Cu privire la timp, în decursul secolelor, au fost imaginate diferite modele. Unul dintre modele având deja o istorie este cel circular. În această reprezentare procesele evoluează şi se întorc în punctul de plecare. Modelul îmbie la contemplaţie şi la autoperfecţionare. Fără influenţe din afară, astfel de organizaţii ar putea atinge perfecţiunea spirituală. Dar nu se poate trăi într-o izolare chiar dacă aceasta este asumată. În era industrializării, timpului i-a fost asociată o reprezentare lineară ce îngăduie realizarea previziunilor şi planificărilor. Munca poate fi gândită secvenţial, succesiunea operaţiilor este logică, iar achiziţiile presupun o creştere proporţională cu timpul.
Modelul liniar a fost înlocuit în ultimii zeci de ani, pentru scurtă vreme, cu modelul combinat al cercului şi al liniei. Acest model în spirală ascendentă părea să dea speranţe oricui: urcarea înseamnă progres, cu răbdare şi cu luarea aminte a greşelilor trecutului. Istoria se repetă chiar dacă nu ne-o reamintim de fiecare dată.
În plin postmodernism nu mai există un model privilegiat al timpului şi nici un timp unic. Fiecare dintre actori, oameni sau organizaţii, operează simultan în planuri diferite, cu ritmuri şi aşteptări diferite. Alergăm pe mai multe piste, cu mijloace şi scopuri particulare. Jucăm mai multe mize deodată. Totul e să câştigăm, să ne aşezăm deasupra altora ca performanţă. De aici şi aparenta lipsă de coerenţă şi de perspectivă.
Epoca liniarităţii temporale avea rosturile ei. Ea a adus în prim plan standardizarea, uniformizarea, normarea, tipizarea, modularizarea, ritmicitatea sau sincronizarea. Acestea erau valorile pe care culturile organizaţionale le promovau asiduu, valori care au format oameni.
Ulterior, proliferarea mijloacelor de informare în masă şi puterea lor aproape inconceptibilă au fost folosite „pentru a depăşi frontiere regionale, etnice, social-culturale şi lingvistice şi pentru a standardiza imaginile care se scurgeau în fluviul mintal al societăţii" (Toffler, f.a., p. 105).
Odinioară, nu erau accceptaţi în mijlocul celor care se supuneau normelor aceia care aveau idei, artiştii, artizanii sau atipicii. Creaţia era apanajul managerilor, funcţia previziunii revenindu-le de drept. Ceilalţi trebuia să se supună regulilor şi să se bucure de roadele muncii lor configurate prin normele manageriale. O parte dintre aceşti oameni au fost însă martorii sau eroii schimbărilor de substanţă de tipul răsturnărilor de regim politic, modificărilor formei de proprietate, creşterii entropice a datelor despre mediu, exploziei demografice, mobilităţii forţei de muncă etc. Impactul acestei noi lumi, postindustriale, postmoderniste, a fost atât de puternic asupra unora dintre oameni încât aceştia nu s-au putut acomoda.
Pe de o parte, unii dintre cei ajunşi la venerabilitatea senectuţii nu recunosc această lume şi consideră că ar trebui să se retragă în contemplaţie. Din păcate, trebuie să lucreze pentru a-şi procura mijloacele necesare subzistenţei. Pe de altă parte, pentru tineri, lumea entropică apare ca fiind nedreaptă, pentru că nu are repere care să-i ajute să-şi compare stările.
Tipul analogic, cu o singură dimensiune, este înlocuit astăzi cu timpul digital, multidimensional sau multivectorial. Reprezentarea grafică din Figura 2.3 are menirea să sugereze trecerea de la modelele analogice la structura temporală digitală.
Considerat factor esenţial al oricărei culturi, timpul este un limbaj care structurează orice activitate, proces sau fenomen. Edward T. Hall (1981) consideră că între context şi timp există o asociere permanentă. Activând sub imperiul timpului, îl asociem cadrelor sociale şi neutru-ambientale aşa încât el dobândeşte un rang prim. Ceea ce pentru unii pare rapid sau lipsit de ritm pentru alţii este lent şi monoton. Pentru individul de oriunde, aflat în acţiune sau în aşteptarea acţiunii, timpul are semnificaţiile pe care cultura lui proprie le-a reţinut ca esenţiale. Hall numeşte timpul cultural -microtimp, secvenţă temporală proprie unei comunităţi omogene.
Cunoaşterea timpului ca limbaj al subalternilor este la fel de importantă precum cunoaşterea limbii vorbite de ei. Percepţia asupra timpului şi ritmului este esenţială în context multicultural pentru că ceea ce pare finit şi obiectiv într-un loc devine infinit şi subiectiv în altul. Credem că integrarea timpului în context situaţional este cea mai firească alegere cu atât mai mult cu cât performanţa managerilor internaţionali este asociată contextului şi mai puţin personalităţii lor.
În viziunea lui Hall, microtimpul este unul dintre elementele de bază ale culturii. În raport cu amploarea, omogenitatea şi extensia acţiunii, el poate fi monocronic (pentru sistemele în care nu are loc decât o acţiune într-un timp dat) şi policronic (pentru sistemele în care se realizează mai multe lucruri în acelaşi timp).
În sistemele monocronice primează planificarea şi ordinea ca mijloace ale asigurării performanţei. Rigoarea şi punctualitatea sunt norme ce asigură supravieţuirea şi prefigurează succesul. Organizaţiile în care predomină acest sistem de gândire preferă spaţiile de lucru închise, izolate de perturbaţiile mediului. Punctualitatea este considerată o virtute, informaţiile de lucru sunt exacte, structurate şi eficiente, iar mesajele sunt concise şi la obiect. În timpul monocronic - linear activităţile se desfăşoară secvenţial (a se vedea societăţile nord-europene), segmentarea şi planificarea permiţând executarea lucrurilor succesiv, pe baza priorităţilor, existând riscul supraîncărcării informaţionale. Limitele acestei maniere de a vedea timpul constau în alienarea oamenilor, în obturarea perspectivelor, în inhibarea creativităţii. Nici registrul meritelor nu este sărac. Organizaţiile de acest tip se dezvoltă cu uşurinţă prin combinare, nu sunt dependente decât limitat de un lider carismatic, sunt relativ rapide în rezolvarea sarcinilor şi orientate spre exterior. Cu toate acestea, ele rămân indiferente la aspectele umane. Pe măsură ce se dezvoltă, ele se reorientează spre interior, orbite de propria structură. Datorită creşterii rapide, ele pot pierde din vedere chiar scopul pentru care s-au înfiinţat.
Sistemele policrone (P-time) sunt caracterizate prin dinamicitate, flexibilitate şi toleranţă. Acestea presupun întâlniri frecvente faţă în faţă, flexibilitate, modificări de program, acceptări şi renunţări, reluări ale primelor abordări ale negocierii, acceptarea utilizării informaţiilor nestructurate etc. Pentru că birourile sunt parţial sau total deschise, informaţia circulă liber, iar interpretările sunt multiple. Entropia acestor sisteme nu este în măsură să garanteze performanţa, dar armonia socială este bunul lor de preţ. În această paradigmă temporală, indivizii se implică în mai multe activităţi în acelaşi timp (a se vedea societăţile mediteraneene), planificarea fiind imposibilă; din punct de vedere al organizării sociale, P-time reclamă centralizarea controlului şi prezenţa structurilor simple. Delegarea de autoritate şi crearea de niveluri ierarhice nu sunt necesare pentru a gestiona volume mari de activitate. Organizaţiile conduse după modelul P-time sunt limitate ca mărime, depind de un om talentat la vârf şi sunt orientate spre interior.
În cultură, timpul este dimensiunea complementară şi întregitoare a spaţiului ca măsură a distanţelor dintre fiinţe şi obiecte.
Fiecărui om îi este cunoscut un anumit limbaj al distanţelor faţă de semenii săi. Distanţa socială reprezintă dimensiunea care îi asigură individului siguranţă, dar care îi permite să evolueze fără oprelişti într-un context dat. O prea mare apropiere fizică a indivizilor poate fi considerată ca o invadare a spaţiului intim. În contrapartidă, o îndepărtare fizică prea mare produce anxietate. În diferite medii culturale, distanţele minime, mai ales, dar şi cele maxime sunt diferite şi abaterea de la norme este percepută şi judecată diferit. Apropierea este decodată prin simţuri, aşa încât depăşirea normelor poate conduce la respingerea partenerului de afaceri. Altfel spus, spaţiile senzoriale influenţează şi articulează structurile culturale regionale.
Sunt recunoscute acum delimitări cum ar fi spaţiul intim, spaţiul personal, spaţiul social şi spaţiul public. Managerii trebuie să cunoască valorile culturale regionale privind spaţiul pentru a nu-i îndepărta pe parteneri prin gesturi considerate nepotrivite.