Spania este un stat unitar descentralizat care cuprinde 17 regiuni, 50 de provincii şi puţin peste 8000 de comune. Textul constituţional garantează dreptul la autonomie pentru diferite naţionalităţi şi regiuni.
Referitor la evoluţia descentralizării, arătăm că, printr-o lege din anul 1955, s-a reglementat regimul local, recunoscându-se autorităţilor din provincii şi municipii anumite atribuţii, însă acestea erau supuse unui control strict, atât de oportunitate, cât şi de legalitate, apriori şi aposteriori.
Constituţia din 1978 consacră autonomia locală, dar a fost nevoie de o decizie a Tribunalului Constituţional[1], care, începând cu anul 1981, a înlăturat regimul de tutelă prevăzut de legea din anul 1955. Între anii 1981-1983, sunt adoptate Statutele celor 15 regiuni autonome; în anul 1985, a apărut legea naţională care reglementează regimul local, modificată în anul 1986; tot în anul 1986, apare legea naţională privind organizarea şi funcţionarea colectivităţilor locale, iar în anul 1988, legea privind finanţele publice locale.
În anul 1992, se încheie „Pactul autonomiilor" (semnat între cele două principale partide politice din Spania), prin care se extinde competenţa comunităţilor regionale autonome, în acelaşi an, este adoptată legea privind regimul juridic al administraţiei publice şi procedurile administrative comune. Astfel, s-a ajuns la actuala configuraţie a administraţiei publice locale spaniole.
Pentru aplicarea principiului autonomiei comunităţilor regionale, Constituţia spaniolă nu a instaurat o cartă a autonomiilor, nu a stabilit comunităţile autonome şi nu a prevăzut un partaj uniform al competenţei.
Ea a definit, însă, procedura de constituire a comunităţilor autonome. Astfel, provinciile limitrofe având caracteristici istorice, culturale şi economice comune pot revendica reunirea într-o comunitate autonomă (regiune).
Instrumentul juridic fundamental al fiecărei comunităţi autonome este Statutul, care cuprinde atribuţiile ce revin acesteia, din "inventarul de atribuţii" ce pot fi recunoscute comunităţilor autonome, prevăzut de Constituţie.
Rezultatul aplicării acestor prevederi constituţionale a fost crearea a 15 comunităţi autonome (regiuni), care au sfere de competenţă legislativă diferite şi inegale. Cu toate acestea, comunităţile regionale dispun de atribuţii legislative şi au instituţii, deliberative şi executive, comparabile cu cele ale unui stat federat[2].
Spania fiind un stat al „autonomiilor”, aici s-au manifestat preocupări susţinute pentru definirea autonomiei şi s-au depus eforturi pentru clarificarea conceptelor din acest domeniu. Astfel, autonomia locală se defineşte ca fiind dreptul autorităţilor locale de a interveni în orice domeniu al vieţii publice care se înscrie în sfera intereselor proprii.
[1] O decizie a Tribunalului Constituţional din 28 iulie 1981 stabileşte că „autonomia locală trebuie înţeleasă ca fiind dreptul comunităţii locale de a participa prin intermediul organelor proprii la definirea şi la administra¬rea afacerilor care o privesc, reglându-şi intensitatea acţiunii în funcţie de raportul interes local şi interes supra-local”. Rezultă că autorităţilor administraţiei publice locale le este recunoscută competenţa administrativă generală.
[2] Dintre comunităţile autonome care dispun de cele mai largi prerogative menţionăm: Catalonia, Galiţia, Ţara Bascilor, Andaluzia, Aragon, Navara şi Castilia.