Dezvoltarea adminstraţiei publice locale britanice, ca şi în alte ţări, este un fenomen istoric, deoarece colectivităţile locale bine organizate au apărut înaintea constituirii sistemului central. Astfel se explică marea amploare pe care a luat-o în Anglia guvernarea locală, îndeosebi după al doi-lea război mondial, deşi eforturi de reformare ale acestui sector s-au semnalat încă din anul 1834.
Structura adminstraţiei publice locale cuprinde: a)comitate; b)districte; c)parohii.
Comitatele. Acestea corespund vechii diviziuni a teritoriului; o parte dintre ele s-au constituit înainte de cucerirea normandă, dar cele mai multe s-au format în secolele al X lea – al XI lea. Comitatul este echivalentul departamentului în Franţa. Dacă anumite comitate au o unitate istorică, altele s-au format prin divizare. Populaţia lor variază mult ca număr, de la 30.000 până la 2.250.000 locuitori.
Fiecare comitat are un Consiliu, al cărui membri sunt aleşi din 3 în 3 ani. Consilierii desemnează funcţionarii adjuncţi, pentru o durată de 6 ani, însărcinaţi să asigure continuitatea muncii organelor locale de adminstraţie. Aceşti adjuncţi pot proveni, atât dinlăuntrul, cât şi din afara membrilor Consiliului. Consiliul este condus de un preşedinte (“chairman”) şi desfăşoară 4 sesiuni pe an.
Consiliul este însărcinat cu administrarea comitatului, iar cea mai mare parte a muncii sale se desfăşoară în comisii specializate. Aceste comisii sunt, fie obligatorii, fie facultative. Consilieri nu sunt retribuiţi pentru munca prestată. Vreme îndelungată, recrutarea lor s-a realizat din mediile aristocratice. Atribuţiile pe care le au sunt foarte numeroase şi extrem de variate : educaţie, şomaj, sănătate, locuinţe, agricultură, servicii de ocrotire a mamei şi copilului, şosele şi poduri. În ultimii douăzeci de ani s-a acordat o atenţie deosebită asistenţei sociale şi educaţiei.
Comitatul supraveghează activitatea districtelor şi parohiilor. În cadrul unui comitat, se acordă o atenţie deosebită burgurilor. Burgurile sunt oraşe, târguri şi sunt de două categorii:
- burguri-comitate;
- burguri-municipale.
- Crearea burgurilor-comitate s-a datorat acordării de către puterile regale, a unor privilegii în folosul oraşelor; aceste privilegii dădeau dreptul oraşelor să se autoadministreze şi să aibă o reprezentare separată faţă de comune, în sistemul local. Aceste oraşe au fost nominalizate prin legea din 1888, în prezent existând 83 de burguri-comitate;
- Oraşele mici şi mijlocii care beneficiază de un statut particular, datorat libertăţilor obţinute în trecut, se încadrează în categoria burgurilor- municipale. La sfârşit de mileniu doi, în Marea Britanie erau 309 burguri-municipale, cu o populaţie variind între 5000-100.000
Districtele. La origine, districtele au fost grupări de parohii sau de case, dar în prezent ele sunt creaţii artificiale ale unei legi din 1894. Districtele, urbane sau rurale, sunt administrate de:
- un Consiliu, ales la fiecare 3 ani în cadrul căruia fiecare consilier are în domeniul său de lucru, o parohie cu 300 locuitori;
- un Preşedinte şi un adjunct ai Consiliului, aleşi de către consilieri, fie dintre membrii Consiliului, fie din afara acestuia.
Districtele au atribuţii în materie de sănătate; în timp, şi-au pierdut competenţele privind educaţia sau timpul liber. Viaţa administrativă este mult mai intensă în districtele urbane, decât în cele rurale.
Parohiile sunt subdiviziuni ale districtelor rurale; ele reprezintă cele mai vechi şi cele mai mici colectivităţi locale. O lege din anul 1930 a suprimat parohiile aparţinând districtelor urbane. Cantonate vreme îndelungată în sfera activităţilor de asistenţă, parohiile au fost supuse unui proces de reformă începând cu anul 1894. De la această dată, parohiile civile au devenit independente faţă de parohiile ecleziastice.
Organele administrative ale parohiei variază potrivit numărului de locuitori, după cum urmează:
- parohiile care au mai puţin de 100 locuitori practică o administraţie directă;
- parohiile cu peste 100 locuitori pot să-şi stabilească un Consiliu; acest Consiliu este obligatoriu pentru parohiile care au mai mult de 300 locuitori.
Consiliul parohial ţine 3 sesiuni pe an. Puterile parohiei sunt limitate. Ea se supune controlului exercitat de către Consiliul de district rural, şi Consiliul Comitatului de care aparţine. Este de remarcat, în acest context, faptul că în Irlanda de Nord, districtele nu sunt divizate în parohii.
În cadrul sistemului britanic, un loc important revine modului în care se realizează administraţia Londrei. Dintotdeauna, gestiunea capitalei Marii Britanii a avut un caracter original, ţinând cont de condiţiile în care s-a dezvoltat oraşul şi care au impus modificarea organizării tradiţionale, practicată până în anul 1945.
În sistemul tradiţional, aglomeraţia urbană fiind atunci de 3,25 milioane locuitori forma Comitatul de Londra, administrat la nivel central de un Consiliu. La nivel local, administraţia londoneză s-a realizat de către Corporaţia oraşului şi cele 18 Consilii ale burgurilor metropolitane.
În fruntea Corporaţiei, care datează din epoca medievală, se afla Lordul- Primar. El era ales de către Consiliul Municipal, pentru un mandat de un an. În ciuda unor disfuncţionalităţi moştenite din trecut, Corporaţia (“City”) era însărcinată cu administrarea unor sectoare foarte importante, cum este de exemplu, portul Londrei.
Londra era împărţită în 18 burguri (cartiere) metropolitane, administrate fiecare de proprii primari; un loc special revine burgului Westminster, deoarece în acest cartier se află Parlamentul şi Palatul Regal.
Creşterea aglomeraţiei urbane londoneze (la peste 8 milioane locuitori) a impus un nou sistem de administrare, adoptat printr-un Act guvernamental în anul 1963. În prezent, structura organizatorică cuprinde: Consiliul Marii Londre format din 100 de membri, 32 consilii corespunzătoare divizării pe cartiere a Londrei şi Corporaţia oraşului.
Începând cu anul 1965, în Marea Britanie a demarat o nouă reformă în administraţia publică, care a pus accent pe structurile şi aspectele regionale. Marea Britanie a fost subdivizată în nouă regiuni, din raţiuni de planificare. În fiecare regiune funcţionează câte un Consiliu şi o Comisie de planificare economică regională.
Repartiţia atribuţiilor între noile autorităţi vizează, urmărindu-se în egală măsură, întărirea democraţiei locale şi instituirea unui echilibru între exigenţele de eficacitate şi afinităţile locale. Noilor regiuni le sunt încredinţate prestarea serviciilor publice de transport, construcţia de autostrăzi, servicii de poliţie şi stingerea incendiilor.
Calendarul de aplicare al reformei a debutat prin publicarea unei noi “Carte administrative a Marii Britanii”, care cuprinde noile comitate şi regiuni, precum şi noile denumiri ale acestora.
La nivel regional, Marea Britanie este organizată conform tradiţiilor istorice, în patru regiuni : Anglia, Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord.
Având în vedere că sistemul juridic britanic este esenţialmente diferit de cel continental, înţelegerea fenomenului de administraţie teritorială necesită următoarele precizări :
- în Marea Britanie nu există garanţii constituţionale în favoarea colectivităţii teritoriale locale. Parlamentul poate modifica oricând, după cum consideră necesar, statului juridic al acestora ; singura limită reală este puternica tradiţie democratică britanică ;
- atunci când se vorbeşte de activitatea autorităţilor locale din Marea Britanie, termenul folosit este cel de “guvernare locală”, care este echivalentul “autonomiei locale” utilizat în
- colectivităţile locale nu pot acţiona decât în cadrul competenţelor atribuite prin lege.
Anglia nu are statut de comunitate regională şi nici nu dispune de un nivel regional de administraţie. Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord au statut de comunităţi regionale astfel:
- în Ţara Galilor funcţionează Adunarea Naţională Galeză şi un Comitet executiv prezidat de un “Leader”;
- în Scoţia funcţionează Parlamentul Scoţian şi Executivul scoţian condus de un Prim-Ministru;
- Irlanda de Nord funcţionează Adunarea semi- autonomă şi Comitetul executiv conduc de un Prim- Ministru.
În Irlanda de Nord, Adunarea semi- autonomă are putere de reglementare în următoarele domenii: justiţie, patrimoniul comunităţilor locale, educaţie, fond locativ, cultură, sănătate, administraţie locală. Trebuie menţionat că datorită conflictului dintre protestanţi şi catolicii republicani, Secretatul de Stat pentru Irlanda de Nord poate suspenda oricând Adunarea, fapt care s-a produs în perioada februarie- iunie 2000 şi la sfârşitul anului 2002, precum şi ĩn prezent. De asemenea, el deţine în competenţă, domenii importante cum sunt: ordinea publică, politica de securitate, finanţele publice, justiţia penală, administraţia penitenciarelor, telecomunicaţiile.
Mai trebuie remarcat faptul că, în Marea Britanie nu există o autoritate guvernamentală distinctă care să reprezinte statul în unităţile administrativ-teritoriale, cum este Prefectul. Este însă câte un secretar de stat responsabil cu relaţiile dintre stat şi autorităţile locale / regionale pentru Scoţia, Ţara Galilor, Irlanada de Nord.