Administrație publică

           Cunoașterea oricărui domeniu de activitate, de rând cu determinarea misiunii și stabilirea obiectivelor, presupune și identificarea principiilor care stau la baza constituirii domeniului dat și celor ce contribuie la funcționarea eficientă a acestuia.

          Semnificația termenului „principiu”, conform Dicționarului explicativ al limbii române, este  „element fundamental, idee… pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită…” [1]

Conținutul principiilor reprezintă obiectiv esența și trăsăturile generale ale administrației publice.

• Principiile administraţiei publice sunt norme, reguli şi recomandări fundamentale care trebuie să se respecte şi să se  aplice în activitatea practică la toate nivelele de administrare.

Deosebirea principiilor de legi constă în faptul, că legile există şi funcţionează obiectiv, în afara conştiinţei oamenilor, independent de voinţa şi dorinţa lor, iar principiile derivă din legi, în mod conştient se elaborează în interesul practicii şi se aplică în funcție de situaţia concretă. După destinaţia lor, principiile administraţiei publice constituie veriga dintre teoria administraţiei publice şi practica administraţiei publice. Finalitatea aplicării principiilor administraţiei publice  este sporirea  efectului activităţii practice în acest domeniu.

În literatura de specialitate întâlnim mai multe clasificări ale principiilor administraţiei publice.[2] Astfel, I. Alexandru clasifică principiile administraţiei publice în principii generale şi principii speciale:[3]

       Principii generale:

• Principiul suveranităţii naţionale, sensul căruia este că puterea aparţine şi trebuie să aparțină naţiunii.

Articolul 2 al Constituţiei Republicii Moldova precizează că „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative”. 

• Separaţia puterilor este un principiu fundamental al statului de drept şi se deduce din art. 6 al Constituţiei Republicii Moldova[4] şi al legilor organice, din distribuţia competenţelor şi atribuţiilor între autorităţile publice. 
• Principiul supremaţiei Constituţiei sau legalităţii. Acest principiu fixează cadrul activităţii autorităţilor statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile şi libertăţile omului şi înseamnă subordonarea tuturor activităţilor autorităţilor publice principiilor şi normelor reflectate în Constituţie. Într-un stat de drept, aplicarea acestui principiu devine obligatorie, asigurându-se, astfel, legalitatea şi realizarea unei administraţii raţionale şi eficiente în interesul cetăţenilor şi al întregii societăţi.
• Principiul publicităţii actelor normative prevede asigurarea unei informări largi a cetăţenilor despre activitatea autorităţilor administraţiei publice. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă şi la timp a cetăţenilor despre afacerile publice.
• Principiul egalităţii presupune egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legilor şi a autorităţilor administraţiei publice, fără privilegii şi discriminări, este un principiu prin care se stabileşte că nimeni nu este mai presus de lege (art. 16 din Constituția RM). Astfel, în activitatea lor, autorităţile administraţiei publice, alături de celelalte autorităţi publice sunt chemate să asigure deplina egalitate în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale şi culturale pentru toţi cetățenii tării, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
• Principiul unităţii poporului. Acest principiu este fundamental statului şi este generat de egalitatea între cetăţeni  şi consfințirea pluralismului în societate.

 Alături de principiile generale, care sunt reflectate şi în  prevederile Constituţiei şi ale altor acte normative, la baza activităţii autorităţilor administraţiei publice stau şi principii speciale, care derivă din principiile generale şi se aplică numai în anumite domenii de activitate ale administraţiei publice. Aceste principii sunt:

Organizarea unitară. Aplicarea acestui principiu  evită tendinţele divergente ce pot apărea în domeniul organizării, din cauza numărului mare şi variat al instituţiilor administraţiei publice.

Autonomie de organizare. Acest principiu este un principiu de tehnică administrativă şi se bazează pe capacitatea de autoreglare a structurilor administraţiei publice. Principiul autonomiei de organizare urmează a fi realizat într-un cadru legal, cu respectarea normelor juridice.

Conducerea unitară. În administraţia publică organizarea şi conducerea urmează să fie înfăptuite unitar în orice condiţii şi la toate nivelurile. O conducere raţională se poate realiza într-o deplină unitate de gândire şi acţiune. Unitatea de gândire şi de acţiune însă nu este incompatibilă cu un schimb liber de opinii, în cadrul cărora pot apărea puncte de vedere diferite. Existenţa soluţiilor alternative de rezolvare a problemelor permite selectarea celei mai optimale decizii. Odată adoptată această decizie, ea devine obligatorie pentru toţi.

Adaptabilitatea organizării şi funcţionării administraţiei publice.  Implementarea acestui principiu permite administraţiei publice să răspundă prompt şi eficient comenzilor sociale permanent dinamice.

Simplificarea şi raţionalizarea structurilor organizatorice şi funcţionale ale administraţiei publice - principiu care reglementează raportul între cheltuielile ce se fac şi rezultatul activităţii autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Implementarea acestui principiu facilitează construirea unor structuri administrative suple cu un număr cât mai redus de posturi şi niveluri ierarhice, care să răspundă operativ şi de bună calitate sarcinilor pe care le au.  În acelaşi timp, simplificarea şi raţionalizarea  nu trebuie să constituie un scop în sine sau să afecteze calitatea serviciilor prestate de administraţia publică.

Perfecţionarea stilului,  a metodelor şi tehnicilor, atât la nivel de comandă, cât şi la nivel de execuţie.  Acesta este un principiu important al administraţiei publice şi constituie un imperativ al societăţii moderne. Dinamica vieţii sociale înaintează administraţiei publice noi probleme din ce în ce mai complexe  care nu pot fi rezolvate prin procedee tradiţionale, oricât ar fi ele de valoroase sau de eficiente la timpul lor. Acest procedeu este actual astăzi, când administraţia publică este supusă unor procese reformatoare profunde, care cer o  mare flexibilitate de gândire şi atitudine, o mentalitate nouă, curajoasă şi inventivă.

Delegarea atribuţiilor. Principiu potrivit căruia se deleagă  unele atribuţii de la nivelul decizional spre nivelurile operaţionale competente. Însemnătatea practică a acestui principiu este motivarea funcţionarilor publici şi sporirea  gradului de responsabilitate a lor, precum şi eliberarea conducătorului de activităţile de rutină acordându-i posibilitate să se ocupe de probleme strategice.

Principiul economiei timpului este un principiu care cere micşorarea permanentă a lucrărilor care necesită un mare volum de muncă. Aceasta se referă, în primul rând, la operaţiile informaţionale în elaborarea şi executarea deciziilor. Utilizarea tehnologiilor computerizate asigură realizarea cu succes a acestui principiu.

Principiile administraţiei publice se realizează prin intermediul activităţii subiective a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. Dacă organizarea şi funcţionarea subiecţilor administraţiei publice vor corespunde cerinţelor principiilor, atunci şi rezultatele activităţii vor fi eficiente.

În conformitate cu art. 3 din Legea nr. 436 privind administrata publică locală, care reia parţial textul art.109 din Constituţia Republicii Moldova, administrarea publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor publice locale şi consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit. În acelaşi articol se stipulează, că autorităţile administraţiei publice locale beneficiază de autonomie decizională, organizaţională, gestionară şi financiară, au dreptul la iniţiativă în tot ceea ce priveşte administrarea treburilor publice locale, exercitându-şi, în condiţiile legii, autoritatea în limitele teritoriului administrat. Aplicarea principiilor enunţate nu poate însă afecta caracterul de stat unitar.

În acelaşi context, menţionăm că  principiile de organizare ale administraţiei publice locale în Republica Moldova, reglementate constituţional şi organic, au la bază prevederile stabilite prin Carta europeană a autonomiei locale,[5] adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 şi care a intrat în vigoare în Republica Moldova la 02 februarie 1998.

Principiul autonomiei locale, se referă la organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi la gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin satului, comunei, oraşului sau raionului. Ea reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a rezolva şi de a gestiona, potrivit legii, în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în interesul colectivităţilor locale, pe care le reprezintă.[6]

Potrivit Cartei europene a autonomiei locale, autonomia locală reprezintă  dreptul şi capacitatea efective ale colectivităţilor locale de a rezolva şi de a gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiilor, o parte importantă din treburile publice.
  Acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din membri aleşi prin vot liber, secret, egal, direct şi universal şi putând dispune de organe executive responsabile în faţa lor.
    Această dispoziţie nu poartă prejudiciul recursului la adunările cetăţenilor, la referendum sau la oricare altă formă de participare directă a cetăţenilor acolo unde e permisă de lege.

Apreciind la justa valoare instituția autonomiei locale, constatăm că pentru existență și  implementarea acesteia este nevoie de:

• regim juridic special, care să includă existența patrimoniului și organelor proprii, să fie supuse unui control special și să gestioneze anumite servicii publice;
• surse economice și financiare, inclusiv constituirea resurselor proprii și utilizarea lor;
• resurse (materiale, informaționale, umane etc.) care vor fi utilizate în scopul satisfacerii intereselor comunității.

Manifestarea autonomiei locale presupune respectarea mai multor principii în limitele competenţelor materiale şi teritoriale, stabilite legal şi în concordanţă cu interesele naţionale, inclusiv cu interesele colectivităţilor locale. Totodată, principiul autonomiei locale nu presupune o independență totală, o izolare a autorităților publice locale de cele centrale. Fiind împuternicită cu o putere de decizie într-o sferă de atribuții la nivelul colectivității, autonomia locală are menirea de a gestiona treburile locale reglementar, corect, dar sub un control au autorității ierarhice.

Gestionând și soluționând problemele comunității, autonomia locală nu prevede o guvernare  expresunilaterală, fără a ține cont de relațiile și raporturile cu colectivitățile similare, dar și cu instituțiile statului de nivel superior. Orice activitate realizată în contextul autonomiei locale trebuie să fie integrată în ordinea juridică a statului. Un aspect important este asigurarea corelării intereselor locale cu cele naționale, respectarea componentei materiale și teritoriale, dar și implementarea prevederilor programului de guvernare.

Autorităţile publice locale pot beneficia de autonomie faţă de organele centrale ale statului numai în condiţii de dezvoltare a mijloacelor financiare proprii. Autonomia prezintă avantaje deosebite în executarea unei administrări eficiente a unităţilor administrativ-teritoriale, deoarece autorităţile locale pot rezolva în mod operativ problemele stringente cu care se confruntă populaţia, cunoscând toate circumstanțele și problemele fiecărui caz aparte.

     Dreptul la autonomie locală aparţine colectivităţii locale, însă nu poate fi exercitat de aceasta în mod direct, ci doar prin reprezentanţi, care sunt autorităţile administraţiei publice locale. Din aceste considerente  în lege este prevăzut că acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din membri aleşi prin vot liber, secret, egal, direct şi universal şi putând dispune de organe executive responsabile în faţa lor. În acelaşi timp această dispoziţie nu poartă prejudiciul recursului la adunări de cetăţeni, la referendum sau la oricare altă formă de participare directă a cetăţenilor acolo unde e permisă de lege.

Examinând principiul autonomiei locale deducem, că  autonomia locală implică atât un drept, cât şi abilitatea, capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a gestiona treburile publice locale. Autorităţile publice locale  îşi exercită acest drept în raport cu alte autorităţi publice, care trebuie să-l respecte şi să se abţină de la a-i aduce atingere prin norme juridice inferioare legii, dar şi în raport cu colectivitatea locală, care nu poate lua în propriile mâini decizia la nivel local, ci trebuie să respecte principiul democraţiei reprezentative, principiu reliefat şi de această dispoziţie legală.

Referitor la capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a gestiona treburile publice locale, din practica administrativă în Republica Moldova se poate observa că aceasta este destul de slabă, în special, la nivel de unităţi administrative de nivelul I.

          Autonomia locală prevede autonomie administrativă şi autonomie financiară.

Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competențele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin satului, comunei, oraşului, municipiului sau raionului, după caz şi conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, sa aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competența altor autorităţi publice.

 Potrivit principiului autonomiei locale autorităţile administraţiei publice centrale nu pot stabili sau impune niciun fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale în procesul de desconcentrare a unor servicii publice ori al creării de noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilităţi. De asemenea, în scopul asigurării autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să elaboreze şi să aprobe bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în condiţiile legii.

Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale de nivelul I şi autorităţile administraţiei publice de nivelul II se bazează pe principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului raion. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul raional, pe de o parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Un alt principiu ce guvernează activitatea administraţiei publice locale este  principiul descentralizării. Principiul descentralizării se referă la organizarea administraţiei publice în genera, şi, pe de o parte, evocă existenţa colectivităţilor locale autonome (descentralizarea teritorială), iar pe de altă parte, denotă tendinţa statului modern de renunţare treptată la prestarea serviciilor publice în regim centralizat, în favoarea înfiinţării stabilimentelor publice  sau a prestării lor de către persoane private - stabilimentele de utilitate publică (descentralizarea funcţională, tehnică sau pe servicii).[7]

Descentralizarea teritorială implică existenţa autonomiei locale. Astfel, descentralizarea este un sistem de organizare, iar autonomia locală este un drept al colectivităţilor locale, desprins şi decurgând tocmai din principiul descentralizării.

În conformitate cu acest concept cei administraţi, care formează colectivitatea locală, sunt legaţi între ei prin interese comune şi, de aceea, afacerile locale vor fi mai bine administrate de la acest nivel, local, de către reprezentanţii aleşi ai colectivităţii locale.

 Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare. Descentralizarea este transferul deciziei şi a acţiunii administrative de la nivelul administraţiei centrale la nivelul autorităţilor publice din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale.

Promovarea principiului descentralizării eliberează autoritățile centrale de un număr de probleme ce se referă la interesul comunităților locale, lăsând soluționarea acestora în sarcina autorităților locale.  Descentralizarea implică libertate de acțiune pentru autoritățile locale, fără a se renunța la o anumită centralizare. După cum menționează Dumitru Brezoianu,[8] raportul între centralizare și descentralizare nu este ceva imuabil, dat odată pentru totdeauna. Acest raport are un caracter dinamic, el modificându-se în funcție de cerințele fiecărei etape de dezvoltare a societății, predominând fie centralizarea, când este necesar să se satisfacă cu  prioritate nevoi sociale generale, fie descentralizarea, autonomia, în situațiile în care prioritate are satisfacerea cerințelor colectivităților locale.

Conform literaturii de specialitate, după responsabilitățile transferate, descentralizarea este împărțită în trei categorii: politică, administrativă și fiscală. Descentralizarea politică implică conferirea către cetățeni a unei puteri mai mari în procesul de luare a deciziilor. Descentralizarea administrativă reprezintă transferul de responsabilități privind planificarea, finanțarea și gestionarea unor anumite funcții publice de la nivelul guvernului central și al agențiilor sale la unitățile subordonate, autorități publice semiautonome sau autorități regionale sau locale. Diferitele subcategorii de descentralizare administrativă sunt frecvent definite pe baza tipurilor de instituții sau agenții la care responsabilitățile sunt transferate. Desconcentrarea reprezintă cea mai slabă formă de descentralizare care implică transferul de autoritate și responsabilități de la nivelul ministerelor sau agențiilor, la structurile din teritoriu care aparțin acestora. Devoluția generează un grad de autonomie mai ridicat și implică transferul de responsabilități de la nivelul guvernului central, la niveluri de guvernare inferioare care au fost împuternicite prin prevederi constituționale sau statutare. Delegarea implică transferul de responsabilități de la agențiile centrale la entități semiautonome, operând independent sau semiindependent de guvern. Procesul de transfer al unor competențe de la nivel central la nivel local trebuie să fie însoțit de mecanisme de monitorizare și evaluare a modului în care acestea sunt furnizate. Descentralizarea fiscală prevede mărirea controlului autorităților locale asupra resurselor financiare, fie în termeni de repartizare a cheltuielilor, fie a generării de venituri. Multe din lucrările de specialitate privind descentralizarea fiscală se concentrează pe natura transferurilor interguvernamentale și pe diferențele privind capacitatea de generare a veniturilor  diferitelor tipuri de autorități.

Potrivit Legii nr. 435 privind descentralizarea administrativă, principiile care guvernează descentralizarea în Republica Moldova sunt: 

1. principiul autonomiei locale, care presupune garantarea dreptului și capacității efective a autorităților publice locale de a reglementa și gestiona, sub propria responsabilitate o parte din treburile publice;
2. principiul subsidiarității care constă în exercitarea competențelor de către autoritatea administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean și care dispune de capacitate administrativă necesară;
3. principiul echității care include garantarea unor condiții și oportunități egale tuturor autorităților publice locale pentru a-și atinge obiectivele în realizarea competențelor lor;
4. principiul integrității competențelor, care presupune că orice competență atribuită autorităților publice locale trebuie să fie deplină și exclusivă;
5. principiul corespunderii resurselor cu competențele, care prevede corespunderea resurselor financiare și materiale alocate autorităților publice locale cu natura și volumul competențelor atribuite;
6. principiul solidarității financiare, care constă în susținerea financiară de către stat a celor mai slab dezvoltate unități administrativ-teritoriale;
7. principiul dialogului instituțional, care presupune informarea și consultarea de către stat a autorităților publice locale în procesul de planificare și luare a deciziilor;
8. principiul parteneriatului public-privat, public-public, public-civil;
9. Principiul responsabilității autorităților administrației publice locale, care include obligativitatea realizării unor standarde minime de calitate stabilite de lege la prestarea serviciilor publice și de utilitate publică de care sunt responsabile.

Autorităţile administraţiei publice locale exercita, în condiţiile legii privind descentralizarea administrativă, competente proprii   şi competente delegate.[9] În spiritul Cartei Europene a Autonomiei Locale se precizează, în esenţă, că dreptul autorităţilor administraţiei publice locale de a avea iniţiativă în toate domeniile poate fi limitat doar prin lege, prin includerea expresă a unor domenii de activitate în competenţa altor autorităţi publice (art. 4).

Teoria și practica administrației publice demonstrează, că în procesul de descentralizare factorii implicați trebuie să îndeplinească un set de cerințe importante printre care:

• procesul de descentralizare trebuie să fie stabil, predictibil, bazat pe criterii și reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităților administrației publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară;
• transferul de competență se face către nivelul administrației publice locale cel mai apropiat de cetățean, cu condiția ca acesta să aibă capacitatea administrativă necesară furnizării corespunzătoare a serviciului public respectiv;
• transferul de competență privind furnizarea unui serviciu public trebuie însoțit obligatoriu de resursele umane, financiare, tehnice, patrimoniale și informaționale necesare, precum și de dreptul de decizie al autorității administrației publice locale în legătură cu alocarea acestora;
• elaborarea standardelor minime de cost pentru finanțarea serviciilor publice descentralizate și a standardelor minime de calitate aferente asigurării furnizării acestora;
• cuantumul național al resurselor financiare alocate bugetelor locale pentru exercitarea competențelor descentralizate trebuie să fie, cel puțin, egal cu valoarea resurselor utilizate pentru îndeplinirea acelorași competențe anterior descentralizării.

Printre punctele  forte ale descentralizării pot fi enumerate:

-  posibilitatea soluționării problemelor comunității de sinestătător;

- diferențierea problemelor care interesează întreaga populaţie şi cele care sunt specifice unor anumite categorii și prioritizarea acestora;

- participarea activă a cetățenilor în treburile publice și realizarea controlului deciziilor adoptate.

Important. Descentralizarea la nivelul puterilor locale presupune o autonomie financiară, fără de care autorităţile locale nu pot asigura principiile acestui proces democratic.

Totodată, procesul de descentralizare în Republica Moldova are unele trăsături specifice, care provoacă un șir de obstacole: 

-  gradul de competență a autorităților publice locale, care nu întotdeauna sunt capabile să-și asume responsabilități în acest domeniu;

- deprinderea de a „aștepta” soluționarea problemei, manifestată de o mare parte a  populaţiei, având la bază o psihologie orientată spre subordonare unei puteri de stat autoritare;

- lipsa spiritului de inițiativă, neîncrederea în forțele proprii, care sunt specifice generațiilor de vârstă medie și înaintată, formați în spirit de economie centralizată;

 Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale   presupune alegerea directă sau indirectă, însă cu respectarea principiilor democraţiei reprezentative, a autorităţilor locale. Legea privind administraţia publică locală prevede alegerea directă atât a Consiliului local sau raional, cât şi a Primarului. Singurul ales indirect este Preşedintele raionului, însă această modalitate de desemnare nu ştirbeşte cu nimic caracterul democratic şi reprezentativ al acestei autorităţi locale.

Democraţia reprezentativă presupune rezolvarea treburilor publice locale de către autorităţile administraţiei publice locale alese, şi nu de către cetăţeni, prin referendum. Prin urmare, referendumul poate fi în principiu doar consultativ, nu şi decizional, iar autorităţile locale nu pot recurge la el pentru rezolvarea unor aspecte sensibile, pentru care nu vor să-şi asume răspunderea.

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale  îşi găseşte, în mod distinct, recunoaşterea în normele Legii privind administraţia publică locală.  Aceasta înseamnă că respectivele autorităţi trebuie să fie alese de populaţie, aşa cum se prevede în art. 112(1) din Constituţia Republicii Moldova: ,,Autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită autonomia locală în sate şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi”.[10]

Eligibilitatea autorităţilor publice are o semnificaţie politică şi socială specifică prin faptul că ea este determinată de statutul lor juridic, reglementat explicit de Legea supremă în articolul 112, alin. 2, care prevede: ,,Consiliile locale şi primarii activează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din sate şi oraşe”.[11]

Este important de menţionat, că art. 7 din Carta Europeană ,,Exerciţiul autonom al puterii locale”, care se intitulează ,,Condiţiile de exercitare a responsabilităţilor la nivel local”, are ca scop garantarea ca reprezentanţii aleşi să nu fie limitaţi în activităţile lor şi, totodată, anumite categorii de persoane să nu fie presate a-şi prezenta candidatura din considerente pur materiale. Dacă considerentele materiale persistă, trebuie să intre în vigoare compensarea financiară adecvată a câştigurilor pierdute sau o remunerare a muncii îndeplinite, precum şi o asigurare socială corespunzătoare.

Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.   Acest principiu vine să confirme afirmaţia de mai sus conform căreia democraţia reprezentativă la nivel local implică doar consultarea cetăţenilor în privinţa afacerilor publice locale, nu şi transformarea lor în decidenţi pe plan local, cu excepţia câtorva situaţii strict determinate prin lege, când principiul comportă excepţii.

          Principiul nu trebuie însă privit ca o interdicţie pentru organizarea referendumului decizional, ci ca o obligaţie a autorităţilor locale competente de a recurge la această formă de transparenţă administrativă atunci când se pune problema luării unor decizii de importanţă deosebită la nivel local, în numele colectivităţii locale şi care sunt susceptibile de a avea un impact semnificativ asupra respectivei colectivităţi.

Acest principiu este reglementat în art. 109 din Constituţiei Republicii Moldova şi în art. 8 (1) al Legii   privind administraţia publică locală din 2006, în care se spune că în problemele de importanţă deosebită pentru unitatea administrativ-teritorială poate fi consultată populaţia prin referendum local, în condiţiile Codului electoral. În problemele de importanță deosebită, care preocupă o parte din populația  unității administrativ-teritoriale pot fi organizate, consultări, audieri publice și convorbiri în condițiile legii. Această prevedere legiferează doar unele forme de consultare a cetățenilor, dar nu interzice și folosirea acestora.

În literatura de specialitate există opinii conform cărora modalităţile concrete de consultare a cetăţenilor sunt: modalităţi de informare, care cuprind furnizarea de informaţii din  oficiu şi la cerere de către autorităţile administraţiei publice locale, consultarea directă a cetăţenilor care poate fi făcută prin dezbateri publice, participarea  la şedinţele de lucru ale autorităţilor locale şi consultarea prin referendum şi, nu în ultimul rând, atragerea participării active a cetăţenilor prin acordarea dreptului la iniţiativă legislativă.[12] Alţi autori consideră însă, că pe lângă principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit se conturează ca principiu distinct principiul participării cetăţenilor la luarea deciziilor.

Cu privire la noţiunea de „probleme locale de interes deosebit” unii autori consideră că în lipsa unei enumerări din lege, fie ea enunţiativă, fie limitativă, ar trebui considerate probleme locale de interes deosebit cele care privesc domeniile pentru care consiliul local hotărăşte cu majoritate absolută sau calificată, precum şi orice alte probleme din cadrul comunităţii care prezintă un interes deosebit.[13]

În viziunea unor cercetători, atât principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, cât şi cel al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit sunt cuprinse în sfera principiului autonomiei locale şi nu ar fi trebuit nominalizate de legea administraţiei publice locale ca principii distincte, deoarece nu sunt altceva decât un ansamblu de mijloace menite să exprime autonomia locală.[14]

 În susţinerea tezei lor, aceştia folosesc ca argument dispoziţiile articolului 3 al Cartei Europene a Autonomiei Locale care prevede că prin autonomia locală nu poate fi adusă atingere în niciun fel posibilităţii de a recurge la adunări cetăţeneşti, referendum sau orice altă formă de participare directă a cetăţenilor, acolo unde aceasta este prevăzută de lege.

La rândul nostru, considerăm că şi în condiţiile în care aceste două principii rezultă din principiul autonomiei locale, totuşi enunţarea lor expresă în legea administraţiei publice locale nu face decât să întărească democraţia la nivel local.

Relațiile dintre autoritățile locale și cetățenii pe care acestea le deservesc este un indice care determină performanțele  comunității în soluționarea problemelor existente și reprezintă principala competență în evaluarea democrației locale.

Aceste relații depind nu de legislația în vigoare, ci de competența lor, de voința de colaborare, dorința de realizare, experiența acumulată, precum și de circumstanțele create.

Consultarea populației este strâns legată de principiul transparenței care presupune informarea cetățenilor despre deciziile adoptate, furnizarea de informații despre activitatea autorităților administrației publice locale, accesul liber al cetățenilor la actele și procedura administrativă etc.

Avantajele în favoarea existenţei de sinestătătoare a acestui principiu sunt numeroase, dintre ele amintim echilibrarea guvernării prin implicarea cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit, colaborarea permanentă dintre cetăţeni şi autorităţile locale, aceasta ducând la adoptarea, ca urmare a implicării cetăţenilor, a celor mai bune soluţii la rezolvarea unor probleme locale şi la existenţa unui control al cetăţenilor asupra autorităţilor locale şi a deciziilor luate de acestea.

Tot în susţinerea existenţei de sinestătătoare a acestui principiu  care arată că, deşi între principiul autonomiei locale şi cel al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit, există o interdependență și o legătură de completare reciprocă, ele trebuie menţionate distinct deoarece autonomia locală este o concretizare a libertăţii-autonomie, în vreme ce consultarea cetăţenilor este o materializare a libertăţii-participare.

Principiul dreptului de cooperare şi asociere.   Unităţile administrativ-teritoriale au dreptul ca, în limitele competenţelor autorităţilor lor deliberative şi executive, să coopereze şi să se asocieze şi cu unităţi administrativ-teritoriale din străinătate, în condiţiile legii, prin hotărâri ale consiliilor locale sau consiliilor raionale, după caz. Pentru protecţia şi promovarea intereselor lor comune, unităţile administrativ-teritoriale au dreptul de a adera la asociaţii naţionale şi internaţionale, în condiţiile legii.

[1] Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a), București, Editura Univers enciclopedic, 1998, p .850.

[2]  Смирнов, Э. А. Основы теории организации, Учебное пособие –М. 1998.

[3] Alexandru, I. Administraţia publică,  Editura Lumina-Lex, Bucureşti,1999, pag.103-104.

[4] Constituţia Republicii Moldova, Chişinău ,Moldpres, 2004.

[5] Carta europeană a autonomiei locale semnată la Strasbourg la 15 septembrie 1985. Publicată în ediţia oficială ,,Tratate internaţionaleȚ, 1999, volumul 14.

[6] Legea privind administraţia publică locală, nr. 436-XVI din 28.12.2006, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35/116 din 09.03.2007.

[7] Viorescu R., Drept administrativ şi administraţie publică. Suceava: Editura Universităţii ,,Ştefan cel Mare” din Suceava, 2006, p. 37

 [8] Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004, 522 p.

[9] Legea nr.435 din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă. Monitorul Oficial  al Republicii Moldova nr.29-31 din 02.03.2007.

[10] Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În:  Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.

[11] Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În:  Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.

[12] Voican, M., Principiile cadru ale administraţiei publice locale, București: Universul Juridic, 2008.

[13] Petrescu, R. N., Drept administrativ, București: Hamangiu, 2009.

[14] Vida I., Puterea executivă şi administraţia publică, București: Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1994., p. 196.