Constituţia Franţei leagă investitura Guvernului exclusiv de voinţa Preşedintelui Republicii. În practică, însă, Preşedintele Republicii este influenţat de configuraţia politică a Parlamentului, mai exact a Adunării Naţionale, care are rol de Cameră Politică. Franţa, începând cu anul 1986, a trecut prin situaţii de coabitare politică, cum este şi în prezent, în cadrul cărora, un Preşedinte socialist a fost nevoit, faţă de majoritatea parlamentară, să numească un Prim-Ministru de centru-dreapta. Astfel, problema votului de investitură apare numai atunci când partidul care formează Guvernul deţine majoritatea absolută în Adunarea Naţională.
În Portugalia, Primul-Ministru este numit de Preşedinte, după ascultarea partidelor din Adunarea Republicii şi ţinând seama de rezultatele alegerilor. Programul Guvernului este supus aprecierii Parlamentului printr-o declaraţie a Primului-Ministru. Dezbaterea parlamentară asupra acestui program, nu poate să depăşească trei zile şi până la încheierea ei, orice grup parlamentar poate propune respingerea programului, iar guvernul, la rândul său, poate cere vot de încredere.
Durata mandatului Guvernului, într-un regim parlamentar, este dată de durata mandatului Parlamentului; iar într-un regim prezidenţial – de durata mandatului Preşedintelui. În realitate, durata mandatului Guvernului este dată de durata majorităţii parlamentare. Viaţa politică mondială ne oferă constant exemple de alegeri anticipate, ca urmare a dizolvării Parlamentului.
Noul Parlament va începe un nou mandat (de regulă, stabilit la 4 sau 5 ani), dar nimic nu poate garanta că nici acest mandat nu va fi dus până la capăt, existând posibilitatea de a se ajunge la noi alegeri anticipate. Sunt ţări cu tradiţii democratice, exemplul tipic fiind Italia, unde cel puţin după război, regula a reprezentat-o organizarea de alegeri anticipate şi nu a alegerilor la expirarea mandatului.