Pin It

Puterea publică este definită în literatura de specialitate ca fiind ansamblul prerogativelor (drepturi speciale, exorbitante) cu care este înzestrată o autoritate publică, în scopul de a reprezenta şi apăra interesul public (general), care trebuie să prevaleze în faţa interesului individual[1]. Aşadar, ea este specifică autorităţilor publice din sfera celor trei puteri statale (legislativă, executivă şi judecătorească) şi rezultă în principal din Constituţia României, precum şi dintr-o serie de legi organice.

Specific autorităţilor din sistemul administraţiei publice le este faptul că, pe acest temei, adoptă în mod unilateral acte administrative de autoritate, care au caracter executoriu din oficiu, cu alte cuvinte se pot executa în mod direct, la nevoie apelându-se la forţa de constrângere a statului. Spre deosebire de celelalte organe ale statului, organele administrative pot aplica ele însele aceste măsuri de constrângere, prin propriile organe, chiar dacă ele s-au stabilit de către instanţele judecătoreşti, prin sentinţele definitive şi irevocabile[2].

Acest lucru, nu trebuie însă să ne conducă la concluzia că regimul de putere publică permite autorităţilor administrative săvârşirea unor excese de putere în dauna celor administraţi. Dimpotrivă, într-un stat de drept, democratic, cetăţenii beneficiază de protecţia legii împotriva eventualelor abuzuri ale administraţiei, fiindu-le acordate diferite căi de atac împotriva administraţiei. Iată de ce, printre altele, a fost creat contenciosul administrativ, instituţie de protecţie a particularului, care trebuie privit ca fiind o componentă a regimului de putere publică şi nu ca un element exterior acestuia.

Aplicarea legii presupune din partea autorităţilor administrative desfăşurarea unor activităţi laborioase, şi anume:

  • activităţi de organizare, de pregătire a executării, care constă în activităţi de dispoziţie, materializate prin adoptarea de acte normative (ordonanţe şi hotărâri ale guvernului, hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene, dispoziţii ale primarilor, etc.);
  • activităţi de executare în concret a legii, concretizată prin acte administrative cu caracter individual, efectuarea de operaţiuni tehnico-materiale, încheierea unor contracte etc.

Astfel cum este acreditat în literatura de specialitate, noţiunile de ordine publică, securitate publică, interes public, servicii publice etc. au semnificaţii diferite, sensul lor fiind stabilit de factorul politic din societate, în funcţie de interesul acestuia la un moment dat.

Prin interes public trebuie să înţelegem „acele activităţi ce sunt necesare pentru satisfacerea unei nevoi sociale, apreciate ca atare de puterea politică”[3], care constituie însăşi raţiunea de a fi a administraţiei publice.

Scopul sistemului de autorităţi ce aparţin administraţiei publice nu poate fi altul decât satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, altfel spus, satisfacerea interesului general (public), spre deosebire de cel al organizaţiilor private care urmăresc realizarea profitului. Se impune însă precizarea că nu orice activitate, deşi utilă, este de interes public. Acreditarea unei nevoi sociale la „rangul” de interes public implică în mod obligatoriu şi o reglementare legislativă pentru a permite acţiunea administraţiei.

Aşadar, atâta vreme cât nu există o minimă reglementare legală, nu ne vom găsi în prezenţa interesului public şi, în consecinţă, autorităţilor administraţiei publice nu le incumbă nici o obligaţie juridică.

Concluzionăm prin a releva faptul că interesul public variază prin conţinutul său în raport de voinţa politică la un anume moment dat.

Prin serviciu public legiuitorul înţelege „activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică în scopul satisfacerii, după caz, a unui interes public”[4].

Semnificaţia noţiunii de serviciu public, modul de organizare şi funcţionare, sfera serviciilor publice, etc. vor fi analizate într-unul din capitolele următoare.

 

[1] A. Iorgovan, op. citată, 1994, p. 90

[2] Ex. Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 82/1999 privind înlocuirea închisorii contravenţionale cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 228 din 21 mai 1999, primarul are obligaţia de a pune în executare mandatul de executare emis de instanţă, stabilind: - conţinutul activităţii ce urmează a fi prestată de contravenient, - condiţiile în care făptuitorul execută sancţiunea, - programul de lucru.

[3] Antonie Iorgovan, op. citată, p. 92

[4] Art.2 alin.1 lit. k din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004