Ministerele franceze s-au dezvoltat plecând de la o structură pusă în practică după Revoluţia franceză. O lege din 1791 statua constituirea a 6 ministere: justiţie, al marinei, de război, contribuţii şi venituri publice, afaceri externe, ordine internă. Numărul ministerelor a crescut ulterior, atingând 12 (1914) şi 17, începând cu 1976.
Structura guvernamentală actuală cuprinde mai multa categorii de miniştri; în afară de miniştrii simpli există şi miniştri de stat, secretari de stat şi miniştri delegaţi.
Categoria de ministru de stat a cunoscut o evoluţie care se traduce printr-o diminuare a semnificaţiei titlului şi particularităţilor acestui tip de funcţie ministerială. La originea regimului parlamentar francez, miniştrii de stat sunt miniştri fără portofoliu, ale căror prezenţă este indispensabilă guvernului, pentru că ei reprezintă, de fapt, nişte garanţii politice. Aceşti miniştri servesc ca intermediari între relaţiile executivului cu Parlamentul şi au fost numiţi “miniştri purtători de cuvânt”.
Pe de altă parte, termenul de “ministru de stat” prezintă o anumită originalitate; titlul poate fi atribuit unei persoane, pe care guvernul doreşte să o onoreze în mod particular, chia dacă ministrul respectiv este plasat pe o poziţie secundară. În plus, miniştrii de stat trec, din punct de vedere al ordinii protocolare, înaintea celorlalţi miniştri.
La cealaltă extremitate a ierarhiei ministeriale se află categoria de “secretari de stat”. Expresia a avut semnificaţii diverse de la o epocă la alta, desemnând miniştrii într-o manieră generală şi ulterior a fost divizată în sub-secretari de stat. Secretarii de stat au rang inferior faţă de miniştri, dar sunt dependenţi de aceştia şi de Primul-Ministru. Ei nu deţin puteri proprii; acestea le sunt delegate, fie de Primul- Ministru, fie printr-un decret.
Funcţia de secretar de stat este considerată ca fiind o şcoală de deprindere şi învăţare a responsabilităţilor politice, pentru eventualii viitori miniştri. În Franţa, începând din 1974, există o nouă categorie de secretari de stat, şi anume – secretari de stat autonomi.22 Aceştia se disting de secretarii de stat tradiţionali, prin faptul că îşi exercită atribuţiile “prin delegare” sau sub autoritatea unui ministru. Ei
contrasemnează deci singuri, actele cele mai importante din domeniul în care îşi exercită atribuţiile. Ei nu iau parte la Consiliile de Miniştri, decât în măsura în care se discută o problemă care este de competenţa lor.
Între cele două funcţii publice (ministru de stat şi secretar de stat) se plasează miniştrii delegaţi. Ei îşi desfăşoară activitatea conform titulaturii, în apropierea Primului-Ministru şi răspund solicitărilor adresate de către acesta. Miniştrii delegaţi sunt însărcinaţi de şeful guvernului cu supravegherea şi controlul unui sector determinat, numit departament ministerial; numărul acestor departamente nu este limitat prin lege, ceea ce lasă guvernului o mare libertate de organizare şi constituire a unor asemenea structuri funcţionale.
Structura unui minister, în general, cuprinde :
- ministrul;
- cabinetul ministrului;
- compartimentele administrative (birouri).
Ministrul cumulează, atât funcţii politice, cât şi funcţii administrative. În plan politic, participă la acţiunile guvernului şi este responsabil împreună cu ceilalţi miniştri, în faţa Parlamentului. Din punct de vedere administrativ, ministrul este şeful departamentului ministerial care îi este încredinţat, iar din acest fapt, dobândeşte numeroase atribuţii. Astfel, ministrul coordonează acţiunea tuturor instituţiilor care se găsesc în structura propriului minister. Acest prerogativ îi permite să dea instrucţiuni, să se pronunţe asupra carierei funcţionarilor subordonaţi (avansare, transfer sau retrogradare) şi să aplice sancţiuni în condiţiile prevăzute de statut.
În principiu, ministrul are competenţa necesară pentru a lua toate deciziile din sfera serviciilor publice în care acţionează, dar în fapt, o parte din aceste prerogative sunt atribuite responsabililor de la nivelul administraţiei locale. Astfel, puterea unui ministru este limitată, iar deciziile pe care le adoptă au caracter general.
Cabinetul ministrului îşi are originea în Primul Imperiu Francez, în care a reprezentat un “secretariat intim” al ministrului. El acţionează ca un organism restrâns, constituit la dispoziţia fiecărui ministru în momentul intrării în funcţie a acestuia. Cabinetul are un rol de coordonare a întregului minister.
Compoziţia unui cabinet este lăsată la latitudinea ministrului care are libertatea de a-şi alege singur colaboratorii. În evoluţia structurii cabinetelor ministerelor s-au constatat mai multe aspecte23 şi anume:
- în vremea celei de-a III a Republici, cabinetele ministeriale au fost constituite în special din oameni politici şi mai ales din prieteni ai ministrului, membri ai aceluiaşi partid;
- în cea de-a IV a Republică tendinţa de politizare s-a mai atenuat;
- începând cu anul 1959, cabinetele ministeriale au devenit o “ţintă” urmărită cu asiduitate de către funcţionarii publici. De aceea, în prezent structura personalului din cabinetele ministeriale este: 90 % - funcţionari publici; 5,5 % - funcţionari din sectorul privat; 4,5 % - oameni politici.
Marile şcoli de pregătire universitară joacă un rol esenţial în formarea membrilor cabinetelor. Astfel, 40 % dintre aceştia provin de la Şcoala Naţională de Administraţie (E.N.A.) din Paris, iar 8 % - de la universităţi tehnice, aceştia din urmă, predominând în ministerele tehnice.
Funcţionarii membri de cabinet sunt în general, tineri; 70 % din personal are vârsta cuprinsă între 28 – 48 ani. Aceştia ocupă uneori, funcţii în mai multe cabinete în mod succesiv. Trecerea de la un cabinet la altul, favorizează o carieră mai rapidă sau accesul la funcţii de conducere într-un minister. În scopul evitării favoritismelor, o lege din 13 iulie 1911 a interzis practicarea “testamentelor” ministeriale; ele constau în faptul că, un ministru demisionar putea să promoveze, în locul său, pe unul dintre proprii colaboratori. Or, prin lege, promovarea persoanelor ataşate cabinetului unui ministru demisionar este nulă, cu excepţia cazului când acestea au avansat înainte de demisia şefului de cabinet; în plus, numele lor trebuie publicat în Monitorul Oficial.
În concluzie, ministrul poate să acorde favoruri propriilor colaboratori, înainte de a se declanşa criza ministerului său, care are ca punct final propria demisie. Numărul colaboratorilor ministrului este în principiu limitat, printr-o reglementare datând din anul 1948. Fac excepţie cabinetul Primului-Ministru şi al Ministrului Economiei şi Finanţelor. În fapt, această dispoziţie nu este respectată. În diverse rânduri, cabinetele sunt formate din colaboratori neoficiali ale căror misiuni sunt mai importante decât ale colaboratorilor oficiali. Colaboratorii neoficiali nu figurează, din raţiuni diverse, în lista oficială a cabinetului. Un cabinet are, de regulă, 40-50 membri.
Structura unui cabinet pe funcţii este următoarea:
- directorul de cabinet, responsabil cu funcţionarea în ansamblu a acestuia, şi care are drept de semnătură acordat de către ministru;
- consilieri tehnici, însărcinaţi cu misiuni distincte care acoperă diferite domenii de activitate. Ei pregătesc deciziile pe care le va lua ministrul şi sunt interlocutori obişnuiţi ai tuturor membrilor birourilor din minister;
- şeful de cabinet, însărcinat cu aspectele protocolare şi politice ale activităţii ministrului. El dispune de colaboratori pentru a organiza toate deplasările ministrului şi are dreptul să-l reprezinte în circumscripţia electorală, la întâlnirile cu alegătorii;
- secretarul particular al ministrului, care se ocupă cu sarcini legate de persoana şi programul ministrului (audienţe, recepţii etc.).
- birou al cabinetului, care este un organism permanent şi îndeplineşte un număr de funcţii administrative (recepţia şi transmiterea corespondenţei, transmiterea actelor şi semnarea lor, gestiunea personalului din cabinet etc). Numărul birourilor administrative variază de la un minister la altul.
La nivelul anumitor ministere poate fi organizat câte un Secretariat general, organ administrativ reprezentativ, având rolul de a coordona, sub autoritatea ministrului, diferite direcţii din subordinea acestora şi fiind conduse de câte un secretar general. Asemenea secretari generali se pot întâlni la Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Ministerul Apărării, Ministerul Energiei sau Ministerul Industriei.
În Franţa, secretariatele generale ale ministerelor nu au avut un mare succes, deoarece prin implantarea lor, intră în concurenţă directă cu activitatea exercitată de cabinetele ministeriale care generează un sentiment de frustrare. Ca urmare, începând din 1963, reorganizarea secretariatului general a fost principalul obiectiv urmărit de reforma sectorului administrativ.