Studierea domeniului administrației publice ca știință este considerat începutul secolului XX, perioadă când teoreticienii și practicienii au analizat şi au descris rolul agențiilor administrative în realizarea activității instituţiilor statului, când administraţia publică s-a intercalat cu procesul de conducere politică şi administrativă, devenind o activitate profesională a celor mai active grupuri de oameni. Reprezentanții acestei perioade - Alexander Hamilton şi Thomas Jefferson - au studiat și au abordat administrația publică de pe diferite poziții. Astfel, Hamilton aborda prerogativele executivului în baza principiilor administrative. Potrivit acestei viziuni, pentru ca acțiunea să fie eficientă, ea trebuie să aibă o direcție clară, iar o astfel de direcție poate veni dintr-o singură sursă: un sistem executiv unificat. Întrucât diferența de opinie și discuție este importantă în deliberările legislativului, ramura executivă nu poate funcționa eficient fără o unitate de comandă, un arbitru final a cărui decizie să fie acceptată de toți. Mai mult ca atât, un singur executiv poate purta responsabilitatea pentru acțiunile sale; un singur centru al puterii înseamnă un singur centru al responsabilității. Această preferință pentru un executiv național puternic nu l-a împiedicat pe Hamilton să prevadă și unele descentralizări la nivel local.
Spre deosebire de Hamilton, Thomas Jefferson a văzut problema administrării și organizării legată direct de problema extinderii noțiunii de democrație. În teoria administrativă a lui Jefferson sunt punctate două idei principale: a) Guvernul trebuie să fie descentralizat în măsura în care fiecare cetățean să poată participa personal în administrarea afacerilor publice; b) Guvernul trebuie să asigure școlarizarea populației în înțelepciunea politică și trebuie să antreneze cetățenii care doresc să participe. Jefferson a argumentat poziția sa din punct de vedere legal și al limitelor constituționale – limite care ar asigura responsabilitatea persoanelor oficiale din stat.
În administrația publică, nu există etaloane, fiindcă fiecărui sistem politic şi regim politic îi sunt caracteristice anumite schimbări cauzate de principii speciale, forme de organizare şi metode de reglementare şi dirijare a proceselor sociale. Legităţile obiective, generale ale activităţii politice şi administrative a unui stat nu sunt specifice altui stat şi nu determină modele concrete de administrare. Modelele de administrare se formează în baza acumulării și analizei experienţei naţionale şi internaţionale, a cercetărilor şi inovaţiilor ştiinţifice în domeniu.
Știința administraţiei, ca si alte ştiinţe sociopolitice, este o ştiinţă internaţională. Această știință este o sinteză a cunoştinţelor acumulate de cercetătorii autohtoni şi străini şi o sinteză a practicilor politice naţionale şi internaţionale. Aspectul dominant în știința administrării îl constituie analiza problemelor de organizare şi funcţionare a administraţiei publice în țara dată.
Conţinutul principal al științei administraţiei publice ca disciplină ştiinţifică este studierea modului de funcţionare a autorităţilor administraţiei publice, cum acestea răspund necesităţilor sociale, cum administrează mijloacele materiale şi financiare pentru obţinerea unei eficienţe cât mai mari. În această ordine de idei administraţia publică locală reprezintă unul dintre obiectele de cercetare a ştiinţelor administrative.
- Oroveanu[1] susţine că este imposibil să cercetezi administraţia din exterior, numai investigând temeinic administraţia din interior putem obţine cunoştinţele şi informaţiile pe baza cărora pot fi implementate diferite procedee şi metode de administrare în scopul îmbunătăţirii organizării şi funcţionării administraţiei publice. Restructurările ce au loc în administraţia publică, implicit, solicită studierea mecanismului de constituire şi realizare a sistemului de relaţii în cadrul sistemului autorităţilor administraţiei publice: relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale; relaţiile în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale; relaţiile în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, raporturile dintre administraţia publică şi societatea civilă.
Necesitatea cercetării ştiinţifice a administraţiei publice locale este condiţionată de un şir de factori, printre ei menţionăm analiza sistemică a fenomenului administrativ. Astfel administraţia publică locală se realizează într-un sistem deschis, iar pentru buna funcţionare a sistemului este necesară studierea interdependenţei sistemului administraţiei publice locale cu mediul exterior, precum şi studierea mecanismului de organizare şi funcţionare a elementelor în cadrul administraţiei publice locale.
În literatura de specialitate există diverse opinii referitor la direcţiile prioritare de cercetare în administraţia publică locală.[2] Domeniile de cercetare în administraţia publică locală derivă din misiunea, scopul şi obiectivele autorităţilor locale şi includ:
- problema organizării administraţiei publice locale. Este domeniu de investigare în ştiinţa administraţiei, în care se studiază modurile de organizare eficientă a administraţiei publice locale. Elaborarea soluţiilor pentru asigurarea unei funcţionări optime a administraţiei publice locale pentru ca aceasta să poată rezolva în timpul cel mai scurt, cu cele mai mici cheltuieli şi într-un mod adecvat, realist şi principial toate problemele cu care se confruntă populaţia din comunitate.
- autorităţile administraţiei publice locale sunt colective de oameni, de aceea, un număr mare de probleme cercetate constituie recrutarea şi pregătirea, formarea specialiștilor și a personalului de conducere din administraţia publică locală. În acest aspect se studiază chestiunile cu privire la structurile optimale ale statelor de personal în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, conducerea personalului din autorităţile administraţiei publice, cerinţele profesionale şi de comportament al funcţionarilor publici, problema liderismului şi a debirocratizării administrației publice locale, se studiază modalităţile de eliminare a exagerărilor birocratice sau a unor practici administrative în dezacord cu principiile logice;
- probleme ce ţin de tehnica procesului de administrare la nivel local (procesul decizional, forme şi metode de administrare, metode de administrare în situaţii de criză şi în situaţii de conflict, interrelaţiile administraţiei publice locale în cadrul sistemului administrației publice și cu elementele exterioare sistemului, organizarea şi gestionarea serviciilor publice ş.a.). Se studiază procedeele prin care să se realizeze eficienţa în administraţia publică locală.
Fiecare din direcţiile menţionate evaluează ca obiect de studiu şi cercetare pentru știința administraţiei publice.
Concluzie. Administraţia publică locală este alcătuită dintr-o multitudine de fenomene administrative a căror amploare şi complexitate se află într-o amplificare permanentă. În acest context, în calitate de obiect de studiu are un caracter dinamic, evoluând şi completându-se cu materii noi în funcţie de dezvoltarea administraţiei publice locale, de necesităţile populaţiei, de progresul ştiinţific şi tehnic al societăţii în ansamblu.
|
[1] M.Oroveanu, Elemente ale ştiinţei administraţiei de stat, Bucureşti,1982.
[2] Alina Profiroiu, Știința administrativă, Editura Economica, București, 2007.