Belgia reprezintă o formă de descentralizare de tip etnic şi lingvistic, care o structură organizatorică a administraţiei bazată pe principiul statului descentralizat de tip federativ şi cuprinde 3 regiuni, 3 comunităţi, 9 provincii şi 389 de comune; comuna reprezentând cel de-al treilea nivel de administraţie locală, textul constituţional belgian stabilind legile constituţionale referitoare la organele descentralizate ale administraţiei[1].
Cu privire la principiile de organizare a administraţiei locale în Belgia trebuie precizat că autonomia provinciilor şi repartizarea competenţei administrative în conformitate cu principiul subsidiarităţii sunt înscrise în Constituţie.
În ceea ce priveşte evoluţia descentralizării în Belgia, trebuie să arătăm că provinciile şi comunele belgiene sunt moştenitoarele unei autonomii locale ale cărei rădăcini se regăsesc în Evul Mediu. Actualmente, autonomia locală belgiană are ca suport Legea comunală[2].
Autonomia locală a fost consfinţită prin Constituţia din 1831 şi reglementată prin legile de organizare a provinciilor şi comunelor din 1836, în vigoare şi astăzi, cu nenumărate modificări. În 1975 a avut loc o reducere autoritară (prin lege) a numărului de comune de la 2.359 la 589 în scopul întăririi capacităţii administrative a comunei, pentru a putea răspunde aşteptărilor legitime ale populaţiei. Şi, în fine, în 1985 se oficializează, prin ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, principiul subsidiarităţii pentru repartizarea competenţelor de natură administrativă.
[1] Ioan Alexandru – Drept administrativ comparat, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 182-183
[2] Ratificată de Parlament prin legea din 26 mai 1989, la propunerea regelui, făcută prin hotărârea regală din 24 iunie 1988.