Regimul administraţiei locale în Italia a fost, până la crearea regiunilor ca unităţi administrativ-teritoriale, foarte asemănător cu sistemul francez. În momentul în care Italia şi-a realizat unitatea naţională, regimul administrativ local stabilit a fost unul puternic centralizator, în sensul că atribuţiile şi competenţele autorităţilor locale alese sunt subordonate legilor naţionale. Acestea precizează domeniile în care pot interveni autorităţile locale, precum şi tutela pe care o exercită autorităţile centrale. Spre deosebire de sistemul german, regimul local instituit este uniform în toată Italia.
La începutul secolului XX, proiectele de reformă avansate au avut ca obiectiv, să mărească gradul de autonomie al colectivităţilor locale. Însă regimul totalitar al lui Mussolini a redus progresiv autonomia locală. Printr-o lege asupra guvernării locale emisă în anul 1934, autorităţile alese au fost înlocuite cu autorităţi numite; în plus, la nivelul afacerilor locale era numit un reprezentant al puterii centrale.
După război, în anul 1946, a fost propus un nou sistem administrativ; unii partizani au fost adepţi ai descentralizării, mergând chiar până la federalizarea Italiei. Alţii, însă, au propus revenirea la sistemul administrativ existent înainte de regimul fascist al lui Mussolini. Constituţia adoptată în anul 1948 a reprezentat un compromis între cele două alternative. Astfel, Constituţia precizează că Republica italiană este unitară şi indivizibilă, iar structurile administraţiei publice locale sunt: regiunile, provinciile şi comunele, în mod identic cu sistemul francez.
Comunele şi regiunile sunt cele mai importante componente ale regimului administrativ local.
În structura fiecărei comune se disting trei categorii de organe: consiliul, junta (“giunta”) şi primarul (“sindaco”).
Consiliul comunal este adunarea deliberantă, fiind ales pentru un mandat de câte 4 ani, asemănător sistemului administrativ francez. Numărul consilierilor variază de la 15 membri (pentru comunele având mai puţin de 3.000 locuitori) la 80 membri (pentru comunele cu peste 500.000 locuitori). Consiliul se reuneşte cel puţin de două ori pe an, iar în situaţii mai deosebite, la cererea unui anumit număr de consilieri, el poate avea şi întruniri cu caracter excepţional.
Consiliul exercită funcţia legislativă la nivelul comunei, însă legile pe care le adoptă trebuie să se încadreze în contextul naţional. Comunele au obligaţia să respecte anumite principii administrative, iar obiectivele lor să nu contravină interesului general. Totodată, operaţiunile pe care le finanţează nu trebuie să aducă prejudicii grave bugetului.
Consiliul comunal aprobă bugetul şi exercită funcţia de control asupra activităţii primarului şi a juntei.
Junta este un organ colegial, iar numărul membrilor săi variază în funcţie de importanţa comunei. Junta nu se află în subordinea Consiliului comunal, ci acţionează sub conducerea primarului. Fiecare membru al acesteia este responsabil pentru unul sau mai multe servicii comunale. În plus, Consiliul poate delega o parte din competenţele proprii, în atribuţiile juntei.
Junta exercită anumite funcţii care, în Franţa, sunt îndeplinite de către primar; el fiind cel care conduce administraţia comunală, pregăteşte legile şi bugetul comunei.
În Italia, primarul este “autoritatea supremă” a comunei, însă atribuţiile sale sunt mai puţin numeroase şi extinse. El îndeplineşte, înainte de toate, funcţii protocolare, fiind reprezentantul comunei în anumite împrejurări şi având drept de semnătură asupra documentelor şi contractelor încheiate cu diferiţi parteneri.
Repartiţia puterii între juntă şi primar, ţine mai mult de personalitatea oamenilor, de factorii locali şi de importanţa comunei, decât de textul legii. Astfel, în comunele mici, primarul este autoritatea publică principală, spre deosebire de comunele mari, în care Consiliul şi junta sunt organele administrative de bază, iar rolul primarului este unul secundar.
Provincia constituie în acelaşi timp, o formă intermediară de colectivitate descentralizată, dar şi o circumscripţie administrativă-cadru, de acţiune a administraţiei centrale. Acest al doilea rol este mult mai important decât primul. Provinciile pot fi divizate în arondismente, în mod asemănător cu împărţirea departamentelor franceze, tot în arondismente.
În calitate de circumscripţie administrativă, provincia are două organe esenţiale: prefectul şi Consiliul administrativ. Prefectul este un funcţionar public stabilit la nivelul provinciei, dar este reprezentantul puterii centrale în teritoriu. El beneficiază de puteri discreţionare şi activitatea sa este extrem de politizată, ceea ce duce la apariţia unor tensiuni cu autorităţile locale care nu împărtăşesc aceleaşi ideologii politice.
Puterea de control a prefectului este foarte întinsă; autorităţile locale au obligaţia de a deferi prefectului, toate proiectele de decizie pe care doresc să le adopte, iar acesta poate să le modifice sau chiar să le anuleze, dacă ele contravin “instrucţiunilor guvernului central”.13
Mai mult, dacă o comună nu-şi îndeplineşte atribuţiile stabilite prin lege, prefectul poate delega un comisar special care să coordoneze procesul de administrare la nivel local şi să acţioneze în numele comunei. În fine, prefectul poate să ceară guvernului, dizolvarea Consiliului comunal şi să numească un înalt-comisar, pentru a media disensiunile politice şi a preveni formarea blocajelor politice.
Dizolvarea Consiliilor locale a reprezentat o decizie adoptată des în anii ‘70, chiar în cazul marilor oraşe ca Roma, Genova, Bari şi Veneţia, datorită disputelor înregistrate în plan politic, în cadrul cărora nici un partid nu a putut obţine majoritatea absolută.
Consiliul administrativ al provinciei colaborează cu prefectul, pentru a controla activitatea desfăşurată de autorităţile locale. El cuprinde 10 membri, numiţi de prefect şi conduşi de către acesta. Controlul desfăşurat este de natură financiară, atenţia fiind îndreptată mai ales, înspre execuţia bugetului local. În plus, toate documentele elaborate la nivelul provinciei care au un conţinut financiar, sunt transmise Consiliului. Acesta poate anula sau amâna rezolvarea unei probleme (afaceri) locale, dacă se constată că este ilegală sau contravine interesului public.
Constituţia Italiei a prevăzut constituirea a 19 regiuni, determinate de particularităţile zonale, de diferenţele de nivel al dezvoltării între nordul şi sudul ţării, precum şi de multitudinea dialectelor utilizate. Aceste elemente au stat şi la baza reformei regionale care a demarat în anul 1946. Constituirea celor 19 regiuni a fost motivată de pretenţiile de autonomie prezentate de Sicilia, care au determinat autorităţile italiene să recurgă la soluţia regionalizării, pentru a evita manifestarea unor intenţii asemănătoare şi în alte părţi ale teritoriului. În felul acesta, s-a rezolvat pe cale juridică, problema Siciliei, care a devenit o regiune autonomă, dar nu singura din Italia. Conform Constituţiei, regiunile sunt constituite în organisme autonome şi au funcţii şi puteri particulare; totuşi, cele 19 regiuni nu au acelaşi statut.
Constituţia declară că 5 regiuni (printre care şi Sicilia) sunt speciale, iar 14 sunt ordinare, ţinând cont de ordinea cronologică de creare a acestora, în decursul istoriei.
Regiunile au o dublă competenţă; pe de o parte, ele dispun de atribuţii legislative, la fel ca orice stat membru al unei federaţii. Pe de altă parte, ele dispun de largi competenţe în domeniul administrativ, transferate de la organele centrale, pe baza unei legi adoptate în anul 1970.