Administrație publică

Eficienţa administraţiei publice depinde în mare parte de procesul decizional şi deciziile administrative ce sunt produsul acestuia. Decizia administrativă reprezintă elementul central al activităţii desfăşurate de structurile administraţiei publice pentru realizarea sarcinilor de conducere şi organizare. Henry Fayol caracterizează fenomenul  administrativ ca unul complex, compus din acțiuni succesive de planificare, organizare, coordonare, control şi conducere.[1] Fiecare din acțiunile menționate rezultă din logica activității umane care urmărește un scop și se regăsește într-o manifestare de voință, care în relațiile sociale administrative se identifică prin noțiunea de decizie administrativă.

Decizia apare ca un element caracteristic al activităţii umane din cadrul administraţiei publice, ea este elementul esenţial al oricărei activităţi umane, este un proces al gândirii, ce are ca finalitate atingerea unui scop şi selectarea mijloacelor pe care urmează să le utilizeze pentru atingerea acelui scop. În acest sens, se cunoaşte că aproape în orice moment omul este pus în faţa unui număr, mai mare sau mai mic, de alternative generate fie de mediul extern, fie de mediul intern, activitatea sa fiind determinată de capacitatea de a le compara, evalua, alege şi a decide dintre toate pe cea mai adecvată. Astfel, administraţia va fi analizată prin prisma eficienţei sale, adică în ce măsură a fost capabilă să aleagă cele mai bune alternative.

În acest context putem menţiona că decizia este   determinantă, mai ales pentru persoanele care se găsesc în afara sistemului administraţiei publice şi în raport cu care lucrează acest sistem, organizând executarea şi executând legea cu ajutorul deciziei administrative. În ansamblu, conceptul de decizie semnifică finalizarea logică a deliberării într-un act voluntar, iar obiectul său este să opereze alegeri de scopuri şi mijloace.

Doctrinarul român Corneliu Manda defineşte decizia administrativă ca o manifestare de voinţă a administraţiei, premergătoare unei acţiuni sau inacţiuni, prin care se optează pentru o variantă în vederea realizării unui scop [2]. În viziunea autorului, geneza unei decizii implică o condiţie esențială care stabilește că alegerea între mai multe linii de conduită, atâta timp cât cel care trebuie să decidă nu şi-a exprimat opţiunea pentru una dintre variante, nu se poate vorbi de decizie, fiindcă trebuie să aleagă o variantă, ca cea mai bună.

Specificul activității administraţiei    publice constă în definirea foarte expresă a cadrului legal în actele normative, iar funcționarii publici şi autorităţile administrative vor face alegere dintre mai multe situaţii de apreciere, numai când au o asemenea opţiune prestabilită legal.

Existenţa posibilităţii de a alege. În cazul în care legea stabilește expres care urmează să fie acțiunile autorității administraţiei publice, nu se poate insista pe o decizie administrativă, ci doar pe executarea întocmai a legii. Deci, o trăsătură esențială a deciziei administrative este capacitatea de a alege.

Alegerea urmează  a fi conştientă, precedată de o deliberare, gestul sau impulsul instinctiv nu poate constitui o decizie. O altă trăsătură este faptul că decizia prezintă un proces cognitiv-raţional.

Alegerea trebuie să aibă unul sau mai multe scopuri. Această condiţie oferă mai multă valoare deciziei în raport cu alte activităţi umane ce conţin scopul în ele însele. Prin urmare, este necesar să existe un scop.

Alegerea trebuie să conducă la acţiune. Decizia, în cazul acestei condiţii, reprezintă actul luat după deliberare, care pregăteşte declanşarea unei acţiuni ce asigură o anumită acţiune, ea este premergătoare acţiunii.

Numai existenţa cumulativă a acestor patru elemente ne vorbeşte despre existenţa unei decizii, dacă unul lipseşte, respectiv, nu putem vorbi despre existenţa unei decizii administrative. În acest context, decizia administrativă prezintă o importanţă deosebită prin aceea că asigură comportamentului uman o anumită coeziune în cadrul diferitelor colectivităţi umane în care acţionează organele administraţiei publice, pe baza şi în executarea legii.

Cerinţe faţă de decizii, pentru atingerea obiectivelor.

Deciziile urmează să:

1. dispună de caracter realist, presupunând rezolvarea unei situaţii prin fundamentarea unei decizii administrative care implică în prealabil o evaluare cât mai completă a situaţiei de fapt, respectiv a contextului naţional şi sau a particularităţilor înregistrate în unitatea administrativ-teritorială unde urmează a fi aplicată. În acest sens, se recomandă luarea în considerare a problemelor specifice zonei şi, prin urmare, a intereselor sociale generale locale. În ceea ce priveşte actele normative, care au o valabilitate pe întreg teritoriul ţării, trebuie să reunească în conţinutul lor atât situaţiile generale, cât şi pe cele specifice, prin urmare, să ia în considerare obiectivele generale ale societăţii în ansamblul ei, dar şi pe cele derivate şi specifice;
2. intervină în timp util. Pentru fiecare decizie administrativă există o anumită perioadă în care decizia trebuie fundamentată şi aplicată pentru a putea fi satisfăcute anumite interese sociale, generale. Pentru ca deciziile să poată fi adoptate în perioada optimă de timp, este necesară o previzionare a schimbărilor sociale, a mutaţiilor care pot interveni în timp în sistemul nevoilor sociale. Această cerinţă se impune tot mai mult odată cu accelerarea ritmului schimbărilor şi creşterea complexității situaţiilor din unitatea administrativ-teritorială;
3. să dispună de caracter coerent. Decizia administrativă se caracterizează prin coerența sa. Trebuie să se întemeieze pe deciziile anterioare şi să conducă în mod inevitabil la alte decizii viitoare, de aceea coerenţa se situează la un nivel ridicat tocmai pentru a putea răspunde exigenţelor tot mai mari ale interesului general. Astfel, ea trebuie să reprezinte o punte de legătură între trecut, prezent şi viitor;
4. să fie oportună. Prin urmare, pentru ca o decizie administrativă să contribuie pe deplin la realizarea scopului pentru care a fost emisă, este necesar ca organul emitent să cunoască situaţia, respectiv, conjunctura care a declanşat procesul decizional. Prin oportunitate se înţelege realizarea sarcinilor şi atribuţiilor legale în termen optim, cu cheltuieli minime de resurse materiale şi spirituale, dar cu eficienţă cât mai mare, precum şi alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului propus;
5. să corespundă formelor. Îndeplinirea condiţiilor de formă la emiterea sau adoptarea actelor administrative reprezintă una dintre condițiile fundamentale ale valabilităţii lor.  Textul actului administrativ trebuie să fie clar, precis şi corect redactat, pentru a nu produce confuzii şi interpretări diferite, să aibă un conţinut bine sistematizat, caracterul imperativ, înţelesul unor termeni, noţiuni utilizate să fie precizate, dacă este cazul, în chiar conţinutul actului, evitându-se noţiunile cu mai multe sensuri.

Tipologia deciziilor administrative. În vederea realizării sarcinilor care le sunt determinate prin lege, autorităţile administraţiei publice emit  o serie de decizii administrative ce vizează asigurarea unui nivel de trai decent prin prestarea anumitor servicii de interes local sau general naţional.

Ştiinţa administraţiei distinge două mari categorii de decizii administrative:

• decizii administrative interne orientate spre acţiuni ce urmează să producă efecte în cadrul entităţii administrative sau al sistemului administrativ;
• decizii administrative externe orientate spre acţiuni ce urmează să modifice obiectul administrat.

Prin aceste decizii se realizează, în fapt, funcţiile administrației publice ca expresie a puterii executive şi acestora li se aplică regimul juridic specific al actelor administrative, pe care le studiază dreptul administrativ.

Din punct de vedere juridic, decizia administrativă ca act administrativ este definită ca acea formă a activităţii administrative a statului sau a colectivităţilor locale, care constă în manifestarea expresă de voinţă, ce emană de la o autoritate a administraţiei publice în realizarea voinţei puterii legislative şi prin care se dă naştere, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii.

În acest context, decizia administrativă se manifestă prin dubla subordonare:

- faţă de interesul general şi

- faţă de legalitate.

Subordonarea faţă de legalitate este impusă de principiul legalităţii, principiul fundamental al statului de drept.

Clasificarea deciziilor administrative ca acte juridice de drept administrativ se realizează din mai multe puncte de vedere:

• după autoritatea decidentă pot fi decizii administrative ale: Guvernului, ministerelor şi celorlalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice şi decizii administrative ale consiliilor locale, ale primăriilor sau serviciilor descentralizate ale administraţiei publice din teritoriu;
• după sfera sau efectele pe care le produc distingem:
• decizii care produc efecte asupra unor persoane din afara administraţiei publice (acte administrative obişnuite) sau asupra unor persoane fizice sau juridice din cadrul structurii proprii;
• decizii care se referă la o persoană sau un grup definit, determinat, de persoane (exemplu: acte individuale);
• decizii ce se referă la o categorie nedefinită, nedeterminată de persoane (exemplu: acte cu caracter normativ), decizii care constituie drepturi sau obligaţii (acte administrative constitutive) şi decizii care recunosc anumite drepturi (acte recognitive).[3]

Profesorul V. Prisăcaru consideră că actele juridice emise de serviciile publice administrative nu au toate aceeaşi natură, nici aceeaşi însemnătate  şi valoare juridică, nici acelaşi câmp de punere în lucru, desprinzând următoarele categorii:

Acte administrative de autoritate (sau acte administrative de putere publică) emană de la o autoritate publică (legislativă, executivă sau judecătorească) în mod unilateral, pe baza şi în vederea executării legii, executarea lor fiind asigurată de puterea publică.

Acte administrative de gestiune sunt acte încheiate de serviciile publice administrative cu persoane fizice sau juridice şi privesc buna gestionare a domeniului public al statului sau unităţii administrativ-teritoriale. Spre deosebire de prima categorie, care sunt acte de manifestare a voinţei unilaterale a autorităţii publice, aceasta din urmă presupune două manifestări de voinţă (a serviciului public şi a persoanei fizice sau juridice).

Acte administrative cu caracter jurisdicţional sunt emise de organele de jurisdicţie administrativă, în mod unilateral, prin care se soluţionează conflictele, apărute între serviciul public şi particulari, conform unei proceduri stabilite prin lege.

După competenţa materială actele administrative se împart în:

• acte administrative cu caracter general (hotărârile Guvernului, deciziile consiliilor locale);
• acte administrative de specialitate (ordine, instrucţiuni ale ministerelor).
• După competenţa teritorială actele administrative pot fi emise:
• de organele administraţiei publice centrale (au putere juridică pe întreg teritoriul ţării);
• acte emise de organele administraţiei publice locale (au putere juridică numai în unitatea administrativ-teritorială).
• După numărul manifestărilor de voinţă pe care le conţin:
• acte administrative simple care conţin o singură manifestare de voinţă;
• acte administrative complexe, care conţin două sau mai multe manifestări de voinţă.

O clasificare efectuată de Armenia Androniceanu care o completează pe cea de mai sus este:

1. După orizontul de timp la care se referă:
2. Decizii administrative pe termen nelimitat şi în această categorie sunt incluse, în mod expres, deciziile fundamentate la nivel de parlament şi guvern care îmbracă forma decretelor, legilor, ordonanţelor de urgenţă.
3. Decizii administrative pe termen lung sau alţi autori le numesc decizii strategice, acestea sunt fundamentate la nivelul administraţiei centrale şi locale şi vizează orizonturi mari de timp (mai mult de un an, de regulă, de la 5-10 ani), se referă la probleme majore ale administraţiei sau la sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească.
4. Decizii administrative pe termen mediu sau tactice, fundamentate la nivel de guvern, dar şi la nivelul administraţiei publice locale. Orizontul acestor decizii variază între un an şi 5 ani; se iau în spaţiul deciziilor strategice integrându-se  în cadrul determinat de acestea.
5. Decizii curente, fundamentate la toate nivelurile sistemului administrativ şi care vizează orizonturi scurte de timp maxim până la un an, dar poate dura câteva ore sau zile, aceste decizii privesc aspectele minore ale activităţii şi vizează realizarea de sarcini şi atribuţii.

• După frecvenţa adoptării deciziilor:

1. Decizii periodice, adoptate la anumite intervale de timp, regulate, de către organele administraţiei publice. Exemplu: decizia privind adoptarea bugetului local.
2. Decizii aleatorii, care se adoptă la intervale neregulate de timp, sunt determinate de o serie de variabile puţin cunoscute sau necunoscute, foarte dificil de anticipat la nivelul administraţiei publice. La elaborarea acestor decizii este dificilă pregătirea şi utilizarea unor instrumente decizionale elaborate, deoarece situaţiile,  care determină apariţia acestor decizii, sunt greu de anticipat.
3. Decizii unice, care au un caracter excepţional, nerepetându-se  într-un viitor previzibil. Reprezentanţii administraţiei fundamentează astfel de decizii atunci când în domeniul condus sau în unitatea administrativ-teritorială pe care o administrează se înregistrează situaţii neobişnuite, determinate de realităţi obiective, dificil de previzionat şi/sau de evitat.
4. Aceste decizii se fundamentează atât la nivel central, cât şi la cel local al administraţiei.

• După amploarea sferei decizionale a decidentului:

1. Decizii integrale, care se adoptă din iniţiativa decidentului, un posibil reprezentant al administraţiei locale, fără a fi necesar avizul unor funcţionari publici de pe nivelul ierarhic superior, respectiv administraţia centrală.
2. Decizii avizate, a căror aprobare şi aplicare sunt condiţionate de avizarea de către funcţionarii publici de pe nivelul ierarhic superior. Se adoptă în mod expres la nivelul administraţiei locale, dar şi la nivelurile medii ale structurii sistemului administrativ.

• După numărul persoanelor participante la procesul de fundamentare:

1. Decizii de grup, care se fundamentează atât la nivelul central, cât şi local al administraţiei, la elaborarea acestora participă mai multe persoane reunite în birouri, comisii sau consilii, ministere, guvern, parlament.
2. Deciziile individuale sunt fundamentate cu precădere la nivelul administraţiei locale. Acestea sunt elaborate de un funcţionar public cu scopul de a rezolva problemele curente ale unui compartiment şi/sau ale instituţiei publice în ansamblu ei.[4]

• Din punctul de vedere al conţinutului şi al modificărilor pe care le aduc în ordinea juridică se disting:

1. Decizii generale, acestea cuprind diferite reglementări, care se raportează la o situaţie generală şi contribuie la crearea unui cadru juridic corespunzător desfăşurării proceselor de management şi de execuţie din instituţiile publice.
2. Decizii specifice, care statuează o persoană, un funcţionar public nominal desemnat pentru a se implica în procesul de realizare a obiectivelor compartimentului şi/sau instituţiei publice în ansamblu.
3. Decizii determinate de creare de servicii publice. Acestea creează, în beneficiul particularilor, drepturi şi facilităţi, de exemplu, decizia de eliberare a autorizaţiilor administrative. Prin aceste decizii se impun diferite obligaţii, fie de a da, de exemplu, rechiziţii de bunuri, fie de a face, precum rechiziţiile de servicii, fie de a nu face precum interdicţiile.
4. Decizii determinate de schimbările în structura unei instituţii publice şi care conferă funcţionarilor publici un statut în care coexistă drepturi şi obligaţii. De exemplu, numirea funcţionarilor publici.

• Din punctul de vedere al competenţei decidentului:

1. Decizii executorii, care au un accentuat caracter practic şi sunt fundamentate numai de autorităţile administrative. Competenţa autorităţii administrative pentru a lua decizii executorii este înţeleasă într-un sens larg. Ea nu se limitează la autorităţile învestite cu atribuţii generale de decizie. Primul - ministru, miniştrii de stat, primarii, dar şi şefii de pe diferite niveluri pot lua decizii executorii. Frecvent, aceste decizii vizează prin conţinutul lor modul de desfăşurare a activităţilor în instituţiile publice implicate cu precădere în procesul de participare efectivă la realizarea unui serviciu public.
2. Decizii de administrare, care au un accentuat caracter teoretic deoarece vizează, prin conţinutul lor, în general procesul de management, respectiv desfăşurarea unor activităţi de planificare, organizare, coordonare, control şi modul de aplicare a conţinutului deciziilor în procesul de realizare a obiectivelor managementului public.

Orice decizie administrativă trebuie să fie legală, adică să respecte cadrul legal în vigoare pentru ca să fie valabilă. Acest fapt impune din partea funcţionarilor publici care adoptă decizii administrative  o cunoaștere temeinică şi la zi a legislaţiei.

O clasificare după criteriul certitudinii atingerii obiectivelor sau după valoarea informaţiei disponibile este efectuată de autorii Daniela Hîncu şi Nadia Ene,[5] astfel avem:

• decizii administrative certe (în condiţii de certitudine), unde probabilitatea de realizare a obiectivelor urmărite este maximă; nu există îndoială asupra parametrilor ce intervin;
• decizii administrative incerte (luate în condiţii de incertitudine), aici consecinţele cunoscute ale fiecărei alegeri posibile reprezintă un subansamblu al tuturor consecinţelor posibile. Sunt cele mai complicate, deoarece se pot face anumite estimări ale variabililor de stare, dar nu se dispune de nicio informaţie care să permită calculul probabilităţii producerii lor. [6]
• decizii administrative de risc (adoptate în condiţii de risc), aici posibilitatea realizării obiectivelor urmărite este redusă. Influenţa considerabilă provine din factorii perturbatori.

Fiecare variantă analizată este caracterizată de o anumită probabilitate de producere care va ierarhiza variantele de acţiune proprii şi măsurile ce trebuie luate. Au un pronunţat caracter de prevedere urmărind limitarea la nivel minim a riscului.

Noțiunea de proces decizional şi elementele lui. Decizia administrativă nu poate fi abordată separat de procesul decizional, fiindcă însuşi conceptul de decizie presupune un proces, interdependenţa dintre decizia administrativă şi procesul decizional este vizibil şi în definiţia dată de Daniela Hîncu, decizia administrativă poate fi descrisă ca acţiune conştientă de selectare a unei variante preferate (numită „soluţie”) din mai multe posibile, alegeri bazate pe considerente economice, dar şi psihologice, sociologice, politice etc.[7] 

  Cu alte cuvinte, decizia poate fi definită ca fiind cursul de acţiune ales în mod conştient pentru realizarea unuia sau mai multor obiective. Decizia administrativă este un rezultat, produs al procesului decizional care ia naştere în faza decizională şi care urmează a fi executată pentru a-şi atinge scopurile propuse.

Contextul decizional este cadrul de împrejurări care determină submulţime de obiective relevante şi contează efectiv pentru decident în momentul luării deciziei pentru a rezolva o anume problemă – chiar dacă sistemul de valori rămâne mai larg şi relativ neschimbat. [8]

Elementele procesului decizional:

Obiectivul sau obiectivele procesului decizional. Obiectivul unui proces decizional este prezentat de nivelul propus a fi realizat pentru un anumit criteriu, astfel decizia trebuie să ducă spre unul sau mai multe scopuri.

Decidentul sau participanţii la procesul decizional. Este cel care selectează una dintre variantele posibile. Fiecărui decident i se asociază un coeficient de autoritate. În cazul deciziei administrative ca decidenţi avem: funcţionarii publici care, la rândul lor, pot fi funcţionari de decizie; reprezentanţi ai cetăţenilor; participanţi la pregătirea proiectelor de decizii; participanţi la executarea deciziei.

Prin urmare, este posibilă a 2 categorii de participanţi la fundamentarea şi adoptarea deciziilor administrative, în funcție de:

Modul de implicare:

1. Funcţionari publici implicaţi direct.
2. Funcţionari publici implicați indirect.
3. Cetăţeni consultanţi şi/sau specialişti implicaţi direct şi/sau indirect.

Întrucât decidenţii, în mod firesc, nu pot să cuprindă în sfera cunoştinţelor proprii multitudinea aspectelor implicate în adoptarea unei decizii, acest fapt impune în mod obligatoriu consultarea şi altor persoane, fie acestea funcţionari publici şi/sau specialişti. Chiar dacă nu au participat în mod direct la adoptarea deciziei administrative, persoanele consultate nu sunt exonerate de responsabilitate în ceea ce priveşte decizia administrativă respectivă.

Răspunderea, care trebuie să revină acestor persoane, se întemeiază pe faptul că este posibil ca deficienţele în conţinutul deciziei să fie rezultatul avizelor şi propunerilor eronate ale persoanelor consultate şi nu doar contribuţia decidenţilor în caz direct. Evident, gradul de răspundere este diferit, de la caz la caz, în funcţie de contribuţia fiecărei persoane avizate ulterior.

În condiţiile dezvoltării şi adâncirii democraţiei, consultarea largă a cetăţenilor creează cele mai favorabile condiţii pentru adoptarea de decizii administrative corespunzătoare din punct de vedere calitativ şi oportun, de natură să răspundă în cel mai înalt grad cerințelor sociale.

Totodată, prin consultarea membrilor societăţii se asigură asocierea la procesul decizional şi adeziunea populaţiei la deciziile administrative. Astfel, poporul îşi exercită suveranitatea, prin dreptul său de a se pronunța asupra celor mai importante probleme, fapt ce conferă legitimitate deciziilor luate.

În funcţie de nivelul administrativ, funcţionarii publici din sistemul administrativ implicaţi în fundamentarea deciziilor administrative pot fi grupaţi în două categorii:

1. funcţionari publici din administraţia publică centrală;
2. funcţionari publici din administraţia publică locală. [9]

Întrucât de voinţa şi capacitatea decizională a acestora depinde calitatea deciziilor adoptate, trebuie ca persoanele cu drept de decizie să posede o logică desăvârșită, un puternic spirit de discernământ şi responsabilitate, o deplină şi exactă cunoaştere a realităţii sociale, a cerinţelor actuale şi de perspectivă.

Nivelul decizional (sau eşalonul managerial) asociat cu orizontul decizional de timp duce la gruparea în trei categorii generice a activităţilor manageriale: Planificarea strategică – realizată la nivelul conducerii de vârf a organizaţiei şi care se referă la decizii care privesc: stabilirea sau schimbarea obiectivelor organizaţiei, resursele folosite pentru atingerea acestor obiective şi politicile care guvernează achiziţia, utilizarea sau renunţarea la resurse.

Caracteristicile planificării strategice:

• implicarea unui număr redus de direcţii care lucrează, de obicei, într-un mod nerepetitiv şi creativ;
• considerarea unor aspecte care privesc viitorul organizaţiei şi al mediului pot fi incerte;
• aria de cuprindere este largă;
• orizontul de timp este de ani de zile şi majoritatea informaţiilor folosite sunt agreate şi provin în marea lor măsură, din surse externe organizaţiei.

           Planificarea tactică - realizate de nivelurile medii şi se referă la deciziile care privesc modul în care resursele sunt obţinute şi utilizate în mod eficace şi eficient în concordanţă cu obiectivele organizaţiei.

Caracteristici:

• prezenţa interacţiunilor interpersonale;
• desfăşurarea sa în contextul fixat de politicile şi obiectivele stabilite la nivelul planificării strategice;
• aria de cuprindere este medie;
• orizontul de timp este măsurat în luni şi informaţiile necesare sunt agregate moderat, iar sursele acestuia sunt atât interne, cât şi externe administraţiei.

Conducerea operaţională  urmăreşte ca procesele prin care se realizează sarcini specifice să se desfăşoare eficient şi eficace, în condiţiile în care sarcinile şi resursele au fost stabilite la nivelul conducerii tacticii.

 Caracteristici:

• aria de cuprindere este restrânsă şi bine definită;
• orizontul de timp este de săptămâni şi zile;
• sursele de informaţii sunt în majoritate interne organizaţiei;
• precizia şi gradul de detaliere cerute sunt ridicate şi frecvenţa de utilizare este ridicată.

Mulţimea variantelor decizionale (alternativele, strategiile). Identificarea şi stabilirea acestora constituie o etapă de maximă importanţă în fundamentarea deciziei. Omiterea unor variante posibile sau includerea în listă a unor variante nerealizabile pot afecta de la început calitatea deciziei. Problema esenţială constă în determinarea variantei optime ca element de preferinţă maximă în mulţimea variantelor existente.

Mulţimea criteriilor decizionale. Reprezintă acele instrumente de tip calitativ şi cantitativ care se află la îndemâna administraţiei în vederea selectării celei mai bune alternative existente în  contextul decizional la acel moment. Fiecărui criteriu i se poate atribui un anumit coeficient de importanţă. De obicei, se folosesc  criteriile care răspund favorabil tuturor cerinţelor şi restricţiilor.

  Principiile procesului decizional:

- principiul coerenţei, corelaţiei şi subordonării actului normativ legii şi actului normativ de nivel superior;

- principiul consecutivităţii şi echilibrului între reglementări;

 - principiul fundamentării ştiinţifice;

- principiul consecvenţei şi stabilităţii normelor juridice;

- principiul transparenţei, publicităţii şi accesibilităţii.[10]

Procesul luării deciziilor se manifestă prin caracterul său ciclic asupra uneia şi aceleiaşi probleme, adică odată ce asupra unei probleme s-a elaborat şi adoptat o decizie administrativă nu înseamnă că decizia nu va necesita unele reexaminări, schimbări sub influența factorilor politici, economici, sociali şi factorul de timp. Ciclicitatea procesului decizional este prevăzută de art. 22. Reexaminarea actelor normative, a legii la care s-a făcut referinţă mai sus. Acesta prevede:

(1) Reexaminarea actelor normative constă în analiza conţinutului lor pentru evaluarea compatibilităţii cu Constituţia Republicii Moldova, cu actele legislative şi alte acte normative întru a căror executare s-au emis, precum şi cu reglementările legislaţiei comunitare.

(2) Periodicitatea reexaminării actelor normative este de, cel puţin, o dată la 2 ani.

(3) Reexaminarea actelor normative se efectuează de către Guvern, de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi de alte organe responsabile de sistematizarea legislaţiei în domeniul său de activitate.

(4) În urma reexaminării, pot fi înaintate propuneri de modificare şi completare a actelor normative în vederea actualizării lor.

Complexitatea şi diversitatea în creştere a mediului în care activează organizaţia publică generează în permanenţă probleme a căror soluţionare impune luarea şi aplicarea unei decizii. Caracterul limitat al resurselor umane, materiale, financiare sau informaţionale implică o mare responsabilitate din partea decidenţilor în atingerea obiectivelor potrivit condiţiilor celor mai avantajoase căi de alocare şi utilizare a acestora.

În literatura de specialitate se remarcă o tendinţă permanentă de a  modela procesul de luare a deciziilor, pe de o parte, încercând a se dezvolta modele alternative de luare a deciziilor, iar pe de altă parte, propunerea unor modele integratoare, astfel pot fi întâlnite următoarele modele:

1. a)     modelul raţionalare mai curând un caracter normativ; altfel spus, el vizează felul în care ar trebui să fie luate deciziile pentru ca acestea să fie acceptate ca raţionale.
2. b)    modelul incremental are mai mult un caracter descriptiv, descrie mai bine decât modelul raţional cum se fac de fapt deciziile. Ideea centrală a deciziilor incrementale asupra politicilor publice se caracterizează în chip hotărâtor prin negociere, tânguială, compromis între cei implicaţi în procesul decizional; alternativele alese exprimă, ca urmare, nu atât ceea ce este dezirabil, cât mai degrabă ceea ce apare ca fiind politic, fezabil, aplicabil.
3. c)      modelul examinării mixte(autorul Etzione); acest model pleacă de la distincţia dintre alegeri strategice şi deciziile operaţionale. Distincţia dintre ele se bazează pe natura problemelor astfel cu cât problemele au o natură mai complexă iar alegerea implicată este mai strategică, abordarea raţional-comprehensivă este mai potrivită, însă cu cât problema are o natură mai practică, abordarea incrementală devine mai adecvată. Alegerile strategice determină direcţiile de bază ale politicilor publice, iar deciziile operaţionale contribuie la implementarea lor.
4. d)    modelul coşului de gunoi(autori March şi Olson); conform afirmaţiilor acestor doi cercetători, nivelul de înţelegere a problemelor şi predictibilitatea relaţiilor între diverşi actori, ce sunt propuse de modelul incremental, mai rar se întâlnesc în realitate. Metafora coşului de gunoi este folosită de autor pentru a înlătura orice semn al raţionalităţii, deoarece scopurile şi obiectivele adesea nu sunt cunoscute de cei care aleg o politică publică.[11]

Varietatea mare a deciziilor administrative implică existenţa unei diversităţi a proceselor decizionale. Caracterul specific al diferitelor varietăți de procese este determinat de  multitudinea de situaţii și domeniilor care necesită luarea deciziilor. În fiecare situaţie, domeniu, procesul decizional are ceva specific, diferit.

Procedurile operaţionale standard reflectă experienţa în legătură cu adaptarea la un mediu care se schimbă, reprezintă rezultatele unui proces de învăţare. Toate aceste reguli au caracterul regulilor optimale. Din acest punct de vedere, regulile pot fi interpretate drept soluţii implicite la probleme de optimizare care nu sunt explicit rezolvate.

Având în vedere elementele procesului decizional, există o varietate largă de situaţii decizionale, adaptate la specificul celor trei tipuri de situaţii decizionale:

1. Situaţiile decizionale de certitudinese caracterizează prin probabilitatea maximă de realizare a obiectivului sau obiectivelor urmărite, utilizând modalităţile decizionale preconizate. Elementele implicate în procesul decizional sunt date prin variabile controlabile, cu caracteristici cunoscute, evoluţia lor putând fi anticipată cu precizie. Condiţiile de certitudine sunt cele în care decidentul/analistul este bine informat despre problemă, despre soluţiile ei alternative şi rezultatele acestor soluţii. Aceasta înseamnă că se pot controla, sau, cel puţin, anticipa evenimentele pe care poate să le producă o decizie (cel puţin, teoretic) în sensul că cea mai bună variantă este cea care generează rezultatul cel mai profitabil.
2. Situaţiile decizionale de incertitudinise caracterizează prin faptul că, deşi posibilitatea de realizare a obiectivelor urmărite este foarte mare, asupra manierei în care trebuie acţionat sunt încă rezerve. Numărul de variante este ridicat unele fiind necontrolabile, iar cele controlabile nefiind integral cunoscute, astfel ca anticiparea evoluţiei lor este aproximativă. Condiţiile de incertitudine sunt acelea în care există puţine informaţii referitoare la producerea acţiunii unor factori relevanţi şi, în plus, nici nu se pot estima probabilităţi subiective sau identifica factori relevanţi.

În ceea ce priveşte situaţia decizională de risc obiectivele sunt realizabile, dar probabilitatea de finalizare este redusă, coordonată cu mare nesiguranţă în ceea ce priveşte evoluţia viitoare. O mare parte din variabile sunt necontrolabile, iar evoluţia acestora (şi a unei părţi din variabilele controlabile), datorită instrucţiei informaţiilor disponibile, este foarte dificil de anticipat. Condiţiile de risc sunt acelea în care cadrul de conducere poate defini natura problemei, probabilitatea acţiunii factorilor relevanţi, soluţiile alternative şi probabilitatea cu care fiecare poate conduce la rezultatul dorit.

[1]  Lucia Matei. Managementul public. Editura Economica, Iasi, 2008.

[2] Manda Corneliu. Drept administrativ, vol I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 508.

[3]  Lege privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, nr. 317 – XV din 18.07.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 208-210/783 din 03.10.2003.

[4]  Legea privind administraţia publică locală, nr. 436-XVI din 28.12.2006, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35/116 din 09.03.2007.

[5] Hîncu Daniela, Ene Nadea, Metode şi tehnici cantitative în Administraţia Publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 51.

[6]  Brezoianu Dumitru, Drept administrativ, Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2002, p. 405.

[7]  Creangă Ion, Curs de drept administrativ, vol.I, Editura Epigraf, Chişinău 2004, p. 225.

[8]  Deliu Tudor, Proces decizional în administraţia publică locală, Chişinău 2003.

[9]  Dicţionar Enciclopedic, Editura Cartier, Chişinău, 2004, p. 737.

[10]  Hîncu Daniela, Ene Nadea, Metode şi tehnici cantitative în administraţia publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2003, p. 51.

[11] Miroiu Adrian, Rădoi Mirela, Zulean Mariana, Politici publice, Editura POLITEIA – SNSPA, Bucureşti, 2002, p. 103.