Austria este compusă din provincii, în care funcţionează un guvern al fiecărei provincii. În cadrul provinciilor, colectivităţile locale, prin administraţia acestora, pot stabili reguli de guvernare, în măsura în care acestea nu contravin regulilor generale stabilite pe plan federal.
În Austria districtul este o circumscripţie administrativ-teritorială, care reprezintă un nivel de deconcentrare atât pentru land, cât şi pentru federaţie; el nu beneficiază de personalitate juridică de drept public, dar conducerea acestuia are o componenţă de drept administrativ[1].
Comunele sunt colectivităţi locale cu personalitate juridică de drept public, care se bucură de autonomie administrativă şi îşi exercită atribuţiile prin autorităţi reprezentative. Comunele austriece sunt supuse regulii autoadministrării şi dispun de o competenţă proprie, în măsura în care materiile respective nu sunt rezervate autorităţilor federale sau provinciale[2].
În ceea ce priveşte evoluţia principiului descentralizării, aceasta începe chiar de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, legea privind comunele, din 1862, recunoscând colectivităţilor locale a anumită autonomie. Pasul decisiv pe calea descentralizării va fi însă făcut prin inserarea în textul Constituţiei din 1920 a principiului autonomiei comunale, după care în perioada 1938-1945 autonomia locală va fi suprimată de regimul nazist. Ea va fi restaurată o dată cu restaurarea republicii, iar în 1962 va avea loc o revizuire a Constituţiei prin care se va aprofunda autonomia locală.
Carta europeană a autonomiei locale (1985) pune la baza acestei autonomii principiul subsidiarităţii. Principiul subsidiarităţii[3] provine din dreptul comunitar unde are semnificaţia de regulator de competenţă, în caz de concurenţă între competenţa naţională şi cea comunitară.
Prin intrarea în vigoare a Cartei europene a autonomiei locale, în care este înscris şi principiul subsidiarităţii, chiar dacă nu este numit ca atare (art.4), acesta este receptat în dreptul public intern al statelor semnatare, ca un principiu de repartizare a atribuţiilor administrative între centru şi periferie. El impune plasarea acestor atribuţii la nivelul cel mai apropiat de cetăţeni, care are capacitatea de a le exercita în condiţii corespunzătoare. Nivelul superior nu trebuie să-şi asume decât atribuţiile care, prin natura, amploarea sau cerinţele de eficacitate şi eficienţă depăşesc posibilităţile nivelului inferior. Bineînţeles, aprecierea acestor cerinţe aparţine puterii politice.
[1] Vida Ioan – Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, pag. 177-178
[2] idem
[3] Germenul acestui principiu, potrivit căruia Comunitatea Europeană nu putea să acţioneze decât atunci când un obiectiv putea fi mai bine realizat la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre, se regăseşte în Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.