"Părinţii fondatori" ai Constituţiei americane au considerat că guvernarea democratică necesită supremaţia legislativului. Cel mai important indiciu în acest sens este faptul că, primul articol al Constituţiei se referă la prerogativele Congresului, cuprinzând, de fapt, majoritatea atribuţiilor referitoare la sistemul de guvernare, la nivel federal. Rezultă deci, că Congresul a fost conceput ca o instituţie fundamentală cu un puternic impact în procesul de guvernare.
Una dintre caracteristicile marcante ale legislativului american (Congresul) este bicameralismul: Senatul şi Camera Reprezentantilor. În opinia lui Madison, bicameralismul este văzut ca un "remediu" pentru predominanţa autorităţii legislativului, pledând, în acelaşi timp, pentru tipuri diferite de alegeri şi diferite tipuri de acţiune în cele două ramuri.
Chiar dacă ulterior s-a renunţat la numirea membrilor Senatului de către instituţiile legislative de la nivelul statelor şi s-a trecut la alegerea lor directa de către cetăţeni, s-au menţinut, totuşi, deosebirile dintre cele două Camere. Astfel, în privinţa numărului celor pe care îi reprezintă membrii lor; se constată că el este mult mai mic în cazul senatorilor, aleşi câte doi în fiecare stat, in comparaţie cu membrii Camerei
Reprezentantilor, aleşi în cele 435 de circumscripţii delimitate în funcţie de populaţie precum şi a duratei mandatului - şase ani, respectiv doi ani.
Cert este că, în virtutea dimensiunilor relativ mici ale circumscripţiei şi a duratei scurte a mandatului, membrii Camerei Reprezentanţilor sunt mult mai preocupaţi de problemele locale de interes imediat, în timp ce senatorii, reprezentând circumscripţii de mai mari dimensiuni, uneori foarte eterogene şi beneficiind de un mandat mai lung, se concentrează asupra unor interese de anvergură, susţinute la nivel naţional.
În materie legislativă, însă, Camera Reprezentanţilor şi Senatul se află pe poziţii de egalitate juridică, în sensul că, în cazul ivirii unui dezacord între aceste două organe, se constituie o comisie de conciliere, formată în mod egal, din membrii celor două camere ale Congresului SUA. În cazul în care nu se ajunge la un acord nici pe această cale, proiectul de lege nu poate fi adoptat.
În schimb, în ceea ce priveşte organizarea administraţiei de stat, Senatul are o anumită prioritate faţă de Camera Reprezentantilor, în sensul că o serie de funcţionari federali nu pot fi numiţi fără aprobarea Senatului. În materie de politică externă, Senatul are, de asemenea, importante atribuţii. În ceea ce priveşte "supravegherea" activităţii administrative a puterii executive, Congresul este direct interesat să aibă o reprezentare exactă a modului în care legile pe care le votează sunt puse în aplicare de organele administrative şi respectate, inclusiv de către acestea. Această funcţie a Congresului este asigurată, în principal, de comitetele permanente ale celor două Camere care exercită un control de specialitate asupra unor departamente sau servicii ale administraţiei federale.
Congresul are dreptul constituţional de a cere informaţii de la orice agenţie/serviciu al structurilor administrative. Evident, unele informaţii se obţin cu dificultate, iar uneori puterea Congresului este contestată de administraţie, caz în care, ultimul cuvânt îl au instanţele de judecată.