrivă, modul de organizare în comunităţi teritoriale a populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea şi asimilarea noilor veniţi, aşa cum a fost cazul slavilor, pe care autohtonii nu numai că i-au asimilat dar au dobândit şi preponderenţa politica, păstrând de la vechii slavi numai denumirile unor instituţii sau realităţi sociale.
Deşi îşi păstrează forma tradiţională, se remarcă o apropiere între ele sub forma constituirii unor organizaţii mai întinse, care au cuprins o întreagă regiune, văile râurilor, depresiuni montante, câmpii, alcătuind adevărate „românii populare” cum le-a numit Nicolae Iorga. Unirea mai multor sate devălmaşe în „obşti de obşti”, confederaţii sau uniuni de obşti pe teritorii mai vaste a făcut necesară folosirea unor termeni care să le numească deosebit, aşa a apărut denumirea de „ţară” sau „câmpulung”, luată ca bază teritorială acum mai larg decât „moşia” unui sat izolat.
Ridicarea din rândurile membrilor obştii a unor vârfuri ale societăţii chemate să îndeplinească sarcini de conducere în noile organizaţii teritoriale a dus la naşterea în cadrul uniunilor de obşti a unei societăţii politice, statale. Deşi obştea teritorială, sătească, cu autoconducera ei democratică se aseamănă cu statul prin faptul că avea, ca şi acesta un teritoriu pe baza căruia se determina apartenenţa membrilor obştii, îi lipsea însă acel aparat specific statului, profesionalizat, compus din slujbaşi funcţionari, cu sarcini permanente răsplătite corespunzător.
Acest mod de organizare teritorial al obştilor săteşti, a făcut ca procesul de trecere la feudalism să capete la populaţia autohtonă o serie de particularităţi faţă de cel petrecut la popoarele vecine şi unde trecerea s-a făcut direct din organizarea gentilică şi a dat posibilitatea persistenţii denumirii de „roman”, „romanus”, al autohtonilor.
Organizarea străveche a obştilor teritoriale a fost înlăturată odată cu cristalizarea raporturilor feudale, încetul cu încetul, de către alte forme ale administraţiei şi justiţiei, impuse de vârfurile conducătoare ale obştilor care au constituit elementele constitutive ale unui aparat specializat prin care obştea teritorială a putut realiza trecerea spre constituirea unor organizaţii politice prestatale şi ulterior a statelor feudale.
Noile formaţiuni politice au purtat diverse denumiri, având în vedere fie teritoriul: Bârsa, Haţeg, Vrancea, fie caracterul etnic al locuitorilor: Vlaşca, Romanaţi, fie conducătorul politic, denumiri ce nu au implicat nici o diferenţiere calitativă între aceste formaţiuni.