Numărul ministerelor în Marea Britanie nu este fix, ci variabil; el a evoluat în funcţie de necesităţile de moment. În unele opinii,24 se consideră că, “Guvernul englez este prea numeros pentru a fi şi eficient”, numărând între 70-90 membri. Din echipa guvernamentală fac parte şi asistenţii miniştrilor, numiţi şi “miniştri juniori”.
Dar plenitudinea puterii executivului este exercitată de către cabinet, format din şefii departamentelor ministeriale cele mai importante. Numărul membrilor de cabinet a variat de la 6-7 membri (în vremea lui Charles II, sec.17), la 10-12 membri (în vremea reginei Ann, sec.18), la 8 persoane în timpul celui de-al doilea război mondial (“War cabinet”).
În prezent, Primul-Ministru are misiunea de a fixa numărul de membri ai cabinetului şi de a facilita accesul miniştrilor cei mai importanţi, pentru a mări eficienţa activităţii. În felul acesta, se asigură respectarea principiului lui J. Prophet conform căreia “Cabinetul trebuie să fie atât de restrâns pentru a acţiona, dar atât de numeros pentru a domina partidul şi a controla Camera Comunelor prin propria influenţă”.25
În interiorul Cabinetului, anumiţi miniştri ocupă un loc tradiţional şi anume cei ai Afacerilor Externe, Trezoreriei, Internelor, Apărării, Educaţiei şi Ştiinţei, Comerţului, Muncii, Guvernării Locale. Un loc egal cu cel ocupat de marii demnitari revine: Lordului Cancelar, Cancelarului Ducatului de Lancaster, Lordului Preşedinte al Consiliului. Dacă ministrul Justiţiei face parte în mod obişnuit din Cabinet, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre ministrul Sănătăţii; acesta, în timpul mandatului Partidului Conservator a făcut parte din Cabinet (1963) însă în timpul Partidului Laburist, a fost exclus (1964).
Marea Britanie este, de peste cinzeci de ani, ţara cu cele mai numeroase remanieri structurale. Încă din anul 1918 a fost constituită “Comisia Haldane”, având ca obiectiv studiul distribuţiei raţionale a sarcinilor ministeriale. Astfel, atât Conservatorii, cât şi Laburiştii au urmărit aceleaşi obiective de restructurare a ministerelor: desfiinţarea posturilor inutile, ameliorarea calităţii propunerilor efectuate de către fiecare minister, obţinerea unei mai bune eficienţe în acţiunea guvernului. Din motive de optimizare a activităţii, s-a produs fuziunea a trei ministere: al Marinei, al Aerului şi de Război într-unul singur – al Apărării. Din acelaşi motiv, astăzi nu mai există decât un singur minister însărcinat cu afacerile externe, faţă de 4 câte erau anterior (Afaceri Externe, Commonwealth, al Coloniilor, al Indiei).
Cabinetul are următoarele funcţii:
- elaborarea programului politic care se supune ulterior aprobării Parlamentului;
- controlul acţiunii Executivului;
- coordonarea permanentă a muncii ministerelor şi delimitarea responsabilităţilor acestora.
Structura Guvernului britanic cuprinde 6 ministere tradiţionale şi 4 ministere de creaţie mai recentă. Ministerele clasice sunt: al Trezoreriei, de Externe (Foreign Office), de Interne, Ministerul Comerţului, Ministerul Apărării, Ministerul Educaţiei şi Ştiinţelor.
Ministerele nou înfiinţate sunt: Ministerul Tehnologiei, Ministerul Serviciilor Sociale, Ministerul Administraţiei Locale şi al Planificării Regionale, Departamentul Serviciilor Publice.
Structura personalului administrativ în sistemul britanic este formată din trei clase:
- clasa administrativă (cuprinde aproximativ 2500 funcţionari);
- clasa executivă (cuprinde 83000 funcţionari);
- clasa clericilor (“clerical class”, cuprinzând aproximativ 000
funcţionari).
- În structura clasei administrative se cuprind următoarele funcţii publice:
- secretarul permanent - este un personaj remarcabil al administraţiei britanice şi se situează pe cel mai înalt eşalon al clasei administrative. Tratamentul său general este extrem de elevat, depăşindu-l în anumite situaţii, chiar şi pe cel al miniştrilor. Poziţia sa este comparabilă cu cea a secretarului general întâlnit la ministerele franceze. Atribuţiile pe care le îndeplineşte fac din secretarul permanent, personajul-cheie al ministerului; el este consilierul şi colaboratorul imediat al ministrului, îşi asumă coordonarea tuturor serviciilor din ministerul respectiv şi veghează la realizarea unei bune activităţi de gestiune în acest context.
Secretarul permanent are drept de reprezentare al ministrului în faţa Camerei Comunelor, elaborează proiecte de lege şi răspunde la interpelările parlamentare. Importanţa funcţiei sale decurge din principiul inamovibilităţii, poziţia sa nefiind afectată de remanierile ministeriale; de asemenea, se poate observa, o strictă neutralitate în exercitarea funcţiilor sale;
- secretarul general adjunct (“Deputy Secretary“) îl secondează pe secretarul permanent. Competenţa sa se poate întinde în ansamblul departamentului ministerial sau pe un anumit număr de subdiviziuni ale acetuia;
- sub-secretarul (“Under Secretary”); la nivelul fiecărui departament ministerial sunt câte doi sub-secretari; primul răspunde de conducerea financiară a departamentului fiind un fel de contabil-şef (“Accounting Officer”), în timp ce al doilea coordonează politica de personal (“Establishment Officer”).
- secretarul-asistent (“Assistant Secretary”) - este prezent în fruntea fiecărei diviziuni departamentale. O diviziune conţine mai multe specializări / secţiuni conduse de un director (“Principal”) sau de un şef de birou.
- Clasa executivă cuprinde funcţionari însărcinaţi cu funcţii de control şi execuţie. O parte din ei efectuează activităţi de coordonare, fiind responsabili cu luarea de decizii şi cu furnizarea de anumite instrucţiuni; o altă parte a funcţionarilor din această clasă se ocupă efectiv cu activităţi de execuţie.
- Clasa clericilor este constituită din simpli funcţionari de birou, însărcinaţi cu treburi modeste (munci de secretariat, comisioane etc). Această clasă cuprinde funcţionari de grad înalt (“Higher Clerical Officer”) şi funcţionari simpli (“Clerical officer”) .