Pin It

Primele trei articole ale Constituţiei SUA42 acordă puterea legislativă federală Congresului, puterea executivă Presedintelui, iar puterea judecătorească Tribunalelor, deşi graniţele dintre acestea nu sunt întotdeauna uşor de sesizat.

Analiza prerogativelor conferite fiecăruia dintre aceste "puteri", a  raporturilor şi echilibrului stabilite între ele, evidenţiază anumite constatări între care:

  • puterea în stat este deţinută, practic, de Preşedinte şi acesta beneficiază de o largă autonomie şi independenţă în domenii majore ale guvernării, faţă de celelalte organisme;
  • între Congres şi Preşedinte  sunt  puţine punţi de colaborare, fiecăruia dintre    ele revenindu-i o fracţiune din putere;
  • este impiedicată orice ingerinţă a unei puteri în sfera de activitate a alteia;
  • instanţa judiciară supremă joacă rolul unui arbitru între cele     două  puteri  aflate într-un conflict constituţional din care de mai multe ori Congresul iese "şifonat".43 În contextul acestor aspecte, James Madison susţinea că separarea nu poate fi  absolută şi că este esenţială stabilirea unor măsuri eficiente pentru realizarea practică  a acesteia. Soluţia este expusă tranşant în celebrul "Federalist 51" unde se afirmă: "organizarea structurii interne a sistemului de o asemenea manieră, încât părţile sale componente,  prin  raportul  dintre  ele,  să  se  oblige  reciproc  să  nu-şi    depăşească limitele",44 ceea ce corespunde sintagmei "checks and balances".

Principalele aspecte specifice funcţionării acestui complex mecanism, relevante pentru sistemul politico-administrativ american sunt următoarele:

  • puterea Preşedintelui de a se opune prin veto legilor adoptate de Congres;
  • puterea Congresului de a nesocoti veto-ul Preşedintelui, chiar dacă întruneşte majoritatea de două treimi, precum şi de a pune sub acuzare Preşedintele,  pentru grave încălcări ale legii, printr-o procedură specifică numită "impeachment", respectiv, în cazul Senatului, de a aproba numirile făcute de către Preşedinte;
  • puterea Preşedintelui de a numi membrii Curţii Supreme şi alţi judecători federali, cu aprobarea Senatului;
  • puterea Curţii Supreme de a se pronunta asupra constituţionalităţii legilor.

Cele trei ramuri ale puterii (legislativă, executivă, judecătorească) îşi exercită atribuţiile în limitele Constituţiei SUA, după cum se poate vedea în Fig.nr.11.

Aplicarea acestui concept explică, fără îndoială faptul că, atunci când tratează separaţia puterilor, majoritatea specialiştilor americani consideră că, pentru descrierea sistemului de guvernare al SUA este mai relevantă formula lui Richard E.Neustadt: "instituţii separate care împart puterea"; unii merg chiar mai departe, afirmând că, în condiţiile actuale, este vorba de "instituţii separate, aflate în competiţie pentru puterea

împărţită".45