Pin It

Abordată într-o viziune sistemică, activitatea specifică administraţiei publice se desfăşoară prin intermediul unei multitudini de forme instituţionale ce constituie un angrenaj instituţional, ale cărui principii de organizare variază în funcţie de problemele puse, de presiunile exterioare şi de preocupările proprii, dar care presupune şi integrarea sa în mediul social, politic şi economic existent cu multiple diferenţieri în spaţiu şi timp.

Aşadar, într-o accepţiune generalizatoare, sistemul administrativ al unui stat  sau uniuni de state poate fi definit ca un ansamblu coerent de structuri, instituţii şi reglementări interdependente prin care se înfăptuieşte activitatea de administraţie publică, ca proces real.

În sensul teoriei sistemelor, sistemul administrativ apare ca un subsistem al mediului social, ce reprezintă, în acelaşi sens, un sistem integrator, de mare complexitate.

Prin urmare, sistemul administrativ trebuie conceput ca parte integrantă a sistemului social, aflată în interacţiune permanentă şi reciprocă cu celelalte componente ale acestuia. Astfel, pe de o parte, interesează modul cum mediul social furnizează administraţiei publice impulsurile şi susţinerea necesare îndeplinirii misiunilor acesteia. Pe de altă parte, se are în vedere faptul că sistemul administrativ este în măsură să-şi formeze propriile capacităţi şi să-şi cuantifice nevoile, influenţând la rândul său asupra evoluţiei mediului social.

La rândul său, sintagma mediu al sistemului administrativ (ecosistem) semnifică “un ansamblu de elemente susceptibile de a exercita o influenţă asupra funcţionării sistemului sau care sunt influenţate la rândul lor, de către acesta”.1

Structurarea şi funcţionarea sistemului administrativ sunt condiţionate deci, în mod obiectiv, de alte elemente de structură ale societăţii globale, legate între ele printr- o serie de interacţiuni; el comunică cu acest mediu prin informaţii reciproce şi prin procesul întrebare-răspuns. În acest proces, întrebările acced către sistemul administrativ printr-o reţea de comunicaţii şi sunt complementare, atât între ele, cât   şi cu cele care emană din interiorul sistemului administrativ însuşi. La rândul lor, răspunsurile pe care le dă sistemul administrativ iau forma deciziilor şi acţiunilor concrete cu impact asupra evoluţiei societăţii.

Procesul de schimb şi comunicare dintre sistemul administrativ şi mediul exterior crează două situaţii, şi anume:

  • pe de o parte, sistemul poate fi deschis asupra mediului, prin schimbul unui ansamblu diversificat de informaţii, dar în acelaşi timp, sistemul  administrativ tinde să-şi creeze propriul determinism intern, limitându-şi densitatea comunicaţiilor cu exteriorul;
  • pe de altă parte, acest sistem se poate plasa într-o situaţie de dependenţă sau să încerce să-şi controleze şi să domine mediul, creând un centru autonom de putere şi propriile valori.

În ipostaza de sistem distinct, dispunând de competenţe proprii, administraţia publică se consolidează pe baza unor mecanisme directe sau indirecte, care stabilesc gradul său de autonomie, în raport cu sistemul, celelalte subsisteme şi chiar cu mediul social, politic. În atari condiţii sistemul administrativ public tinde să se distanţeze de sistemul politic şi să devină un sistem distinct care să aibă propria legitimitate, deşi rămâne sub influenţa politicului.

Prin prisma manifestării şi întăririi autonomiei, sistemul administrativ îşi constituie bazele proprii de existenţă şi funcţionare cu următoarele componente: 1.birocraţie, 2.tehnocraţie, 3.tehno-birocraţie.

  • Birocraţia se poate defini ca “sistemul în care preponderenţa în direcţia realizării afacerilor publice, aparţine serviciilor administrative, adică birourilor”.2 Birocraţia presupune ca administraţia să înregistreze următoarele mutaţii:
    1. - să se transforme într-o lume îngrădită, capabilă să reziste impulsurilor exterioare. Ea devine astfel independentă de corpul electoral şi de guvernanţi care nu mai exercită asupra sa o influenţă directă. În această optică, Statutul funcţionarului public, din democraţiile europene, maximizează securitatea profesională şi garantează autonomia acestuia, iar administraţia se constituie ca o categorie socială, o corporaţie care are interese
    2. - tinde să devină un centru de putere, în măsură să dobândească forţă politică şi capacitate de decizie.

Puterea birocratică a fost considerată, uneori, inevitabilă şi binefăcătoare. În acest sens, potrivit lui Max Weber, apariţia statelor moderne a fost legată de constituirea unui corp de lucrători intelectuali, specializaţi, dotaţi cu independenţă şi stabilitate. La rândul său, A. Mathiot considera că birocraţia are avantaje apreciabile, deoarece funcţionarii publici, recrutaţi în funcţie de talentul lor, menţin continuitatea statului şi a serviciilor publice.

În alte opinii (A. Touraine), se consideră că birocraţia este incompatibilă cu principiile democraţiei, deoarece afacerile publice sunt încredinţate unor funcţionari neimplicaţi politic. Chiar dacă activitatea administraţiei rămâne funcţională în raport  cu natura şi regulile sale, ea înregistrează disfuncţionalităţi din punct de vedere al intenţiilor şi semnificaţiilor sociale.

  • Tehnocraţia se defineşte ca “sistemul în care preponderenţa în direcţia realizării afacerilor publice, aparţine tehnicienilor”.3 Aceste persoane iau anumite decizii în funcţie de considerentele de eficacitate tehnică, fără a face referiri la exigenţele politice. Spre deosebire de agenţii dintr-o organizaţie birocratică, tehnocraţii

nu se mulţumesc numai să aplice regulile, ci au facultatea de a crea, de a impune noutăţile.

Implantarea tehnocraţilor generează iluzia realizării controlului politic de către administraţie, Max Weber semnala deja o ascensiune publică irezistibilă a  tehnicienilor, care pe de o parte reduce rolul şi puterea politicului, iar pe de altă parte, generează fenomenul de confuzie între omul politic şi expert.

Preponderenţa tehnicienilor în cadrul sistemului politic este consecinţa unui fenomen general al societăţii industriale, dominată de tehnocraţi. Complexitatea problemelor de rezolvat a dus la apariţia unei noi pături sociale formată din ingineri, savanţi, manageri, la o “castă a tehnologilor”. Pe aceasta J. K. Galbraith o numeşte “tehnostructură” şi este formată din specialişti care deţin fiecare câte o parte din informaţiile necesare întregului ansamblu ce va deţine puterea. În opinia lui Maurice Duverger, această evoluţie va conduce la o osmoză treptată între tehnicienii privaţi şi cei publici, care au aceeaşi origine şi apără aceleaşi interese.

Pe de altă parte, influenţa tehnocraţilor asupra afacerilor  publice  este contestată; în absenţa omogenităţii sociale şi a unei doctrine proprii, specialiştii nu vor putea  constitui  un  grup  dominant  în  cadrul  sistemului  politic.  În  măsura  în   care tehnocraţia compromite jocul politic şi secretul de stat, ea devine incompatibilă cu principiile democraţiei.

  • Tehno-birocraţia este o alianţă între virtuţiile de organizare şi competenţele de ordin tehnic. Cele două noţiuni nu se suprapun; puterea birourilor nu se sprijină întotdeauna pe specializare şi calificare tehnică. Invers, câmpul tehnocraţiei îl depăşeşte pe cel birocratic, în măsura în care fenomene analoage se produc în afara cadrului administrativ.

Tehnocraţia poate să aducă birocraţiei, forţă şi prestigiu şi să o pună în valoare prin imprimarea unui caracter dinamic. La rândul său, birocraţia constituie un punct de sprijin pentru tehnocraţie. Tehnicienii care se bazează pe aparatul birocratic devin mult mai capabili şi mai competenţi.

În concluzie, tehno-birocraţia reprezintă un model raţional de organizare a sistemului administrativ public, capabil să atingă un înalt grad de eficienţă, fiind bazat pe cunoştinţe tehnice.